Contemporanul, ianuarie-iunie 1991 (nr. 1-26)
1991-01-04 / nr. 1
O brăzarul — masca populară românească — are o origine foarte veche, şi, prin aceasta, tainică. Paradoxal este faptul că situarea unei piese oarecare în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, să zicem, adică ieri, într-o zonă geografică precis circumscrisă se petrece într-o firească nesiguranţă, în vreme ce ideea că obrăzarele răzbat pînă la noi cu mult înaintea creştinismului este o certitudine. Astfel de piese, înviind în spectacole prilejuite de colinde, sau cu ocazii întristătoare tot timpul anului, cutremură înţelegerea noastră asupra istoriei şi memoriei colective. Istoria nu se ofileşte lent şi logic alunecând într-o uitare, recuperată din cînd în cînd „ştiinţific“ şi abuziv, nu se sedimentează după implacabilele mecanisme ale somnului geologic, ci irumpe straniu şi neliniştitor,, alături de noi, numărând atâtea milenii care nu vor sămoară, într-un punct al evoluţiei unde ne credem pe deplin izbăviţi de fiinţa ancestrală care am fost cândva. Memoria colectivă „uită“ numai ceea ce serveşte perpetuării umanităţii, deşi a uita e un, fel de a vorbi, fiindcă a uita cu desăvârşire înseamnă, pur şi simplu o condamnare, o tragică ieşire din istorie. Ce ţine trează, de un sublim învecinat cu absurdul, memoria colectivă, între atâtea circumstanţe potrivnice ? Obiceiul, mai simplu, cutuma, norma, funcţionând ca un instinct superior al conservării colectivităţii şi deopotrivă a omului singular. Prin 1930, în fişa unui dăruit folclo Marcat de puternice tensiuni politice şi sociale (o campanie electorală agresivă şi ,inegală, incitări ale populaţiei împotriva „partidelor istorice“ şi intelectualilor, devastări repetate ale sediilor opoziţiei, evenimentele din 13—15 iunie, care au culminat cu aducerea la Bucureşti a bandelor de mineri, exodul a mii de români, greve, etc.), anul 1990 n-a vrut să se încheie fără un nou act penibil : pe data de 26 decembrie, la ora 5,43, Maiestatea Sa Regele Mihai I de Hohenzollern era, pentru a doua oară, în patruzeci şi trei de ani, expulzat din România. Prima sa plecare în exil, din 3 ianuarie 1948, reprezenta efectul abdicării sale forţate, puse la cale de Stalin şi de acoliţii săi comunişti din România — aduşi, mulţi dintre ei, de tancurile sovietice în 1944 —, abdicare nulă de drept, petrecută la 30 decembrie 1947. Prin exilarea de atunci a Regelui, se risipea şi ultima speranţă de salvare a Ţării din ghearele comunismului care avea să instaureze în România, vreme de patruzeci şi trei de ani, un regim abuziv în toate domeniile. In toţi aceşti ani, Regele Mihai I a reprezentat pentru mulţi români simbolul rezistenţei la comunism, la orice formă de dictatură —ultima lui domnie, cea dintre 1940 şi 1947, fusese un exemplu din acest punct de vedere —, speranţa regăsirii acelui climat de libertate şi Cornel Radu Constantinescu Obrazul lumii de început )0 — I -ftb.'JI Cel de-al doilea exil demnitate pe care l-a cunoscut societatea românească înainte de război. Ani în șir, în perioada dictaturii comuniste, am putut auzi la posturile străine de radio vocea lui gravă condamnând crimele care se petreceau în Ţară. Vizita în ţara sa natală a Regelui a durat 11 ore şi 27 de minute. Sosit la Otopeni pe 25 decembrie 1990, ora 18,16, ,la bordul unui avion particular. Suveranul României dorea să ajungă la mormintele iluştrilor săi strămoşi, de la Curtea de Argeş, strămoşi sub a căror domnie au fost puse bazele României moderne, ale Statului Naţional Unitar Român. El a fost însă acuzat de trecere frauduloasă a frontierei (deşi nu a renunţat niciodată la cetăţenia sa