Contemporanul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 24, nr. 1-26)

1970-01-16 / nr. 3

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 16 ianuarie 1970 10 pagini 1 leu3 (1212) EMINESCU A CONSTRUI o mare cultură presupune o vastă acumulare de factori constitutivi, o profundă dialectică pe liniile interioare ale unui univers uman, într-un spaţiu şi un timp istoriceşte determinate. Aflîndu-şi astfel unghiul de raportare la şi în conştiinţa omenirii, o mare cultură se identifică prin proprii ei făuritori, nominalizîndu-şi arhitecţii: aceia cărora — în succesiunea veacurilor, iar, în perioade mai fericite, chiar a deceniilor — li se înscrie numele pe edificiile la înălţarea cărora s-au devotat, finalizind prin personalitatea, prin geniul lor, ceea ce personalitatea, geniul colectiv voiau, aveau să exprime. în nici un domeniu al spiritului nu apare mai pregnant original rolul personalităţii ca în cel al artelor, între care ponderea literaturii, a artei cuvîntului, e cea mai mare. Un mare scriitor poate deveni la un moment dat, prin opera lui, un modelator de suflete al unei întregi generaţii, al unei întregi epoci; el poate genera (in limbajul conformiştilor alarmişti) un „rău al veacului“, poate crea un curent, prin scrierile lui prelungindu-şi antenele pînă departe în spaţiul sensibilităţii umane. Stratificarea în timp a unei mari culturi — care, ea, dă amprenta identităţii în lume a unui popor — implică deci cu necesitate ivirea, în combustiunea saltului depăşitor, a geniului literar, care, prin capacitatea specifică artei cuvîntului, se impune cu valabilitate definitorie, în timp şi spaţiu. Şi astfel, istoriceşte devine cu neputinţă situarea Franţei în universul uman fără a lua în considerare pe Villon, mai apoi pe Corneille, Racine sau Moliére, pe Stendhal sau pe Balzac, pe Hugo, Baudelaire, Rimbaud, pe Malraux... Cu neputinţă e a concepe istoria Angliei fără Shar -__k*n* care şi Byron, sau n fără Dante Afi ghieri... După cum — se-nţelege — nici structura intimă a fiecărui asemenea exponent n-ar putea fi explicată fără complexul atîtor şi atîtor date ale realităţii obiective căreia aparţine de aceea, Marx şi Engels au şi evocat atît de frecvent forţa geniului artistic, în sensul că, prin însăşi opera lui, marele poet, marele prozator — ca, de altfel, prin analogie, marele sculptor sau pictor, marele muzician — înscrie în istoria umanităţii semnul existenţial al societăţii, al poporului său şi care, astfel, îi conferă lui însuşi atributul universalităţii. Cine aprofundează în acest sens procesul de dezvoltare a culturii române este, nu poate să nu fie, rînd pe rînd fascinat de valenţele specifice pe care, de la cronicari pînă astăzi. Ie-a înscris literatura în afirmarea conştiinţei noastre de sine, în proiectarea pe ecranul umanităţii a geniului naţional. Dar pentru a trăi plenar un asemenea act la dimensiunea universală, devenirea istorică a unui popor trebuie ca ea însăşi să fi atins acele mari înălţimi ale creaţiei spirituale, să-şi fi ridicat sieşi acea culme de pe care să poată cuprinde largile orizonturi ale geniului uman. Să le poată cuprinde şi, prin propriul rod îmbogăţindu-le, să-şi traseze astfel dimensiunile unei autentice şi mari culturi. Aproape, tot mai aproape de o asemenea culme, urcată de străbuni „pe brînci“, a păşit literatura şi, prin ea, cultura română în ansamblul ei, acum un veac, cînd, la 15 aprilie, apoi la 15 august 1870, în „Convorbiri literare“, au apărut poemele Venere şi Madonă, apoi Epigonii. Sînt primele poezii marcind o originalitate ar- George Ivașcu (Continuare în pag. 2) Desen de CORNELIU BABA Sugrumătorul „...Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, undură-te, stăpîne, şi dă-i , pe veci vieaţă !" M. EMINESCU Azi noapte m-am luat de gît — din mîini făcîndu-mi un colier. Lungi, mîinile îmi luceau mocnit, falangele erau de fier. Mi-am spus : „Acuma, strînge, hai, că nu-i atît de greu cum pare să te împodobeşti chiar tu c-un sfint colan — şi cel mai mare". Şi-am strîns, şi nu cu multă milă, dar pare-mi-se nici de-ajuns, şi-un glas mi se păru că spune : „Aşteaptă. Nu eşti încă unsă porţi acest insemn, ce-i sacru, şi are forma sfintei roţi. Cînd o să vină, poate, vremea, adună mîini, dar de la toţi ,v *sî-atunci abia, sorbind inima şi sila cîtă-i pe pâmînt grumazul tău să fie turnul cuvintelor, de tine frînt, — In urma căruia pe chipul acestui glob s-auzi cum sună o linişte drept-grăitoare ca marea, — fără de minciună..." Eugen Jebeleanu A GÎNDI POETIC CE ÎNSEAMNĂ a gîndi poetic? Gîndirea poetică nu este creaţie de imagini. Imaginea poate să ilustreze o gîndire poetică, nu se confundă însă cu aceasta. Gîndirea poetică s-ar putea defini drept acea mişcare a minţii care, trecînd peste orînduiala obişnuită a fenomenelor, găseşte în lume apropieri şi înrudiri sau deosebiri şi contraste care ne uimesc şi ne dau sentimentul frumuseţii. Acest fel de gîndire ne intîmpină mereu în opera poetică a lui Eminescu. Temele pe care el le tratează nu sînt, în general, deosebite de acelea care circulaseră în epoca de frămîntare care precedase Unirea principatelor şi mai circulau încă şi în epoca de ridicare a ţării noastre, după Unire. Scriitorii de frunte din Lepturariul lui Aron Pumnul, un Alecsandri, un Bolintineanu, un Heliade, îşi consacraseră o bună parte din opera lor proslăvirii unui trecut eroic în care ei căutau un exemplu şi o îndrumare pentru prezentul plin de speranţe dar şi de şovăieli. Eminescu ia şi el această temă şi o tratează cu mijloace de expresie noi, ca în Scrisoarea a treia, în care, după ce evocă cu o mare strălucire bătălia lui Mircea cel Mare cu turcii la Rovine şi înfrîngerea de către oastea română a puternicei armate turceşti, poetul, întoreîndu-se cu ochii la prezent, e cuprins de o cumplită indignare şi aruncă asupra societăţii corupte a vremii lui o cascadă de invective, mînuind biciul satirei cu o violenţă nemaiîntîlnită pînă la el in poezia noastră, înclinarea lui către legendă şi basm, către mitologie şi preistorie, îndeamnă pe Eminescu să treacă dincolo de trecutul atestat în documente şi să ajungă în trecutul fabulos. Aici, închipuirea lui se mişcă în voie şi îşi creează o lume a ei, uriaşă şi fantastică, cu zei şi cu eroi, ca în epopeile lui Homer. Din poeziile publicate, Strigoii ilustrează acest domeniu al creaţiei lui Eminescu : Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici. Intre făclii de ceară arzînd în sfeşnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu faţa spre Logodnica lui Araid, stăpîn peste Avari. — încet, adine răsună cîntările de clerici. Nici nu poate fi vorba să căutăm în acest poem vreo realitate istorică. Totul este construit de închipuirea poetului și rezultatul este o poveste care se petrece într-o Dacie legendară, într-o epocă foarte aproximativ fixată în perioada migraţiunii popoarelor, în primul mileniu al erei noastre. Printre poeziile postume se află cîteva bucăţi, unele terminate, altele fragmentare, în care este evocată Dacia preistorică. Evocată, de altfel, este prea mult spus. Preistoria este o ştiinţă bazată pe un material existent, studiat în realitatea lui. Evocarea lui Eminescu este cu totul poetică şi are ca obiect o lume de legendă şi de basm. Aşa sunt, printre postume, poeme ca Sarmis şi Gemenii. In Gemenii, la nunta regelui get Brighelii sunt poftiţi zeii dacici, cu Zamolxe în frunte : Brighelu, rege tînăr din vremea cea căruntă, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat lfl nuntă. Frumos au ars în flăcări prinosul de pe vatră, Pe cînd intrară oaspii sub bolţile-i de piatră. Al. Philippîde (Continuare în pag. 2) altar, în pag. 3, 6, 7: E Alte articole consacrate lui EMINESCU, la aniversarea celor 120 de ani de la naştere IKHSS______________s___sium mmmmmbm—bsi gasisssiSBiigsHa Coperta ediţiei princeps, îngrijită de Titu Maiorescu. I în alte pagini: fl Marxism şi existenţialism . Patru volume de studii ■ Un interviu cu Fellini ■ Piraţii aerului Părea că printre nouri... fy\A UITAM la ea, în acea noapte de po- 1 mină în istoria lumii și, nevenindu-mi să cred, tulburat și uluit, îmi spuneam : — Doi oameni sînt acum acolo. Apoi, zile și nopfi, cerul s-a acoperit de nori. Nu o mai vedeam, dar mi-o închipuiam alunecînd în spațiu, în pulberea ei cu urme de paşi omeneşti. Ce-ar fi putut aduce, inimii şi minţii, un mai neîncercat fior, un mai acut sentiment al universului ? In acea seara — eram la ţărmul mării —, în draperiile cerului s-a ivit o spărtură şi am zărit-o iarăşi. Atunci s-au întors încă o dată în mine ştiutele cuvinte, vechea reverie : — Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă... O, aceste cuvinte, în viaţa mea de cîte ori le-am rostit, mai visător, mai nostalgic, mai fericit de frumuseţea şi misterul lumii. Trecuseră abia cîteva zile de la acel insolit fior, de cînd doi oameni umblaseră pe faţa ei. Iar acum, regăsindu-mă pe mine însumi, cel mai din adînc, îmi spuneam : — Peste un timp, au să fie alţii şi alţii, tot mai mulţi, pînă ce gîndul acesta nu va mai tulbura, de jur împrejurul lumii, pe nimeni. Dar noi, aici, vom fi mai visători, mai nostalgici, mai fericiţi, cît timp ea va luneca pe cer şi cît timp, privind-o, vom putea spune : — Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă... Geo Bogza ÎNDEMN ŞI RUGĂMINTE. Ce-ar fi ca, în aceste zile cel puţin, să ducem cîte o floare pe soclul statuii din faţa Ateneului... Eminescu şi insolubilul zilei IE SE intîmplat * dacă Eminescul rămînea numai jurnalist ? Confundarea cu evenimentul, absorbirea totală în drurnul faptului politic, care colorează devenirea socială şi istorică dar ridică pe superficie cu totul alţi inşi decit pe cei creatori de opinie, l-ar fi împins dintr-odată pe poetul nostru sub semnul efemerului, aruncînd proza lui la zi, încă din epocă, în muzeul gazetăriei. Prin materia, lor, editorialele eminesciene n-ar fi avut altă soartă. Cele mai multe dintre articolele risipite în „Timpul“ şi în alte publicaţii urmăresc atît de strict geografia zilei incit cititorul de azi nu se mai poate mişca fără ghid. Paginile sînt incomprehensibile nu numai prin numele proprii, prin datele şi evenimentele dezbătute ci şi prin Unghiul de abordare care ţine in asemenea măsură de dialectica specială a evenimentului încît, fără cheia secundei — sancţiune, aprobare, denunţare — par de neînţeles. Evenimentul ca atare, cel care percutează declanşarea ziaristică, o tentacular (prin vastele sale implicaţii istorice), labirintic (prin incapacitatea contemporanilor de a se orienta în el), sufocant (prin iminenţa in care se pretinde o rezolvare), disperant pentru o minte ardentă şi lucidă cum este aceea a gazetarului. Urmărite cronologic sau considerate In parte, paginile gazetarului Eminescu conturează un insolubil al zilei, un sîmbure tragic, pe care poetul îl va lua cu sine, pînă în zonele cele mai pulre, acolo unde cotidianul nu mai există nici prin cenuşă. Rar om să fi primit mai direct contemporaneitatea pe nervi, piele, meninge decit acest Eminescu gazetar, om pe care era şi ziua, insolubile, păreau a-l fi secătuit cu fiecare articol în parte, dar care renăştea surprinzător şi demiurgic la fiecare nouă somaţie a zilei, cu o frenezie unică. Nu, Eminescu nu este un condamnat în teritoriul gazetăriei, ci un împătimit al ei. Nici un rînd rămas de la el nu e scris de „serviciu“, nici o problemă din cele dezbătute nu-i este străină, nici una dintre