Contemporanul, ianuarie-iunie 1976 (nr. 1-26)

1976-01-02 / nr. 1

Bună dimineaţa, patrie! Grădina ta e o mireasmă dulce, fructul se coace pe o creangă nouă, vin mierle să te cînte şi să-şi culce puii în iarba înstelată-n rouă. Pămîntul tău e-o limpede fîntînă cu apă, ca-n legendă, veşnic vie — acolo jos cu unda se-ngînă temeiul nostru — vechea temelie. Aici, deasupra, iese triumfînd, raza dintîi pe care o urmară cei ce cu tine s-au născut în gînd te-au ocrotit şi ţi-au dat nume, ţară... îmi întorc o clipă ochii spre scripturile se dau lupte grele acolo, pentru a fi şi a rămîne. Cel се-am fost sloboade şi gîndul de frăţie şi dreptate, către veacul înainte, către ceasul care bate, cel се-am fost adapă şi calul la izvorul din arnişti între două lupte grele preamărind un timp de linişti... Cărţile vin către noi de departe: pe filele nescrise ne-orînduim gîndul şi iată cum, sub ochii noştri se apropie popoare, continente, secole... Trăim adînc un adevăr: fiecare poate să-şi cultive nevătămat grădina, visînd rodul mai bun şi mai drept... Cu acest adevăr mă îndrept spre ziua care se cerne peste arbori şi foi filtrînd ca pe-un colind acum lumina. In ironicul acestui timp am scris un crez fierbinte, fruntea mea-l emană : să dea lumină fiecare vis nutrit de-o naţiune suverană Să fii fiinţa, una cu natura din care Însăşi seminţia noastră vine. Asemenea Bălcescului să porţi statura veacului cel nou în piept la tine !... Ci, iată, mugurii se rotunjesc pe ram şi ora e profundă ca viaţa-ncununată de marile rodiri ale acestui neam, de tot ce va să fie şi nu a fost vreodată. In fiecare dintre noi, deprins cu munca statornică, în împrejurări uneori vitrege, există acea sămînţă mirabilă din care poporul român se ridică urmîndu-şi firea şi asemănarea... Cei care sînt cu noi trăiesc aici, în ţară, Cei ce se ştiu ai noştri nu-şi neagă mamă, vatră, Ai ţării fii întregi credinţa nu-şi trădară, vîntură-lume sînt cei ce în ceaţă latră... Cei care sînt ai noştri nu-şi neagă mamă, Copiii duc pe braţe pîine şi flori şi cărţi, zvelte minuni vesteşte arcada larg a frunţii, şi leac pentru durere şi pentru depărtare găsit-au aceşti oameni care supus-au munţii. Avem în fruntea ţării un om neobosit, avem în fruntea ţării un om care visează şi visul său cu al nostru, solar, e împletit şi visul său străluce pe zare ca o rază... Prin el îşi spune ţara voinţa sa de pace, prin el îşi creşte ţara cel mai statornic nume. Poem de George CHIRILÄ ca floarea ce-n lumină petaiele-şi desface astfel inima noastră se-arată către lume. Sub munte, vast, alt munte îşi desfăşoară briza-nspumată saltă în stemă albatrosul; pe pragul alb al casei steaua-şi roteşte discul, cina pe mese-aşteaptă cinstirea şi prinosul. Căci n-a fost vis în van şi n-a fost risipire, arcu-n muzeu, cu-o floare, săgeata o numeşte, să ne-nţelegem rostul şi-aici şi-n omenire.’ Partidul ne răsfringe-n lumina de nădejde. De purpură-i culoarea din flamură ; ni-i dragă această răzvrătită, culoare-nimb, însemna tot ce lumea noastră prin sine îşi dezleagă. Partidul puls ne este, vibraţie, îndemn... De pe acum fruntea mea închipuie diguri înalte la apele ţării, corăbii albastre pe luciul lacurilor care se nasc... Avem de rezolvat încă ecuaţii complicate, avem de lucru cu microscopul, cu eprubeta şi rigla de calcul, descindem adînc în epoci istorice pe urmele lui Odobescu şi Pârvan, spre a întregi adevărul inalienabil: şirul nostru din vechimea cea mai îndepărtată coboară, pămîntul acesta leagăn ne-a fost, scut şi speranţă. — Prieteni ai mei, apropiaţi-vă poezia şi muzica acestui neam din care aţi descins, învăţaţi să-i ştiţi şi suferinţa trecută şi bucuria de-acum, spre a vă cunoaşte mai bine locul în univers! Clipă de clipă, învăţăm să trăim cu veacul de prefaceri revoluţionare şi veacul urma paşilor noştri poartă, însemnul braţului şi gîndului vrednic... Iată, fructul aşteaptă pîrguirea, o dulce fecunditate cutreieră lumea, nimic din ce-l înalţă pe om să nu ne fie străin’, aceasta-i legea noastră morală. Visul meu ca un şes înflorind, chipul meu, luminat în efigie, graiul meu, fără asemănare, fiinţa şi existenţa mea de la tine vin, prin tine îşi justifică adevărul şi sîngele tînăr... Pe străzile oraşelor patriei trec acum oamenii cu pasul lor sigur, cu frunţile senine ca nişte zile drepte; ei îşi citesc pe cadranul solar destinul într-o mişcare unică şi ireversibilă. Aceştia sîntem noi: respingem laşitatea, injustiţia, traiul comod, acceptăm doar confruntarea deschisă între unealtă şi gînd şi aceasta este deviza timpului nostru. Şi astfel, un vis se sprijină pe altul şi-astfel, prin sine, izbîndeşte un popor, şi-astfel, sub tîmplă se anunţă saltul. — Fii, deci, puternic, ramul meu de doi pădure fii, în codrii seculari, într-o mişcare demnă, maiestuoasă tăria atingînd-o prin arborii cei mari! Fii geană de hotar, fii stîlp de casă, arcadă socialistei ctitorii, roata fîntînii şi a lumii fii! Şi-astfel, aicea, fiecare om destinul lui cu-al patriei şi-l spune — cum sevele numesc în trunchi de pom columne de-adevăr şi-nţelepciune. Prin aerul dulce un cal năzdrăvan duce clocotul tînăr al Noului an... Sămînţa-virtute, sămînţa-idee prinde’colţ în brazdă acum şi scînteie ochii luminiînd, sevă lucrînd... Lîngă al patriei pom înalt se adună ram de ram, neam de neam întru viaţa pe care-o zidesc împreună... Timp comunist cuvintele-fapte cutează Buzele mele zic laudă celor care cu de la sine cetire sporesc suprema zidire, albinelor care lîngă praguri — polen şi arhitecturi toarnă în faguri! Pe vaste, cît Cîmpia română, ştergare — strugurii rid lîngă pîine şi sare... Vinul e aspru şi încălzeşte gura ca raza în amiaza cînd ne citim în izvoarele toate făptura. Acolo e steaua cea roşie , o vom ajunge ! Dar e drum netrecut şi e gînd pîn-atunce şi-i o trudă acerbă, dar deviza ni-i clară: mai uniţi să ne ştim într-o tînără ţară ! Frumoşi sîntem şi tineri, nestăvilită-i viaţa asemenea calului năzdrăvan... Dulce Românie, bună dimineaţa sub corola de purpură a Noului an! române vatră, piscul, să spună. Desen de TATIANA APAHIDEANU