Contemporanul, iulie-decembrie 1990 (nr. 12-37)

1990-07-06 / nr. 12

E. M. Cioran Despre neajunsul de a te naşte IV. (3) INCAPABIL să mă scol, ţintuit în pat, mă abandonez capriciilor memoriei şi mă văd vagabondând, copil, prin Carpaţi. Intr-o zi am dat peste un ciine pe care stăpinul său, fără îndoială ca să scape de el, îl legase de un copac, şi care era străveziu de slăbiciune şi atît de golit de orice viaţă, încît n-a avut decît forţa de a mă privi, fără a putea să se mişte. El, totuşi, se ţinea pe picioare. Un necunoscut vine să-mi povestească că a omorît pe nu ştiu cine. Nu este căutat de poliţie, fiindcă nimeni nu-l bănuieşte. Sînt singurul care ştie că el este ucigaşul. Ce să fac ? Nu am curajul şi nici lipsa de loialitate (căci el mi-a încredinţat un secret, şi ce secret !) să mă duc să-l denunţ. Mă simt complicele lui şi mă resemnez la a fi arestat şi pedepsit asemeni lui. In acelaşi timp, îmi spun că asta ar fi o prostie prea mare. Poate că am să mă duc să-l denunţ. Şi tot aşa pînă la deşteptare. Interminabilul este specialitatea nehotărîţilor. Ei nu pot rezolva nimic în viaţă, şi încă şi mai puţin în visurile lor, în care îşi continuă ezitările, laşităţile şi scrupulele. Ei sînt apţi un chip ideal pentru coşmar. Un film despre animalele sălbatice : cruzime neîntreruptă pe toate latitudinile. ,,Natura“, torţionar de geniu, plină de sine şi de opera sa, exultă nu fără motiv : în fiecare clipă, tot ceea ce vieţuieşte tremură de frică şi o provoacă. Mila este un lux bizar, pe care nu-l putea inventa decît cea mai perfidă şi mai feroce dintre fiinţe, din nevoia de a se pedepsi şi a se tortura, tot din ferocitate. Pe un afiş care, la intrarea într-o biserică, anunţă Arta Fugii, cineva a scris cu litere groase : Dumnezeu este mort. Şi asta în legătură cu muzicianul care dovedeşte că Dumnezeu, în ipoteza că ar fi defunct, poate reînvia, chiar în timpul în care ascultăm cutare cantată sau cutare fugă. Am petrecut ceva mai mult de o oră împreună. A profitat de asta ca să facă paradă şi, străduindu-se să-mi spună lucruri interesante despre el însuşi, a reuşit. Dacă şi-ar fi adresat numai elogii raţionale, l-aş fi găsit plicticos şi l-aş fi părăsit la capătul cîtorva minute. Exagerind, jucîndu-şi bine rolul de fanfaron, a reuşit să amăgească spiritul, cu p-aci să-l aibă. Dorinţa de a părea subtil nu face rău subtilităţii. Un debil mintal, dacă ar fi să resimtă dorinţa de a epata, ar reuşi să ne înşele şi chiar să se alăture inteligenţei. X, care a depăşit vîrsta patriarhilor, după ce s-a înverşunat, pe durata unei lungi întrevederi, împotriva unora sau altora, îmi spune : „Marea slăbiciune a vieţii mele a fost aceea de a nu îi urît niciodată pe nimeni". Ura nu scade cu anii: ea sporeşte, mai degrabă. Aceea a unui ramolit atinge proporţii greu de imaginat : devenit insensibil la vechile sale simpatii, el îşi pune toate facultăţile în serviciul ranchiunelor sale, care, miraculos revigorate, vor supravieţui dezagregării memoriei şi chiar raţiunii sale. ...Pericolul frecventării bătrînilor vine din aceea că, văzîndu-i atît de departe de detaşare şi atît de incapabili de a ajunge la ea, ne arogăm toate avantajele pe care ei ar trebui să le aibă şi nu le au. Şi este inevitabil ca avansul, real sau fictiv, pe care credem că-l avem faţă de ei in materie de plictiseală sau de dezgust, să incite la înfumurare. Fiecare familie îşi are filosofia