Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-06-29 / nr. 27

Ce gîndesc ei • CUM văd momentul absolvirii cei care se pot numai de acum actori ! Ce gindesc ei care, deşi se pot numi actori, nu au cunoscut încă emoţiile şi sa­tisfacţiile primului spectacol pe o scenă ţi intr-un colectiv „profesioniste" ? Ce le-a dat Institutul ? Cum i-a pregătit ca actori ţi ca oameni ? Cu ce dorinţe de realizări îşi încep cariera ? Care sunt ideile lor despre teatru şi despre profesiunea de actor ? Iată subiecte pe marginea cărora ar fi foarte mult de discutat cu membrii promoţiei din acest an. Pro­moţie care, cum apreciază rectorul IATC, Eugenia Popovici, in interviul publicat in această pagină, este o „promoţie bună, cu multe elemente foarte bune“. Am stat de vorbă cu trei dintre aceşti tineri pe care nu numai noi, dar şi aprecierile formulate in cronicile spectacolelor studioului IATC din această stagiune, l-au relevat ca fiind foarte buni intre cei buni. Am stat de vorbă cu ei incercind sentimentul că stăm de vorbă, de fapt, cu întreaga promoţie ţi avind convingerea că, deşi personale, gindurile ţi năzuinţele lor sint, intr-un fel, ale tuturor colegilor. Olga Delia Mateescu (Absolventă la clasa prof. G. Dem Loghin. A Jucat In Vinatoarea de Vrăjitoare şi Priveşte înapoi cu mînie). — Prin ce crezi că poate contribui Institu­tul la conturarea per­sonalităţii unui absol­vent ? — Institutul îns­eam­­nă pentru orice tînâr stabilizarea anumitor trăsături umane exis­tente iniţial şi perfec­ţionarea acestora în vederea profesiunii de actor. în ceea ce mă priveşte, Institutul mi-a dat în primul rîmd cu­rajul în precizarea po­ziţiei mele faţă de o operă, de un spectacol... faţă de oameni, în ge­neral. Cred că fără a­­cest curaj şi această putere de a te înfrunta pe tine şi pe ceilalţi nu se poate ajunge la in­tegritate umană şi pro­fesională- Meseria ac­torului este primejdi­oasă prin mulţumirea de sine la care se poa­te ajunge la un moment dat. Or, automuţumirea înseamnă de fapt con­struirea unui cavou frumos, luxos şi comod. Depăşirea acestei pri­mejdii implică asuma­rea deplinei responsa­bilităţi asupra actelor tale, pe scenă şi în via­ţă. Nu fac o diferen­ţă între viaţa mea per­sonală şi viaţa mea în teatru. Consider­­ că ar­gumentele şi justifică­rile existenţei mele se transmit dintr-un do­meniu în altul. Nu mi-am ales două mese­rii şi nu mizez pe două genuri de succes : cel de pe scenă şi cel din „viaţa personală“. îrn măsura în care cunosc munca înaintaşilor mei, înţeleg că singură sce­na rezolvă, prin reuşită şi eşec, problemele vie­ţii noastre, singură creaţia exprimă con­cepţia noastră asupra vieţii şi a artei. Elena Albu (Absolventă la clasa prof. G. Dem. Doghin. A jucat un Cymbeline şi Vilegiaturiştii). — In ce raport se a­­flă un actor cu rolurile care i se oferă ? — Cred că actorul contemporan nu poate tră­i în afara evenimen­telor social-politice. In funcţie de atitudinea lui faţă de aceste eve­nimente el este obligat să cântărească rolul ca­re i se propune. Şi în funcţie de adevărul sau neadevărul acestui rol cred că are dreptul să îl primească sau să îl refuze. — „Actorul contem­poran“ — spuneai. Ce crezi că trebuie să ca­racterizeze pe acest „actor contemporan“ ? — Actorul vremii noastre trebuie să fie o personalitate artisti­că şi politică, o perso­nalitate care, prin na­tura profesiei sale, este obligată să se angajeze. — După