română, retragerea ei la 22 mai 1948 de către regimul comunist fiind un abuz ca atîtea altele ! Din abuz ce se cerea de mult îndreptat !), urmărit ca un delincvent de drept comun şi oprit de un baraj al vajnicei noastre Poliţii cu puţin înainte de oraşul Piteşti, după care a fost condus înapoi la aeroport şi îmbarcat, împreună cu Regina Anarist şi etnograf, un bătrîn neştiutor de carte de prin Gorj, remarca ţărăneşte, cu adâncimi şi seninătăţi aforistice : „Obiceiurile fac rînduială, ele ţin lumea în rostul ei“... Aşadar, patima schimbărilor prea dese şi spectaculoase, în numele unui steril progres, scot lumea din rostul ei, împingând-o în haos şi într-o tristă abdicare de la identitate. Singurul lucru comun pe care-l împărţim cu zeii este singurătatea, fiind şi singurul lucru pe care am dori, irepresibil oameni, să-l învingem, fără a reuşi vreodată. Poate că numai colectivităţile sunt în stare să ocolească singurătatea, fie în momente de bucurie, fie în momente de profundă mâhnire. Aş fi mai clar în ceea ce vreau să remarc reproducînd un mic fragment dintr-un articol mai vechi al lui Henri H. Stahl : „Dar pentru ei, ţăranii, groaza singurătăţii nu s-a ivit. Un om, pînă ieri părtaş la viaţa obştei, a murit Dar obştia întreagă rămâne vie ; de îndată intră în joc şi îşi găseşte o apărare prin însuşi faptul că are un rol activ. Arta, cu tot farmecul ei de vrajă, alină obştia întreagă, ,silind-o să se supuiă legilor ei, viaţa de zi cu zi, fărâmiţată de traiuri individuale, e înlocuită cu o copleşitoare tragedie colectivă, jucată spontan, după normele veşnic izbăvitoare ale artei. Femeile încep a cânta. Mii de versuri, scandate corect, cu glas potrivit, sunt spuse pentru auzul tuturora... Cu un scop precis: omorârea completă a mortului, împiedicarea lui, prin procedeuri magice, de a se preface în moşi Prinţesa Sofia care-l însoţiseră, la bordul unui avion AN-24 al Companiei Române de Transporturi Aeriene (alte surse indică un avion militar !), cu destinaţia Zürich. Atitudinea Guvernului României în acest caz dovedeşte cît preţuiesc cu adevărat declaraţiile de intenţii ale actualelor autorităţi cu privire la realizarea unui stat de drept în ţara noastră şi la asigurarea unei punţi de legătură cu puternicul exil românesc. Ca întotdeauna în ultimele luni, cînd o realitate incomodă trebuie mascată, comunicatele Ministerelor de Interne şi Externe au adoptat un ton dur, ameninţător, amintind în mod îngrijorător de acela al „epocii de aur“. O menţiune specială merită declaraţiile intempestive — cu care domnia-sa ne-a obişnuit, de o bună bucată de vreme — ale purtătorului de cuvînt al Guvernului, domnul ministru secretar de stat Bogdan Baltazar, care l-a calificat pe Rege drept musafir“, — în bunele tradiţii ale istoriei colegului întru Academie al domnului Alexandru Bârlădeanu, Mihai Roller — despre „dispreţul dinastiei de Hohenzollern faţă de poporul român“ şi ne-a dat o strălucită lecţie de psihologie, asigurîndu-ne, pentru liniştea noastră, că vizita Regelui Mihai „nu era o vizită cu gînduri curate“. O compătimim însă pe d-sa pentru postura delicată, de advocatus diaboli, roi, strigoi sau boscoroi răufăcători pentru cei vii.In Vrancea, în noaptea de priveghere a mortului, bărbaţii fac un foc în curte. In jurul lui, joacă mascaţi viui. Apoi se leagă mortul, în lanţuri, de unul viu. Şi cel viu, bătut de obştie, îl trage pe cel mort prin foc. Priviţi masca : au căutat s-o facă mai cumplită decât şi-ar putea-o cineva închipui. Ţi-o pui pe cap. Durerea ta, lacrimile care poate îţi curg pe obraz, nu se mai văd. Obştia nu mai vede decît doară faţa ta de lemn, cu ochii de tinichea, cu