ei. Unul din verii mei, mort de tînăr, îmi scria : „Totul este aşa cum a fost, întotdeauna şi aşa cum fără îndoială va fi pînă cînd nu va mai fi nimic“. Mama mea, pe de altă parte, încheia cele din urmă rînduri pe care mi le-a trimis cu această frază-testament : „Orice ar întreprinde omul, o va regreta, mai devreme sau mai tîrziu“. Acest Viciu al regretului, nu prea pot, deci, să mă laud că l-am dobîndit prin propriile mele decepţii. El mă precedează, face parte din patrimoniul clanului meu. Ce legat mai mare decît Inaptitudinea pentru iluzie ! La cîţiva kilometri de satul meu natal se găsea, cocoţat pe înălţimi, un cătun locuit numai de ţigani. In 1910, un etnolog amator s-a dus acolo, însoţit de un fotograf. A reuşit să-i adune pe locuitori, care au acceptat să se lase fotografiaţi, fără să ştie ce însemna aceea. In momentul în care li s-a cerut să nu se mişte, o bătrînă a ţipat : „Nu vă încredeţi ! Ei sînt pe cale să ne fure sufletul“. Acolo sus, toţi s-au precipitat asupra celor doi vizitatori, care au avut de tras din astă cel mai mare rău. Aceşti ţigani pe jumătate sălbatici nu reprezentau oare India, ţara lor de origine, care, în această împrejurare, vorbea prin intermediul lor ? In veşnică insurecţie împotriva ascendenţei mele, mi-am dorit toată viaţa să fiu altceva : spaniol, rus, canibal, — orice, în afară de ceea ce eram. Este o aberaţie să te vrei altceva decît ceea ce eşti, să îmbrăţişezi în teorie toate condiţiile, în afara celei proprii. In ziua în care am citit lista aproape tuturor cuvintelor de care dispune sanscrita pentru a desemna absolutul, am înţeles că mă înşelasem asupra mijlocului, ţării şi idiomului. O prietenă, după nu ştiu cîţi ani de tăcere, îmi scrie că nu mai are prea mult timp, că se pregăteşte „să intre în Necunoscut“... Acest clişeu m-a făcut să-mi manifest nemulţumirea. Prin moarte, nu înţeleg bine în ce putem intra. Orice afirmaţie, aici, mi se pare abuzivă. Moartea nu este o stare, ea nu este, poate, nici măcar o trecere. Ce este ea atunci ? Şi prin ce clişeu, la rîndul meu, am să-i răspund acestei prietene ? Asupra aceluiaşi subiect, asupra aceluiaşi eveniment, se poate să ajung să-mi schimb părerea de zece, douăzeci, treizeci de ori, în răstimpul unei zile. Şi nu spun că, de fiecare dată, ca ultimul dintre impostori, îndrăznesc să pronunţ cuvintul „adevăr“ ! Femeia, încă zdravănă, îşi ura după ea soţul, înalt, adus de umeri, cu ochii tulburaţi : ea îl trăgea ca şi cum el ar fi fost un supravieţuitor al unei alte ere, un diplodoc apoplectic şi rugător. O oră mai tîrziu, a doua întîlnire , o bătrînă foarte bine îmbrăcată, încovoiată la extrem, „înainta“. Descriind un semicerc perfect, ea privea, prin forţa lucrurilor, pămîntul, şi-şi număra, fără îndoială, micii paşi, inimaginabil de lenţi. S-ar fi crezut că ea învăţa să meargă. Că-i era teamă că nu ştia unde şi cum să-şi pună picioarele pentru a se mişca. ...Orice mi-e bun din ceea ce mă apropie de Buddha. In ciuda părului ei alb, mai făcea încă trotuarul. O întîlneam adesea, în Cartierul Latin, către ora trei dimineaţa, şi nu-mi plăcea să mă întorc acasă fără s-o aud povestindu-mi fel de fel de peripeţii sau anecdote. Anecdotele, ca şi peripeţiile, le-am uitat. Dar n-am uitat promptitudinea cu care, intr-o noapte în care mă pornisem să tun şi să fulger împotriva tuturor acelor „păduchioşi“ care dormeau, ea mi-a continuat vorba, cu arătătorul îndreptat către cer : „Şi de păduchiosul de sus ce ziceţi ?