cei patru ani de Institut, orice actor se consideră înarmat cu anumite date, necesare meseriei. Ce ştii şi ce nu ştii încă în perspec­tiva practicării acestei profesiuni ? — Cred că ştiu sem­nificaţia unui gest sce­nic, disponibilităţile vo­cale pe care le posed pentru obţinerea unui anumit ton, mijloacele corporale pe care tre­buie să le întrebuinţez pentru realizarea unei anumite mişcări. Cîte­­va cunoştinţe de natură tehnică deci fără de ca­re teatrul n-ar exista. Ceea ce nu ştiu insă este în ce m­ăsură aces­te cunoştinţe tehnice nu te transformă la un moment dat Intr-un simplu instrument. Nu sînt adepta teoriei „ac­torului în sine“, actorul ca „unealtă de lucru“ în mîna altor realiza­tori. Am nostalgia rea­lizării unui act de crea­ţie deplin, serios, total act în care toţi cei care sîntem chemaţi să lu­crăm să ne angajăm cu toate riscurile şi obli­gaţiile pe care opţiunea pentru teatru le impli­că. Altfel, arta nu are sens, ea este o bătălie gratuită... 4 Mihai Mălaimare (Absolventă la clasa prof. G Dem Loghin. A jucat un Kir Zuh­aridi, Cymbeline, Vilegiaturiştii). — Iţi propui acum, la Începutul carierei, realizarea unor obiec­tive ? — Da, dar nişte obiec­tive îndepărtate. Poate şi ca măsură de apăra­re. Meseria de actor în­seamnă atingerea pro­gresivă s­ anumitor trepte. Aceste trepte înseamnă ani. Actorii fiind prin excelenţă fiinţe susceptibile, nu fac nici eu excepţie de la această regulă şi simt nevoia unor puncte de sprijin, pentru a nu ceda în faţa unor eşe­curi de moment. Spre exemplu, pornesc cu convingerea că n-am să mă „lansez" de la început. îmi propun însă ca la patruzeci de ani să fiu un foarte bun actor. Nu aştept împlinirea acestei vîr­­ste cu mîinile în sîn. Cred că am date pen­tru roluri de compoziţie Mai cred însă că este nevoie de ani, pentru ca natura să-mi mode­leze fizicul şi persona­litatea. Pe lingă ajuto­ru­­ ei o să încerc să cîştig singur relaxarea şi siguranţa omului ca­re se vrea trăit pe scîndura scenei Dacă la Patruzeci de ani voi considera însă că sînt un actoraş oarecare, o să încerc să-mi fac da­­toria mai departe ca om în teatru şi nu ca actor. Am să-mi ser­vesc condiţia oricum, cu orice mijloace. — Care crezi că este, în cazul unui actor, mai ales al unei actor tînăr, raportul între intuiţie şi tehnică pro­­fesională ? — In Institut dobîn­­deşti anumite date teh­nice. Experienţa de viaţă trebuie să fie însă un şlefuitor. în măsura în care experienţa de viaţă înseamnă ani trăiţi efervescent. In cea mai deplină ten­siune, ea are menirea să înlăture praful ru­tinei. Pentru mine, ex­perienţa de viaţâ în­seamnă, pe lingă păstra­rea unei anumite tine­reţi de care avem ori­­cînd nevoie, şi acumu­larea treptată a unor mijloace de expresie dintre cele mai variate. Nu cred în actorii care se arată pe ei înşişi pe scenă. Am impresia că toate rolurile sunt com­poziţii şi cred că ulti­ma rămăşiţă a eului tău trebuie să fie îm­brăcată în datele per­sonajului. Doresc ca de la un rol la altul spec­tatorul să nu mă recu­noască pe mine, cetă­ţeanul civil, dar cu fiecare interpretare nouă de-a mea ei să se simtă îmbogăţiţi la pă­răsirea sălii de teatru. Nu pot acum să garan­tez în perspectivă pen­tru această reuşită. Pot­ să promit în­să că mă voi strădui din toate puterile. ■Ltrii ^­­A încheiat un ciclu de patru ani de studii la In­stitutul de artă teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale". O