rânjet înlemnit între late buze roşii. Şi tu însuţi încetezi de a mai fi : rămîi o mască şi sufletul ei. Eşti ceva dincolo de tine ; părtaş la un mister păgîn ajuns din fundul veacurilor pînă la tine ; o halucinaţie în care moartea individuală e doar un fapt divers şi anonim; în care purificarea prin foc îşi are rostul ei ; în care duhul cel rău, duhul mortului nepriveghiat e alungat prin spaimă mai mare îrţeă, făcută de tine, înspăimântatul, care şi tu, la rîndul tău, vei muri cîndva, atunci cândalţii vor pune şi pentru tine aceiaşi mască, a viilor împotriva morţilor“. Răul există în toate straturile Istoriei, chiar dacă în cel de suprafaţă. Imediat, are un chip şi o „motivaţie“, iar în cel al adâncimilor insondabile aproape cunoaşte simulacrul unui chip şi vagul chinuitor alnumelui ascuns, mereu ascuns, pentru noi, cei creaţi prin Logos. Este atroce obligat să poleiască realităţi coclite şi să fabrice un anumit tip de „adevăruri“ şi ne bucurăm că, în finalul declaraţiilor sale, a avut generozitatea de a nu exclude „posibilitatea unei vizite, în condiţii de normalitate“, întreaga afacere a intrării în Ţară a Regelui şi apoi a expulzării sale pare să fi generat în rîndul disciplinatelor noastre „organe“ şi autorităţi valuri de panică. Să le fi speriat oare într-atît acest om în vîrstă, însoţit de două femei, incit aceştia să nu poată obţine de la Direcţia de pază a frontierei ceea ce un om de afaceri străin sau pretins ca, atare capătă, imediat la sosirea în România : o viză ? In acest caz, ţara noastră va pierde mai mult decît bruma de credite care menţin încă în viaţă economia românească: prestigiul, singurul atribut care conferă credibilitate în ochii (încă pe jumătate închişi) ai marii finanţe occidentale. Sau această atitudine reflectă un republicanism de circumstanţă, prost motivat şi greşit apărat, un republicanism care-şi găseşte printre exponenţii săi mari potentaţi comunişti, foşti profesori de socialism „ştiinţific“ sau academicieni fără operă ? Am fi şi noi curioşi să ştim într-adevăr cine sânt aceşti domni care i-au refuzat Regelui Mi,hai I viza, după 11 ore de la intrarea Domniei- Sale în Ţară ? Am fi curioşi să ştim într-adevăr sentimentul că Iniţiala creaţie n-a încetat încă, lucrând încă dintr-un trecut viu într-un prezent tulbure şi fără margini, ce-şi caută înfrigurat finalitatea. Cînd asemenea semnale sînt greu de suportat, modemul le descifrează sub zodia ironică a ludicului şi a artei, stupefiantă prin îndrăznelile ei formale. înţelesurile sânt mîngîiate, a îmblînzire, şi expediate înapoi. Acolo, la un capăt al istoriei istoriilor, străjuieşte misterul, spaima şi frigul, căci blănurile din care sînt confecţionate cele mai multe dintre măşti strecoară în noi un ger mai năpraznic şi mai vechi decît cel de care se plîngea Ovidiu la Pontul Euxin. Aici, la celălalt capăt, s-a instaurat carnavalul cotidian, cu veselii forţate şi drame comandate, situat între plictis şi nebunie, fără măşti însă, ascunzând sub obraz gândul şi esenţa fiecăruia. Rămîne de reflectat asupra acestui etern paradox al măştilor care ne pun în faţă un adevăr întrezărit şi o minciună palpabilă, un coşmar al cunoaşterii ca o severă cale salvatoare şi o surîzătoare alunecare în neant, într-o neostenită ju- bilaţie deopotrivă inconştientă şi, într-un anume fel, sinucigaşă. Căci cutumele, normele au trecut pe panourile muzeului ca obiect de studiu, pentru o comunitate cu un singur liant vizibil : limba. (Expoziţia „Obrăzarul“ — „Maria II“ de la Muzeul ţăranului român, eveniment spiritual de excepţie al ultimilor 45 de ani, dă Cînd ruralităţii s-a încercat a i se distruge