“ „Totul este lipsit de fundament şi de substanţă“, nu-mi repet niciodată asta fără a simţi ceva ce aduce cu fericirea. Plictiseala este că există un mare număr de momente în care nu reuşesc să-mi repet asta... V (1)■ II citesc pentru senzaţia de naufragiu pe care mi-o dă tot ceea ce scrie el. La început înţelegem, apoi ne învîrtim în cerc, după aceea sîntem luaţi de un vîrtej fad, fără teamă, şi ne spunem că avem să ne scufundăm, şi ne scufundăm într-adevăr. Nu este, totuşi, un înec adevărat — ar fi prea frumos ! Reurcăm la suprafaţă, respirăm, înţelegem din nou, sîntem surprinşi să vedem că el are aerul de a spune ceva şi de a înţelege ceea ce spune, apoi ne învîrtim din nou în cerc, şi ne scufundăm iarăşi... Toate acestea se doresc profunde şi par aşa. Dar imediat ce ne redobîndim stăpînirea de sine ne dăm seama că nu este vorba decit de ceva obscur, şi că distanţa dintre adevărata profunzime şi profunzimea pregătită este la fel de importantă ca aceea dintre o revelaţie şi o idee fixă. Traducere din limba franceză de Florin SICOIE Paul Valéry Studii (despre vis) şi VISUL este dincoace de voinţă, căci de cum treci pragul somnului nu mai obţii nimic prin voinţă. Tot ceea ce era uşor, toate piedicile, îşi schimbă locul : uşile sunt zidite, zidurile devin gazoase. Nume cunoscute denumesc inşi necunoscuţi. Şi ceea ce făcea absurde asemenea lucruri doarme. E un lucru absurd să mergi în rgini, dar dacă deplasarea se impune, trebuie să-l faci. Aici, amestec intim de adevăr şi fals. E-adevărat că mă sufoc ; e fals că un leu mă striveşte. Un detaliu fals (am compus o operă) reaminteşte ceva din adevăr (nu mă pricep la muzică). Dar nu tot adevărul, încurcături. Inextricabilul sau indivizibilul acestui amestec este caracteristica visului. In vis acţionez fără să vreau, vreau fără să pot, ştiu fără să fi văzut niciodată, înainte de-a fi văzut, văd fără să prevăd. Şi ce-i straniu, nu-i că funcţiile sunt deconcertate, ci că ele intră în joc în această stare. Falsul sau arbitrarul este chiar funcţia normală a gindirii. Noţiunea de adevăr, de real, implică o dedublare. Ca să gîndeşti cu folos trebuie, în acelaşi timp, să confunzi imaginea cu obiectul său şi totuşi să fii întotdeauna gata (vigilare) să recunoşti că această identitate aparentă a lucrurilor foarte neasemănătoare nu este decît un mijloc provizoriu, o obişnuinţă a neterminatului. Tocmai pentru că le confund, eu pot gindi să acţionez ; şi tocmai pentru că nu le confund, eu pot să acţionez. Realul e acela din care nu te poţi trezi, acela din care nici o mişcare nu te smulge, căci orice mişcare îl sporeşte, îl reproduce, îl regenerează. Nonrealul din contra, izvorăşte din imobilizarea parţială. (A se observa că atenţia şi somnul nu sunt prea îndepărtate.) Fixul generează falsul. Şi şi atenţia, atunci cînd depăşeşte un anumit punct. % In vis totul mi se impune nediferenţiat. In stare de trezie disting grade de necesitate şi de stabilitate. Visez un flacon de parfum într-o cutie violetă : nu ştiu ce a fost mai întîi. Cuvîntul violet sau culoarea ? Există o simetrie a acestor părţi care se substituie. Unul nu este mai real decît altul. Dacă privesc (treaz) acest tapet cu flori, in locul unui cîmp isotrop de trandafiri, nu văd decît un ansamblu de diagonale paralele, şi mă trezesc literalmente din această figură pe care am ales-o, remarcînd că