nouă promoţie de regizori şi de actori de teatru capătă atestatele de „profesionişti ", urmind să-şi inceapa activitatea in teatre­le unde vor fi repartizaţi. In ce priveşte studenţii-regizori (patru la număr) anul acesta ei nu şi-au mai pregătit, cum se ştie, spectacolele pe scena studioului insti­tutului, fiind îndrumaţi­­cu o singură excepţie : Brandy Barasch, autor al unei montări cu Priveşte înapoi cu minte prezentată in ultimul moment pe scena studioului) spre scenele unor teatre din ţară. Acolo (la Tg. Mureş unde Cristian Pepino a montat Gloria şi moartea lui Joachim Ma­­rietta, iar Ionel Mircea Strigoii, şi la Braşov, unde Mircea Cornişteanu a pus in scenă Poteca trece printre stînci), ei au avut prilejul să-şi lu­creze spectacolele cu actori profesionişti. Este, pe de o parte, o iniţia­tivă utilă, menită să stabilească încă înainte de absolvire un contact direct între viitorii regizori şi rigorile scenei şi trupei profesioniste. Pe de altă parte, nu se poate să nu observăm că activitatea studioului Insti­tutului a fost văduvită în felul acesta de una din dimensiunile ei im­portante, anume aceea a necesarei colaborări intre studenţii-regizori şi studenţii-actori. Ar trebui să se mediteze asupra acestei probleme. In condiţiile in care spectacolele acestei stagiuni a studioului Insti­tutului, unele bune, altele mai puţin bune, nu ne-au mai solicitat, pre­cum in anii precedenţi şi urmărirea unui gind regizoral, in condiţiile in care ele au fost, aşadar, spectacole eminamente „de actori“, am reuşit, poate mai bine ca oricând, să ne formăm o imagine exactă şi complexă asupra acestor actori. Ştim acum din spectacolele în care i-am urmărit (Kir Zuh­ardi, O noapte furtunoasă, Autorul moare azi, Vinătoarea de vrăjitoare, Cym­beline, Vilegiaturiştii, Evantaiul, Priveşte înapoi cu mînie), că ei alcătuiesc una din cele mai unitare şi în acelaşi timp diverse promoţii „produse" in ultimii ani de Institut. Unitară prin numărul mare de talente pe care le cuprinde, ceea ce face imposibilă sesizarea - precum in alţi ani — a unei „rupturi d intre trei - patru „vedete" şi „restul" trupei, de valoare scăzută , s-ar putea spune că promoţia aceasta a fost omogenă, egală un talent şi un foar­te mare talent. Diversă prin neobişnuita varietate de temperamente şi structuri a membrilor ei care s-au dovedit capabili - fapt iarăşi deosebit de rar - să acopere toate genurile. Promoţia aceasta, aşa cum e alcătuită ea, poate - tipologic vorbind - să facă faţă, fără probleme, solicită­rilor marelui repertoriu. In sfirşit, mai ştim despre aceşti tineri, aşa cum ne-au fost relevaţi In spectacole, că au o maturitate pe care n-am prea văzut-o la cei dinaintea lor, că sunt - dacă se poate spune aşa - mai „copţi“ decit predecesorii lor din ultimii ani. Maturitate nu numai personală, ci şi profesională, din acest ultim punct de vedere cuvenindu-se aprecieri celor doi profesori care i-au îndrumat la clase : Moni Ghelerter (aju­tat de Zoe Anghel Stanca) şi G. Dem. Loghin (ajutat de Adriana Pi­­teşteanu şi de Dem Râdulescu). Acesta ar fi portretul, în linii sumare, al unei promoţii. Membrii ei se află acum înaintea momentului repartizării, adică in faţa acelui moment care le solicită, în special prin datele lui de viaţă, maturitate şi responsabilitate. Ce gîndesc aceşti tineri in clipa cînd îşi încep ca­riera ? In ce fel înţeleg să-şi pună în valoare nu numai calităţile