esenţa şi gîndirii noastre filosofice dimensiunea magicului), cine a hotărât ca el să fie escortat cu armele înapoi la frontieră ? Am fi curioşi într-adevăr să ştim cui îi este într-atît de frică de regalitate sau, mai bine zis, cine vrea să facă din stare un important partid politic, creând din jurul cetăţeanului român Mihai I de Hohenzollern o aură politică din ce în ce mai redutatilă ? Noi nu sîntem monarhişti, dar după astfel de incidente legate de vizitele regale, dintre care cel mai grav ni se pare încă cel al absenţei Domniei- Sale de la sărbătorirea de la Alba Iulia, am fi tentaţi parcă să devenim monarhicii ! Iar acei domni care în timp de 11 ore nu pot rezolva o problemă atît de simplă,ce ţine de minima ospitalitate românească, atîtde mult trîmbiţată, ar putea să ştie că acest mărunt dar samăvolnic act petrecut pe 26 decembrie creează nu numai indignare internă dar şi surpă, o dată în plus, credibilitatea românească în exterior, nu a noastră, ci, vai !, a „domnilor“ din guvernământ, care au, se pare, atît de mare nevoie de ea !... A propos, nu i-a dat nimănui prin cap s-o invite pe Maiestatea Sa Regele Mihai I de Hohenzollern să bea o cafea la Palatul Președintelui Republicii ? în felul acesta s-ar fi făcut probabil mai mult un serviciu d-lui Iliescu decît Regelui Mihai... Florin SICOIE Desigur, gangsterii Yakuza au merital că pînă acum Japonia a rămas cruţată de nenorocirea drogurilor puternice, precum heroina şi cocaina, care bîntuie în toată lumea. In ultimii doi ani, cartelul columbian a încercat de mai multe ori să pătrundă pe piaţa japoneză, dar în zadar. Cînd un număr suspect de mare de tinere columbiene pătrundeau în Japonia ca turiste şi voiau să lucreze ca prostituate, organizaţiile Yakuza nu le-au luat în primire. Cînd, în luna februarie a acestui an, un columbian voia să vindă heroină în centrul oraşului Tokio, în Shinjuku, el a fost imediat arestat de către poliţie. Yakuza au fost cei care l-au denunţat. Gangsterii Yakuza ştiu că introducerea din afară a drogurilor puternice ar distruge piaţa lor de amfetamină şi ar duce bandele japoneze în stare de dependenţă faţă de furnizorii străini. Insă ei nu acţionează numai din dorinţa cîştigului. Ei vor mai curînd să protejeze Japonia de „această boală occidentală“, cum spunea şeful Yakuza, cel cu două cărţi de vizită. Prin urmare, combaterea drogurilor ca o parte componentă a sarcinilor membrilor cartelului Yakuza, în cadrul unui contract social nescris pe care gangsterii l-au încheiat cu poporul şi autorităţile japoneze. Ca un contraserviciu pentru colaborarea lor la menţinerea ordinii— cea mai înaltă valoare socială, pe care toţi japonezii o consideră sacră — Yakuza au permisiunea de a controla anumite zone obscure ale societăţii. In felul acesta, gangsterii şi poliţiştii îşi împart răspunderea. în fiecare oraş japonez, în anumite cartiere înfloresc noaptea spectacole porno, prostituţia şi jocurile de noroc. în timpul orelor de program pe acolo nu trece niciodată vreo patrulă a poli- Yakuza - cel mai mare cartel din lume al gangsterilor ţiei — funcţia poliţiei este preluată de către Yakuza. Dacă doi beţivi încep să se certe, se apropie de ei unul din tinerii aroganţi care stau de pază la colţul străzii, le adresează cîteva cuvinte dure, cei doi fac în faţa lui o plecăciune respectuoasă, se scuză şi dispar. Dacă dintre toate ţările industrializate Japonia are cea mai mică rată a criminalităţii, acest lucru se datoreşte şi gangsterilor Yakuza : prin faptul că deţin monopolul crimei, ei au grijă ca nici un neavenit să nu pătrundă pe piaţa lor. Răufăcătorii independenţi nu au în Japonia nici o