există şi alte figuri tot atît de posibile în cîmp, bazate pe aceleaşi elemente. Fiecare din aceste figuri poate fi comparată cu un vis. Fiecare este un sistem complet și închis, suficient ca să acopere în întregime sau doar să mascheze multiplicitatea reală. Viziunea unuia din aceste sisteme o exclude pe aceea a altora. % Intr-un mediu tensionat mișcările ondulatorii se încrucişează fără să se amestece. In omul treaz, cumva acordat cu tonul realului, există, de asemenea, independenţă, nu compunere a excitaţiilor coexistente. în vis are loc o compunere automată a tuturor, fără nici o rezervă. Dacă gîndesc ceva despre A. această judecată îl gonește pe A. de parcă mi-ar fi străin. O ' judecată nu urmează impresia ca s-o racordeze la un sistem net şi uniform care asigură si-mi defineşte realitatea, ordinea. Ci, această judecată succede impresiei mele şi o anulează în întregime, sau o modifică în loc s-o consolideze. Gîndeşti cum te-ai lovi. n.n Să uiţi pe nesimţite lucid pe care-l priveşti. Să-l uiţi în timp ce te gîndeşti la el, printr-o transformare naturală, continuă, invizibilă, în plină zi, locală, imperceptibilă... ca acela ce stringind-o, o scapă : bucata de gheaţă. Şi invers . Să regăseşti lucrul uitat privind uitarea. Mi se-ntîmplă adesea, dacă am uitat ceva anume, să încep să mă observ ca să sesizez această stare și această lacună. Vreau să mă surprind uitînd, ştiind că am uitat, şi căutînd. Poate fi asta o metodă, să opui oricărei slăbiciuni mentale studierea sa imediată de către conştiinţă ? Astfel (sau In mod opus ?) durerea însăşi păleşte o clipă, cînd o priveşti In faţă — dacă poţi. Uit că trebuie să ies în seara asta. Visez la papucii mei. Dar mişcarea de a mi-i pune mă face să gîndesc la buna stare ce va urma, şi acest avant-gust mă duce la complezenţa serii mele Intime. Acolo, în acest loc spiritual în timpul viitor, se şi găseşte ceva : locul In care trebuia să fiu se trezeşte cu semne obligatorii, şi locul reţinut refuză să-mi primească seara, liniştită. Imi amintesc Injoncţiunea, ca urmare de a fi uitat-o — de a fi uitat-o cu atîta precizie. Vreau să adorm, dar un fir mă reţine încă într-o tărie netă, fir prin care pot (reciprocitate !) s-o reţin şi eu : un fir, o senzaţie încă ţinînd de întregul meu, şi care poate deveni tot atît de bine o cale spre trezie sau spre somn. Odată adormit, nu mai pot să mă trezesc prin proprie voinţă, nu pot să văd deşteptarea ca ţel. Am pierdut puterea de-a privi ceva ca pe-un vis. Trebuie să aştepţi fisura zilei, supapa ce-mi va livra întregul meu spaţiu, capătul călăuzitor ce readuce starea în care eforturile întîlnesc lucrurile, în care senzaţia determină un punct comun intre două viziuni. Ea este un punct dublu aparţinînd concomitent unui obiect şi corpului meu , unui lucru şi unui nod de funcţii omeneşti. In vis acţiunile nu se bazează una pe alta, nu sînt percepute ca factori independenţi. Există secvenţe, nu consecinţe*). Nu ţeluri, ci sentimentul unui ţel. Nici un obiect de gîndire nu se formează prin adunarea manifestă a datelor independente, ci trebuie să-şi bazeze în mod clar existenţa pe o diferenţă de „realitate“, pe un ansamblu finit. In stare de trezie, a-1 recunoaşte pe A este un fenomen care depinde de A, în timp ce în vis eu recunosc adesea pe A în obiectul B. Recunoaşterea nu mai rezultă dintr-un şoc actual , ci ea ţine chiar de logica visului, cu titlu de obiect