profe­­sionale, ci şi acelea de artişti-cetăţeni, sensibili la evenimentele social­­politice majore ale epocii ? Ce gîndesc despre ei aceia care îi aşteaptă in teatrele din ţară, acolo unde vor fi repartizaţi ? Ce gindesc toţi la un loc despre repartizare, adică despre momentul integrării şi participării plenare la viaţa socială ? Care sunt dificultăţile obiective şi subiective ce însoţesc acest moment ? Cum pot fi ele depăşite î­­ntr-un cuvint , care este condiţia absolventului ? Iată citeva din problemele pe care le­ adu­cem in discuţie in această pagină, cu conştiinţa clară că opiniile şi gin­­durile exprimate aici de ciţiva oameni de teatru, factori de răspundere şi absolvenţi, departe de a epuiza sau de a da răspunsuri definitive acestor probleme, nu constituie decit punctul de pornire al unei posibile, ample şi necesare dezbateri. Julieta Szânyi Mihai Mălaimare Elena Albu Cornel Ungureanu Cezara Dafinescu Iată ciţiva din tinerii actori ai promoţiei care a absolvit in acest an IATC. Am fi nedrepţi insă dacă nu am desprinde din numeroasele rinduri ale acestei promoţii şi alte citeva nume ce s-au impus î­n spectacolele de pe scena studioului­ institutului: Olga Delia Mateescu, Lavinia Jemna, Mihaela Marinescu, Maria Munteanu, Carmen Petrescu, Despina Marcu, Radu Negoescu, Emilian Belein, Emil Mureșan, m­i­­hai Benea, Ion Anestin. Cu Eugenia Popovici, rectorul IATC, despre SEMNIFICAŢIA INCEPUTULUI DE DRUM — Ce semnificaţie credeţi că poate fi atribuită momentului absolvirii Institutului de către un tinăr actor ? Cum poate fi apreciat acest moment, cînd el părăseşte Institutul şi este repartizat într-un teatru ? — Momentul absolvirii Institutului rimează cu acumularea de cunoştinţe în specialitatea actoriei, cunoştinţe în stare să asigure absolventului capaci­tatea de a răspunde, fără a mai fi ne­voie de supravegherea profesorului, tuturor sarcinilor ce-i sunt încredinţa­te în cursul exercitării profesiunii. Asta nu înseamnă însă încheierea studiilor dramatice, pentru că în pro­fesiunea de actor se simte permanent nevoia unei perfecţionări, a unei în­noiri în mijloacele de expresie, în ra­port cu cerinţele teatrului, cerinţe care reflectă, la rîndul lor, evoluţia societăţii. Dacă în ce priveşte talentul nu avem pretenţii faţă de absolvenţi (pentru că noi nu predăm talent şi unica noastră obligaţie în acest sens este doar aceea de a face o atentă şi bună selecţie la admitere), în ce pri­veşte profesionalismul lor în momen­tul părăsirii Institutului sîntem exi­genţi. Avem pretenţia ca viitorii ac­tori să îşi însuşească temeinic în Ins­titut disciplinele tehnice de măiestrie şi cultura generală de specialitate. — Care sunt criteriile ce guvernea­ză în mod concret repartizarea absol­venţilor ? — Este vorba de o serie de criterii care ţin seama de necesităţile trupe­lor din ţară, de nevoile de acoperire a schemei acolo unde nu există sufici­ent personal artistic calificat. Anul acesta, în mod experimental, posturile în care urmează a fi repartizaţi ab­solvenţii le-au fost comunicate aces­tora cu două luni înainte. în acord cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socia­liste, am procedat în acest fel pentru a preîntîmpina în rîndul absolvenţilor hotăriri pripite,­in necunoştinţă de cauză, pentru a-i ajuta să opteze în funcţie de diversele lor interese şi ne­cesităţi. Aşteptăm să vedem dacă a fost un procedeu bun. La