şansă. Un hoţ de buzunare care acţionează pe cont propriu într-un cartier al plăcerilor ar speria pe clienţi — de aceea Yakuza îl prind imediat şi pun capăt activităţii sale infracţionale. Un jaf înarmat ar întărită publicul şi ar tulbura „armonia“ socială. De aceea, Yakuza au grijă ca un astfel de jaf să nu aibă loc. Cu aproape patru ani în urmă, o excepţie a confirmat regula : nişte gangsteri au atacat o bancă în cartierul Yurakucho din Tokio şi au jefuit 333 milioane de yeni — erau francezi. Armele de foc sunt strict Interzise in Japonia. Nici o persoană privată nu are voia, sub nici un motiv, să posede un pistol. Cele 520.000 arme de vînătoare din ţară trebuie să fie înregistrate şi sunt controlate în mod regulat. Totuşi, pentru Yakuza deţinerea unei arme este ca şi un însemn al profesiei, simbolul puterii lor. în trecut, numai samuraii aveau dreptul să poarte o sabie, exercitarea forţei era un privilegiu care revenea clasei lor. întrucît Yakuza se consideră ca făcînd parte din această tradiţie, ei se simt autorizaţi să poarte arme. După cum recunoaşte poliţia, într-un fel sau altul cei 86.000 de gangsteri au reuşit să-şi procure „cel puţin un pistol de fiecare persoană“. De ani de zile Yakuza îşi cumpără armele de foc din Filipine, unde armurieri anume confecţionează orice tip de pistol sau puşcă. Pentru a evita riscurile contrabandei, Yakuza au transportat în Japonia însăşi armurăria. în luna aprilie a acestui an, patru filipinezi din insula Cebu au fost aduşi în faţa tribunalului din Kyoto datorită faptului că au fabricat arme pentru o bandă Yakuza. De la sosirea lor, cei patru au manufacturat 160 de revolvere şi 1000 de gloanţe. Pentru aceasta au primit cîte cinci ani de închisoare însă şeful lor, care a fost adus în Japonia pentru fabricarea armelor, se află încă în libertate. In ciuda arsenalului lor impresionant, gangsterii folosesc numai în mod sporadic puterea lor de foc — în principal în propriile rânduri. Chiar în timpul războaielor dintre bande, ei fac tot ceea ce este posibil pentru a feri publicul de împușcăturile lor. Societatea japoneză este una în care nu are importanță ceea ce sînt oamenii, ci rolul pe care ei îl joacă. Cu atît mai mult cu cît rolul cuiva este identificabil cu uşurinţă. Tocmai de aceea, în vechime, oamenilor le era înscris pe spatele îmbrăcămintei numele îndeletnicirii lor. Astăzi, majoritatea japonezilor poartă uniforme profesionale, de la gunoieri pînă la intelectuali. „Infanteria“ industriei japoneze, „sararimii“, poartă un costum compus din trei piese, din care fac parte cămaşa albă , şi cravata neagră, întrucît nu se pot distinge unul de altul, fiecare poartă la rever simbolul firmei sale. Gangsterii nu se deosebesc cu nimic în această privinţă. Un membru al cartelului Yakuza care vrea să se afirme în meseria lui trebuie să fie recunoscut ca atare şi din acest motiv poartă un fel de uniformă : ochelari de soare întunecaţi, îmbrăcăminte pestriţă, părul încreţit şi, pe lingă acestea, poartă la rever însemnul bandei căreia aparţine. Tatuarea este, mai ales pentru „infanterie“, o componentă principală a meseriei. „Pentru a putea trăi fără prea multă muncă, trebuie să nu te încadrezi nicăieri“, declară un membru al cartelului Yakuza din Tokio. „Atunci cînd mă prezint cuiva, îmi deschei numai cămaşa. Tatuajul impresionează pe oameni. El îi bagă în sperieţi“. Gangsterii întreţin în mod public cartiere generale, fixează conferinţe de presă — pe scurt, prin aceasta ei se scuză in faţa publicului pentru „necazurile“ ce s-au iscat datorită războaielor dintre bande — ei fac plîngeri în faţa tribunalului în numele lor şi meditează