duşmăniile sau fobiile sale nu sunt de invenţie, ci răspund unui element doctrinar dintr-o sistemă, care e tare şi puţin flexibilă ca şi coloana vertebrală a unui neam. Nu e locul să încercuim din nou erorile de filozofie şi concepţie politică ale poetului, pe care e limpede că nu ni le putem însuşi. Important este că Eminescu are conştiinţa exactă a generaţiei sau a vertebrei, a unui element conductor prin care trec energii seculare sau milenare, a unui element care — departe de a fi cheie în lungul circuit al timpului — poate înlesni sau întirzia irigarea cu energii a acelui centru secret care este Fiinţa Constructor a unui popor în timp. El o şi spune explicit : „Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor“ (Mihai Eminescu, „Opera politică“, Ed. prof. I. Creţu, Cugetarea — Georgescu Delafras). Ce înseamnă înlănţuirea timpilor ? Eminescu este primul care introduce — şi primul care modifică pe planul cugetării noastre — conceptul schopenhauer-negetian, subliniind nişte determinante pe care cercetătorii cugetării geopolitice şi ai structuralismului nu le vor putea ignora, din pragul acestei zile. Citez : „Este ascuns în fiecare secol din viaţa unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sîmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg“ (idem, pag. 43). De aici pînă la structurile geopolitice ale lui Vasile Pârvan și pînă la „matricea stilistică“ a lui Lucian Blaga nu e decit un pas. Nu ne propunem a discuta o asemenea problemă, o semnalăm numai, atrăgînd atenţia asupra mobilului pozitiv din unghiul căruia se desfăşoară jurnalistica eminesciană, critica instituţiilor politice şi a vieţii de stat din vremea sa. Ce urmărea, în fond, poetul decit dezvoltarea acelor structuri economice şi politice care conveneau cel mai bine societăţii româneşti, aflată într-o epocă de răscruce! Ce altceva apăra, denunţînd formele fără fond, decit un specific de viaţă şi cugetare care trebuia să-şi afle un vehicul propriu de înaintare, un vehicul sau un model care să fi echivalat cu o contribuţie românească la mersul înainte al Iueii. Ceea ce este de reţinut din aceasetă concepţie este căutarea, amtntin de a afla forme noi, adecvate unei anume structuri şi, in egală măsură, refuzul, refuzul formelor care nu sînt dictate de o anume necesitate istorică. Ideea rămîne rezistentă. Cum Paul Anghel (Continuare în pag. 2) HAB COMPETITIV !\J . ACUM, în ianuarie 70, am aflat că arta şi literatura românească poartă însemnele genialităţii, că — de n-ar fi existat handicapurile istorice — locul şi ponderea pe care cultura noastră le-ar fi avut în conştiinţa lumii civilizate ar fi fost altele. Există însă momente privilegiat, cind sentimentul de apartenenţă la o sferă de cultură superioară, cu drepturi şi atribute majore de universalitate, se abate brusc deasupra noastră. Se împlinesc 120 ani, în această lună ianuarie, de cînd, între blajinele, inefabilele zări moldave, se năştea cel ca avea să devină, peste două-trei decenii, unul din cei mai mari poeţi ai lumii, unul din cei mai puţini cunoscuţi poeţi ai lumii în timpul vieţii lui. Europa suspinase, în iatacuri şi budoare, cu Lamartine. Dinspre întinsele, tainicele stepe răsăritene bătuse, pînă la Paris, vestea şi raza meteoricei lumini puşkiniene. Orga lui Hugo răsuna din continent în continent. Sumbrele diamante damnate, Baudelaire şi Poe, se loviseră întru spirit şi nemurire, scăpăraseră în alese conclavuri de iniţiere în arcanele poeziei. Geniul eminescian, astru de primă mărime şi strălucire, avea să răsară, să iradieze cu năpraznică forţă — în scurta şi tragica existenţă pe care i-o cunoaştem — şi să se stingă prea puţin ştiut dincolo de graniţele ţării sale. încercările făcute de-a lungul secolului, pînă-n zilele noastre, de al tăi- Maria Banuș (Continuare în pag. 2)