anul, inten­ţionăm să mergem cu absolvenţii în oraşele şi respectiv, teatrele unde ur­mează a fi repartizaţi, înainte de mo­mentul propriu-zis al repartizării, în dorinţa de a le facilita cunoaşterea directă a viitoarelor locuri de activi­tate. — Există in acest moment aspecte nesatisfăcătoare în sistemul de repar­tizare a absolvenţilor ? — Noi studiem posibilităţile de îm­bunătăţire a operaţiei de repartizare şi, in acest sens, vă pot spune de pildă, că dorim să repartizăm în acelaşi teatru — in măsura in care acest lucru e posibil — grupuri mai numeroase de absolvenţi f actori cărora să le alăturăm ab­solvenţi-regi­­zori, creind astfel, din chiar momentul repartizării, nişte nuclee. — Cum credeţi că ar putea fi asi­gurată, prin repartizarea absolvenţi­lor, o acoperire judicioasă şi echita­bilă a „hărţii“ teatrelor din ţară ? — Prin mărirea cifrei de şcolariza­re, adică a locurilor la concursul de admitere. O asemenea mărire ar oferi un dublu avantaj : pe de o parte ar asigura acea acoperire a necesităţilor teatrelor din ţară despre care vor­beaţi ; pe de altă parte, ne-ar ajuta şi pe noi în direcţia unei mai riguroase selecţii pe parcursul celor patru ani de studii, ştiut fiind faptul că în a­­ceastă perioadă unii din candidaţii admişi „se pierd pe drum“ sau se do­vedesc, profesional şi disciplinar, nişte oameni neadaptabili la munca colec­tivă şi de răspundere pe care o presu­pune activitatea într-un teatru, nepu­­tînd fi, ca atare, trimişi într-un ase­menea loc de muncă. — Cum vă explicaţi faptul că, nu mult timp după repartizarea lor în diverse teatre din ţară, unii absol­venţi încep o adevărată ,.migraţie" înspre alte teatre din tară sau înspre Capitală ? — Faptul îşi găseşte uneori expli­caţia în condiţiile şi primirea nu odată nesatisfăcătoare ce le sunt rezervate absolvenţilor in teatrele unde au fost repartizaţi. Pe de altă parte, nu se poate să nu observăm că mulţi dintre ei sunt excesiv de preten­ţioşi. Caută ajutor în afară, atunci cînd ar trebui să-l caute în ei înşişi. Caută înţelegere în afară, dar propria lor înţelegere nu este profundă. Si­mulează pasiunea, dar atunci cînd dau da greu se vede că nu au avut această pasiune. — Vă rugăm să caracterizaţi, în citeva cuvinte, promoţia din acest an. — Este o promoţie bună, cu multe elemente foarte bune. O promoţie complexă din punctul de vedere al ge­nurilor. Toate genurile sunt foarte bine reprezentate. — Ce doriţi să transmiteţi acestor tineri absolvenţi, acum, la începutul carierei ? — Vreau să le spun un lucru pe care îl ştiu din proprie experienţă : ceea ce contribuie la construirea unei cariere de actor este permanenta ten­siune a luptei cu sine însuşi. Să nu le slăbească voinţa şi să aibă tăria de a înlătura tot ceea ce i-ar putea înde­părta, fie numai şi pentru o singură clipă, de la obiectivul principal : slu­jirea scenei cu cel mai înalt devota­­ment. Le doresc această tărie OPINIILE CELOR CARE II ASTEAPTA • IN fiecare an, pe la mijlocul lunii iunie, se reunesc la Bucureşti reprezentanţii — directori şi regizori, in pri­­mul rînd — teatrelor din ţară. Scopul acestei „reuniuni"? Vizionarea tuturor producţiilor actorilor studenţi aliaţi în pragul absolvirii şi al repartizării. Sigur, nu stă întotdeauna în puterea acestor reprezentanţi de a face ca un absolvent să fie repartizat în teatrul lor. Criteriile obiective de repartizare nu îngăduie acest lucru. Ei pot observa