cîteva publicaţii, precum Asahi Geino. Acest săptămînal informează exclusiv despre evenimentele şi cancanurile din lumea interlopă. Cu ocazia unor manifestări publice, precum înmormântarea şefului unei bande ei apar în mijlocul maselor, întrucît vor să fie consideraţi şi respectaţi ca o forţă importantă în Japonia contemporană. La sfîrşitul lunii martie, marele şef al cartelului Yamaguchi-gumi, Watanabi, a plecat cu avionul la Okinawa pentru întrecerile de Golf, însă gangsterii din insulă încă nu se supun , cartelului din Osaka. Din această cauză, poliţia s-a temut de o confruntare,^a l-a împiedicat pe Watanabi să părăsească avionul şi l-a expediat înapoi. în cîteva minute, în Osaka s-a răspîndit vestea că membrii cartelului Yamaguchi-gumi trebuie să dovedască ataşamentul lor faţă de şef şi să-i plătească poliţiei cu aceeaşi monedă pentru „pierderea din vedere“ a lui Watanabi. Peste 200 de limuzine Mercedes, Cadillac şi Rolls- Royce s-au îndreptat spre aeroportul din Osaka. Ele au parcat în mijlocul căilor de acces iar din cupeurile luxoase a coborît crema gangsterilor : toţi înşiraţi pe două rînduri, cu ceasuri de aur la mină, cu telefoane fără fir şi aparate de radio emisie şi recepţie — o apariţie sigură de sine, provocatoare. întregul loc de sosire a fost ocupat de către ei, nici un singur poliţist nu s-a arătat la vedere. Timp de o oră şi jumătate, aeroportul internaţional din Osaka a fost în stăpînirea unei puteri străine. O mulţime de oameni uluită privea cu muţenie cum elita cartelului Yakuza urla „Osh, Osh“ (Fericire, fericire) şi făcea plecăciuni adinei cînd a trecut Mercedesul negru 1009 SEL. Cîteva minute mai tîrziu, cînd totul se terminase, au apărut patru poliţişti . „Ce s-a întâmplat ? Cine a fost acel om ?“ — a fost întrebat unul dintre funcţionari. „Care om ?“ a întrebat apărătorul ordinei şi a răspuns lapidar : „Nu s-a întîmplat nimic“. Traducere din limba germanii de Constantin COȘMAN Mumt'BuițL1!,, era 71 IV interjotional çî h iteralo^^eriuune PuHitAcil Wirti IV Vw VrK OuţW fnd The Washington RM • • > ’ ' Ismail Kadaré, un refugiat pentru viitorul Albaniei Washington. — Ismail Kadaré, eminentul scriitor albanez susține că a cerut azil politic în Franța cu o lună în urmă deoarece, spunea el „am convingerea că mai mult decât orice acţiune aş putea să fac în Albania, fuga mea va ajuta democratizarea ţării“. * Albania este ultima ţară comunistă a Europei iar Kadare, ale cărui romane şi poezii au fost publicate în aproximativ 1 000 000 de exemplare, a fost o personalitate naţională comparabilă ca popularitate cu Mark Twain în S.U.A. Operele sale au fost traduse în 15 limbi. în răspunsul la întrebările puse într-unul din primele interviuri date după fuga sa, autorul în vîrstă de 54 de ani, a spus că a fost supus la „ameninţări din partea Sigurimii“ — omniprezenta poliţie secretă albaneză. Aceasta, împreună cu dezamăgirea sa faţă de modul, dar de comportare al Guvernului faţă de cei 5 000 de albanezi care cereau azil politic la ambasadele străine din Tirana, vara trecută, l-au determinat să fugă, a spus el. „în cazul proceselor de democratizare din Albania, ritmul de schimbare este o problemă vitală“ a menţionat Kadare, referindu-se la programul pe 7 luni de reforme politice şi economice gradate, iniţiat de preşedintele Ramiz Alia. „Părerea mea este că accelerarea procesului de democratizare nu va produce tulburări în Albania. Altfel nu aş fi ales această soluţie, a fugit. Dar sunt convins de contrariul. Sunt convins că orice întîrziere în acest sens va fi fatală“. El crede că, în pofida a patru decenii de guvernare stalinistă, cele 3,3 milioane de