oarecare subînţeles. Spiritul celui ce visează seamănă cu un sistem unde forţele exterioare se anulează sau nu acţionează defel, şi ale cărui mişcări interioare nu pot aduce nici deplasarea centrului nici rotaţia. Nu putem avansa dacă rezistenţa solului şi frecarea n-ar veni să anuleze forţa care tinde să menţină imobil centrul de gravitaţie cînd primul picior se-ndepărtează de trup. Dar dacă piciorul dinapoi e adormit, presiunea solului nu deşteaptă înţepeneala sau tensiunea muşchilor, şi forţa nu este anulată, pentru că tensiunea nu e excitată de sentimentul contactului. Simţi pămîntul parcă la distanţă, ca într-un vis, fără să poţi răspunde. Şi cînd întreaga fiinţă e adormită, schimbarea sau modificarea imprimate nu pot să aducă o schimbare sau o deplasare relative, nu că forţele exterioare ar lipsi, ci instrumentul aplicării lor este deocamdată abolit. Cel ce visează acţionează prin viziuni şi mişcări care nu pot schimba cauza impresiei. Neputînd să reţii impresia printr-o imagine parţial fixă, nici să opui unei anume imagini (adevărată) o alta (falsă), nici memoria să o opui actualităţii etc., eşti asemeni celui ce alunecă pe o suprafaţă lucioasă şi care nu poate să-şi izoleze un picior fixîndu-1 cumva dinafară. Dar cel ce visează n-are habar de astea. El îşi ia neputinţa drept efect al unei puteri exterioare, nu poate niciodată să considere sfîrşită cauza impresiilor sale, căci el o caută în viziunile pe care impresia le provoacă , o caută găsind-o indefinit, forțînd ceea ce va putea s-o producă în loc să reproducă ceea ce a produs-o. Crede că vede cum crede că se deplasează. Dar sentimente, emoţii, spectacole, cauze aparente, simulacre de aparte-uri... se modifică reciproc şi constituie un acelaşi sistem, analog unui sistem de forţe „interioare“. Efortul ce-ar fi trebuit să producă o schimbare definită rămîne întotdeauna van, pentru că o schimbare inversă, un fel de recul, — mă aduce în starea iniţială, drept consecinţă a efortului însuşi. Mă trezesc dintr-un vis, şi obiectul pe care-l strîngeam, frînghie, devine un alt braţ al meu, intr-o altă lume. Senzaţia de stricţiune rămînî jod, coarda pe care-o strîngeam se animă. M-am rotit împrejurul unui punct fix. Aceeaşi senzaţie s-a luminat parcă, divizată. , Aceeaşi piatră intră în două construcţii succesive. Aceeaşi pasăre merge pînă la marginea acoperişului şi acolo, se prăbuşeşte : zborul o prinde. Observ numaidecît că trebuie să traduc cu totul altfel această senzaţie : e clipa în care ea nu mai poate să aparţină cutărui sistem de evenimente, cutărei lumi, care devine atunci visui trecut neordonat. Niciodată visul nu realizează acest finit admirabil pe care îl atinge percepţia în stare de trezie şi în lumină. Intr-un anume vis apare un personaj. Dar nu-1 văd distinct. Căci, dacă l-aş vedea distinct, numaidecît şi in consecinţă el s-ar schimba. E şi o conversaţie, însă nu distinctă. Ştiu despre ce vorbim, şi aud anumite cuvinte, dar urmarea îmi scapă, nici un detaliu, şi aceste cuvinte n-au nici un sens (Mellusul lui Mellus ?). Insă nimic nu lipseşte. Totul se petrece ca şi cum conversaţia ar fi reală. Ea nu s-a oprit datorită propriei inconsistenţe. Motorul nu-i în ea. In vis gindirea nu se distinge de trăire şi nu întîrzie asupra ei. Ea aderă la trăire — ea aderă în întregime la simplitatea trăirii, la fluctuaţia fiinţei sub chipurile şi imaginile cunoscutului. Traducere de Constantin