însă calitatea şi pregătirea profesională a fiecărui absolvent , pot aprecia in ce măsură cutare sau cutare absolvent ar fi util, necesar chiar, pentru satisfacerea nevoilor celor mai acute ale­ teatrelor respective ; pot, deci, să-şi sistematizeze preferinţele în funcţie de necesităţi, în aşa fel incit, atunci cînd „jocul criteriilor de repartizare dă naştere situaţiei ca un absolvent să poată fi încadrat intr-un anume teatru, reprezentantul acelui teatru să ştie exact dacă este sau nu cazul să-l prefere altora pe respectivul absolvent. Am stat de vorba, in urmă cu citeva zile, cu trei din reprezentanţii teatrelor din ţară, reuniţi în Capitală pentru vizionarea pro­ducţiilor studioului IATC, din această stagiune. Iată opiniile lor, nu lipşite de interes, în special prin exactitatea şi, nu odată, acuitatea cu care evidenţiază o sumă de probleme şi de dificultăţi existente în momentul de față în raporturile absolvent-teatrul în care a fost re­partizat. Teofil Vi­CU directorul Teatrului Naţional din Iaşi , a asistat cu pri­­­­lejul vizionării spectacolelor de la Studioul IATC la realizările unei promoţii excelente de actori. Fiecare conducător de teatru şi-a dat seama cu acest prilej cită nevoie este, în colectivul pe care îl îndrumează, de a cărui activitate se face direct răspunzător, de oameni tineri, bine pregătiţi profesional Din păcate însă repartiţia ridică o serie de probleme. Nu întot­deauna pe lista de posturi sunt puse cele disponibile din anumite tea­tre care au efectiv nevoie să-şi întărească colectivele. De actorii tineri este absolută nevoie nu numai în unele teatre, ci în orice teatru, pentru întocmirea oricărui reperto­riu. Ca justificare se face apel la ci­fra de şcolarizare redusă în învăţă­­mântul ar­tistic. Fără actori tineri un teatru nu poate însă exista. Iaşul, centru studenţesc, este obligat să in­troducă în repertoriul său piese le­gate de viaţa tineretului nostru, de preocupările lui. Ce poate face acest teatru fără oameni tineri ? In măsu­ra în care se implică în viaţa teatru­lui şi se consideră răspunzător în faţa comandamentelor sociale şi es­tetice pe care munca artistică le ri­dică, un director de teatru este obli­gat să utilizeze orice mijloace pen­tru a-şi întări colectivul. Şi această întărire nu se poate realiza mecanic, în funcţie de mediile absolvenţilor, precum se face în învăţămîntul teh­nic spre exemplu, ci în funcţie de nevoile teatrului. Pregătirea unui a­­gronom este ca şi identică cu cea a tuturor celorlalţi colegi, absolvenţi ai Institutului de specialitate ; cunoş­tinţele lui vor fi oriunde la fel de utile. Dar dacă un teatru are nevoie de o ingenuă, să spunem, şi, în schimb, i se oferă o absolventă care pe par­cursul celor patru ani de studii a avut meritul de a fi fost foarte sili­toare la materiile teoretice, cum îşi rezolvă acel teatru necesităţile de repertoriu ? Marietta SADOVA regizor la Teatrul „Mihai Eminescu" din Botoşani. RMARIREA e­xamenelor de di­plomă ale studenţilor IATC, în ca­drul studioului, a oferit o probă evi­dentă asupra felului cum evoluează învăţămîntul nostru artistic de la an la an. Spectacolele actualei serii de absolvenţi dovedesc, prin opţiune re­pertorială şi prin realizare, că tinerii actori părăsesc Institutul nu numai cu o serioasă pregătire profesională, dar şi cu multă maturitate artistică, cu bun gust, măsură, responsabilitate pentru munca de colectiv