albanezi vor fi capabile să răstoarne dictatura. „Este un popor cu resurse interne deosebite“, a spus el, „cu tradiţii puternice şi cu un mare simţ al dreptăţii. Poporul albanez va fi capabil să aleagă calea cea bună în aceste timpuri grele. Răul nu a intrat atît de mult în această ţară, cum se crede în general“. Ca şi alte opere literare create sub dictatura comunistă, scrierile lui Kadare pot fi înţelese în diferite planuri. După opinia criticului american, de origine albaneză, Arshi Pipa. ..el scrie à double entendre, aluziv şi analogic, deseori alegoric, punctat de insinuări “. Kadaré a fost o sursă de controverse atît în ţara sa cît şi în cercurile literare din străinătate. Romanele şi poeziile sale criticau şi în acelaşi timp lăudau regimul lui Enver Hodja, tiranul comunist care a murit în 1985. De exemplu, în cartea sa „Cronică în piatră“ publicată în 1971, descrie scene de viaţă din Gjirokaster unde s-au născut atît el, cît şi Hodja. Unele din povestirile cărţii îl pun pe Hodja într-o lumină sumbră. Dar, în „Iarna mare“, un roman despre ruperea Albaniei de U.R.S.S., în 1960, Kadare il descrie pe Hodja ca pe un erou naţional, înfruntîndu-l pe N. Hruşciov. Scriitorul a făcut acelaşi lucru în poezia numită „Anii 60“, întrebat dacă şi-ar schimba opiniile în ceea ce priveşte perioada Hodja, care a durat 40 de ani. Kadaré a răspuns: „Nu trebuie să mă schimb. Mai mult, nu voi repudia ceea ce am scris. Nu am de gînd să arunc cu noroi pe 50 de ani din viaţa poporului meu“. A negat că s-ar fi bucurat de protecţia lui Hodja, spunînd : „Timp de 20 de ani am fost atacat continuu. Credeţi că cineva în Albania ar fi putut fi atacat sistematic într-o asemenea manieră dură, dacă s-ar fi bucurat de protecţia lui Enver Hodja?“. Scriitorul a spus că dacă cineva l-a protejat aceasta a fost „întreaga naţiune albaneză“ prin aprobarea covîrşitoare a lucrărilor sale, într-adevăr, nu există casă în Albania fără o carte a lui Kadare şi chiar vizitatorilor străini le sunt oferite volume din versurile sale, ca suveniruri. „Dacă ar fi depins de autorităţile dictatoriale, lucrările mele ar fi fost îngropate de mult“. Kadare a recunoscut că s-a întîlnit cu Alia şi i-a expus opiniile sale privitoare la viitorul Albaniei, ultima oară în august şi că ,deşi dialogul meu cu el a fost întrerupt, încă mai cred că se poate dialoga cu el“. Scriitorul era deja în Franţa de cîteva saptămîni, cînd a anunţat că cere azil politic. Au trecut 28 de ore pînă cînd agenţia oficială de presă albaneză a dat un comunicat asupra acestei „fapte urîte“ spunînd că Kadaré s-a pus „în slujba duşmanilor Albaniei“. In interviul său, Kadaré a declarat : „autorităţile întotdeauna au procedat astfel. Cei care sînt atît de vigilenţi protejînd un criminal şi un duşman al Albaniei ca Stalin, sînt gata să repudieze chiar cu plăcere valorile naţionale. Dar acum este prea tîrziu. Timpul lor s-a dus “. Reacţia imediată a celor mai importanţi scriitori din Tirana amesteca regretul cu prietenia şi admiraţia pentru Kadare. „în continuare am un respect deosebit pentru opera sa“ a spus Dritero Agolli, poet ce conduce Uniunea Scriitorilor din Albania. „Mă simt părăsit“ — a comentat romancierul Nezhat Tozaj — îi sunt în continuare prieten“. De la fuga sa, Kadaré a rămas în izolare, reşedinţa sa fiind ţinută secretă de către editorul său din Paris. întrebările interviului i-au fost transmise în franceză, prin editorul său. Răspunsurile au sosit în albaneză, după două săptămîni. El a mai spus că fuga sa a fost prefigurată, din neatenţie, în primăvara trecută, într-o poezie intitulată „Timp insuficient“, ultima publicată în Albania. în