ABAlUȚA • In original : „NI y a séquences, non conséquences“. Ceea ce comportă încă un sens, care s-ar traduce prin : Există secvențe, nu consecvențe. sîmbătă, 11 noiembrie, 1989 ACUM două sau trei zile, înainte cu o zi de evenimentele de la Berlin, demisionase Deng Xiao Ping din funcţia lui, funcţia cheie a sistemului politic al Chinei comuniste ; şefia Comisiei Militare a Comitetului Central înseamnă, practic, şefia partidului, în epoca post-maoistă. Un tip teribil acest Deng, care plăteşte acum cu propria sa demisie ieşirea sîngeroasă din „dilema pieţei Tien Anmen“. A tras, acolo, în milionul de studenţi care se adunase pentru a cere reforme politice de democratizare a vieţii de partid, a vieţii publice în general. A tras în cîteva sute, poate chiar mii de oameni şi şi-a făcut praf enormul prestigiu de care se bucura în China post-maoistă. Era omul care lansase campania de reforme economice menite să refacă încrederea muncitorilor şi a ţăranilor în partid. Era omul care, înainte ca Gorbaciov să intre pe scena întîi a vieţii politice mondiale, îi răspundea Orianei Fallaci la o întrebare despre concurenţa economică a celor două sisteme politice mondiale, comunismul şi capitalismul : „Ce importanţă are culoarea pisicii, important e dacă prinde şoareci“. Era omul care propusese doctrina „o ţară, două sisteme“, în numele căreia şi în, spiritul căreia Taiwanul urma să reintre sub administraţia guvernului chinez păstrîndu-şi toate privilegiile economice şi politice de tip capitalist. Ar fi putut să nu tragă în studenţii din piaţa Tien Anmen ? Dacă ar fi putut, să nu tragă, n-ar fi tras, cred. Nouă ne scapă, însă, nuanţele fine ale dilemei Deng în faţa situaţiei care i-a prăpădit tot prestigiul. Probabil că în China de azi o democratizare necontrolată de sus, pas cu pas, ar duce la lupte sîngeroase, şi mai sîngeroase decît ieşirea lui Deng din dilema Tien Anmen. Noi nu prea ştim ce tensiuni naţionale, regionale şi civile sînt în miliardul acela de chinezi. In tot cazul, se pare că Deng va rămîne activ în culisele politicii oficiale a Chinei. Demisia lui pare, totuşi, diplomatică : dă satisfacţie celor care şi-au manifestat economic şi politic Insatisfacţia pentru sîngerările din faţa Palatului Interzis, americanilor, în primul rind, cu care se lansaseră contracte de colaborare pe termen lung, compromise după evenimentul din Beijing. A căzut ca un castel de cărţi comunismul de lagăr în Germania de Est. Nu va fi nevoie, probabil, decit de cîteva luni pentru a restructura în sens democratic real instituţiile şi funcţiile statului. Nu acelaşi lucru se va întîmpla, cînd se va întîmpla, în China. E mai uşor să de■ mocratizezi structurile economice ale unei societăţi cu un miliard de locuitori, păstrînd control forte, centralizat asupra „democratismului“ de partid, decît să le dai sentimentul că de mîine au voie să se organizeze cum vor, să facă politică liber-democratică. Asta, democratizarea politică, trebuie învăţată pas cu pas. De unde să o înveţi dacă nu din propriile tale tradiţii ? Iar China nu are asemenea experienţă politică. Noi, românii, am avut o sută de ani de viaţă parlamentară. Acest secol de democraţie poate I. Buduca 1989 9 noiembrie 2 decembrie fi revendicat ca tradiţie. Şi, totuşi, ne va fi cumplit de greu să reînvăţăm lecţia drepturilor omului într-o democraţie reală democratismul tradiţional chinez, şi, în genere, viaţa