pe care o presupune teatrul. Din păcate, adese­ori, aceste date se mai pierd pe par­curs. De vină este rutina, de vină este de asemenea climatul impropriu în care se desfăşoară viaţa teatrală în unele colective din ţară. Consider necesară, în scopul îmbunătăţirii a­­cestui climat, prelungirea contactului dintre absolvenţi şi foştii lor profe­sori, şi după terminarea Institutului. Mi s-ar părea util ca, acolo unde s-au adunat două-trei serii de absol­venţi, profesorii să întreprindă din cînd în cînd scurte vizite, pentru a-i urmări, pentru a-i îndruma, pentru a se interesa atît de viaţa lor profe­sională cit şi de cea sufletească. Nu întotdeuna teatrele în care au fost repartizaţi oferă tinerilor absol­venţi condiţii necesare de dezvoltare, nu întotdeauna ele constituie adevă­rate focare de cultură în oraşul res­pectiv. Din această cauză, adeseori repartiţia se transformă într-un „tîrg“ jenant. Tot din acest motiv — precum şi din altele, desigur, care ţin şi de forurile răspunzătoare de viaţa culturală a oraşului dar şi de lipsa de răspundere a tinerilor — la scur­te perioade după repartiţie tinerii absolvenţi încep o adevărată bejenie dintr-un teatru în altul, creind goluri în repertoriu, dezorganizînd activi­tatea acelor teatre. Cred că este ne­cesar ca toţi cei chemaţi să organi­zeze buna desfăşurare a vieţii noas­tre teatrale să găsească soluţia ne­cesară pentru eliminarea acestor nea­junsuri. Alexandru BÎRSESCU directorul Teatrului de stat Reşiţa : VIZIONIND spec­tacolele actualei promoţii de absolvenţi ai IATC am avut bucuria de a urmări jocul unor actori excelent pregătiţi din punct de vedere profesional, care vor face cinste oricărei scene. Dorim din tot sufletul ca pregătirea lor profesională excep­ţională să aibă un echivalent şi în planul ţinutei etice. Teatrele au, la rîndul lor, datoria de a veni în întâmpinarea tinerilor absolvenţi­ Consider că atunci, cînd, după un scurt popas, actorul îşi exprimă do­rinţa de a părăsi colectivul, de a se transfera în alt oraş, o parte din vină îi revine şi teatrului, care n-a ştiut să ofere tînărului absolvent condiţii corespunzătoare. Doresc însă să subli­niez faptul că pentru familiarizarea tînărului absolvent cu noile lui con­diţii de muncă se face încă prea puţin. Absolvenţii trebuie să cunoască con­diţiile de lucru ale acestor teatre, să ştie că aici se munceşte la fel ca în orice colective de creaţie din ţară, că aceste teatre fac faţă unor­ imperative repertoriale identice pentru toată ţara, iar interpreţii sunt chemaţi să-şi do­vedească talentul în faţa unui public la fel de exigent ca pretutindeni. In acest scop propun conducerii Institu­tului un sistem de colaborare : sîntem, spre exemplu, interesaţi ca regizori — cadre didactice din Institut să lu­creze în teatrul nostru. De asemenea, oferim posibiltatea ca actorii şi regi­zorii studenţi ai anului IV să-şi sus­ţină în colectivul nostru examenele de diplomă Scenele noastre au ne­voie de regizori, de actori­ de croni­cari competenţi. Desigur, dacă repar­tizarea constituie o problemă doar de citeva zile pentru absolvent, acest lucru produce derută. Dacă am reuşi însă să ne conjugăm eforturile, dacă am putea să-i obişnuim din timp cu ideea că ei sunt aşteptaţi, că de ei este nevoie în aceste teatre, am obţine un cîştig atît pentru institut cit şi pen­tru respectivele teatre. Pagină realizată de Monica Savulescu Aurel Bădescu

Next