publică în Extremul Orient are alte rădăcini şi o altfel de eflorescenţă. Castele erau o riguroasă împărţire socială, deloc impenetrabilă de jos în sus. Poate că, din punctul lor de vedere, democratismul e infinit mai puţin politic şi mult mai mult cultural, spiritual, elitar. , Europa a început să înţeleagă de ce îi e aproape imposibil să înţeleagă în termeni riguros europeni spiritualitatea extrem-orientală. Aici, în Europa, societatea a devenit politică şi civilă după Revoluţia franceză. Acolo, în Orientul Îndepărtat, social însemna spiritual, societatea era codificată de o tradiţie care pentru noi părea strict exotică pînă recent şi care abia acum ni se relevă ca fiind mai bogată în autenticitate decît europenismul postluminist. Se pare că profeţia lui Mircea Eliade e pe cale de a se împlini : reintrarea Orientului în istorie va fi un eveniment epifanic de natură planetară intrucit, acum, există şansa unei bune traduceri între europenitate şi orientalitate. O traducere e bună cînd nu e analogică, cînd nu reduce, prin analogie, pe a fi al tău la a fi al meu. Se pare, de asemenea, că şi profeţia lui Heidegger, că vom ieşi din era istorică şi vom intra în post-istorie, e pe cale să se împlinească. Dacă Europa de Est se dedogmatizează şi reintră în dialog real cu Occidentul, dacă Orientul reintră în propria sa tradiţie — iatăca lumea e, dintr-odată, pusă în faţa unei situaţii complet noi , trebuie să mute contradictorialitatea la alt nivel decît politicul, dat fiind că apoteoza politicului bine condus, războiul, nu mai poate fi decit o apocalipsă. SCRIAM aceste rînduri şi simţeam o stare de nerăbdare şi de nemulţumire. Mi-am dat seama de ce : acestea sînt rînduri care nu se scriu pentru sertar, sînt propoziţii de editorial auto-dez-cenzurat. E cumplit de straniu să scrii editoriale pentru sertar. Dar voi continua în acest exerciţiu încercind să-mi fiu şi partener de dialog, adică cititor. Sunt ziarul cu un tiraj de un exemplar care va polemiza cu unicul său cititor. PROBLEMA unei reale dez-auto-cenzurări nu e complicată în primă instanţă, scrii cum gîndeşti, pe modelul oralităţii în care ai mai dialogat cu alţii ori cu tine ceea ce ai gîndit. Dar lucrurile se înnoadă din nou în a doua instanţă a jocului: cum să răspund eu autentic unei replici pe care tot eu o simulez ? îmi pot inventa un partener de dialog, dar nu pot să-mi inventez adversarul. Iar cu cel real, cenzura şi mentalitatea şi ideologia ei, nu am chef să mai port dialog. Tot ce sunt acum sunt ca urmare şi ca fructificare a unei îndelungate opoziţii lăuntrice la spiritul dogmatic al cenzurii ideologice. Ar trebui să scriu memoriile acestei dezbateri interioare în opoziţie. Nu cred că îmi mai pot aminti, nici nu cred că sunt evenimente prea importante. Am fost, de fapt, în opoziţie faţă de ideologia dogmatică din vremea clasei a zecea, deşi se nimerea să fie chiar anul 1968. Păcatul e că n-am notat nimic într-un astfel de jurnal-reportaj. Dar, de păcălit, m-am lăsat şi eu păcălit pînă în 1971. Iar acum sună ca dracu, mai sus, cuvintele : „am fost, de fapt, in opoziţie...“. Defectul acestui jurnal-reportaj nu e numai acela că stă în sertar. Mai are unul , nu ştiu, care îmi este autenticitatea cea mai puţin cenzurată decît în viul dialogului real, amicalmente adversativ. Cum aş putea să regăsesc o astfel de adversitate chiar în pseudo-monologul acestui jurnal-reportaj ? (va urma) .