această poezie el vorbeşte de apropierea de mormînt, declarînd în interviu că „părăsirea acestei lumi a fost identificată cu fuga din ţara sa“. Ultima strofă a poeziei este : Chinuit pînă în clipa din urmă De tăcerea unui tragic prizonierat Voi face poate un semn enigmatic Voi părăsi totul şi voi scăpa. Papa susţine planurile de luptă împotriva antisemitismului VATICAN —Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat un plan de luptă împotriva antisemitismului în Europa de Est, dar o delegaţie evreiască nu a reuşit totuşi să obţină o declaraţie a Vaticanului prin care acesta să recunoască Israelul. Un purtător de cuvînt oficial evreu, Seymour Reich a spus joi, 6 decembrie, că cele 2 zile de convorbiri între delegaţia evreiască şi Vatican au marcat „începutul unui nou capitol pentru noi“. Dar dl. Reich a spus că este „puţin deziluzionat“ că Ioan Paul nu a mers mai departe pe această linie. Mr. Reich din Great Neck, New York a condus delegaţia de 30 de membri a Comitetului Naţional Evreiesc pentru Consultări Interreligioase. Papa, într-un discurs ţinut în faţa delegaţiei şi a 20 de oficialităţi ale Vaticanului, a elogiat întîlnirea din septembrie de la Praga ce a reunit evrei şi catolici şi care a stabilit un plan în 6 puncte pentru lupta împotriva antisemitismului în Europa de Est. Membrii delegaţiei evreieşti au descris întîlnirea de o oră avută cu Papa ca fiind călduroasă. întîlnirile s-au ţinut pentru a comemora cea de-a 25-a aniversare a „Nostra Aetate“ adoptat în timpul celui de-al II-lea Conciliu al Vaticanului. Documentul retrage acuzaţia că evreii ar fi fost responsabili de uciderea lui Iisus. Associated Press APOSTROF revistă a uniunii scriitorilor“ Consecventă programului estetic de înaltă ţinută, revista „Apostrof“ ce apare lunar la Cluj ne oferă şi în numărul 2 (1990) un sumar dens, echilibrat, într-o variantă grafică ce vine să individualizeze una din publicaţiile de prestigiu ale vieţii noastre culturale. Interesantă, chiar dacă uneori patetică, evocarea actului de la 23 august semnată de M. S. Regele Mihai I din care reţinem : „Mistificarea istoriei este poate cel mai mare rău care s-a abătut asupra Ţării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotescă falsificare nu a dus, în mod direct, la moartea multora dintre compatrioţii noştri, ea a avut fără îndoială ca rezultat distrugerea sufletului naţiunii noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri şi minciuni.“ După care, biroul de presă, consilierii, dacă nu cumva chiar M. S. Mihai , se referă la situaţia momentului ce a premers invadarea României de către armatele sovie,tice. „Cei care încearcă cu tot preţul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să sugereze (am omis o virgulă inoportună — n.n.) că de fapt am anticipat înfrîngerea Armatei noastre. (...) Evident, nimeni nu poate crede cu seriozitate că soldaţii noştri, oricât ar fi fost de bravi şi devotaţi ideii de libertate, ar fi putut rezista, mult timp, forţelor mult superioare ale Uniunii Sovietice.“ Pe aceeaşi pagină, din arhiva Radu Gyr, vede lumina tiparului poemul „întoarcerea din cruciadă“, poem a cărui valoare este mai mult documentaristică.. De reţinut eseul inspirat şi bine documentat al Martei Petreu despre Constantin Noica („Fidelităţi, obsesii, temperamente“), cît şi „Amintirile unui dramaturg defunct“ semnate de ‘Petru Dumitriu, amintiri cam difuze ce revin obsesiv asupra unor probleme de ortografie , nu lipsite de interes, deşi cam didactice. Ioan Mitea, Mircea Ţicudean, Liviu Maliţa şi Laura Pavel semnează recenzii pertinente la autori din generaţii diferite (de reţinut „Biserica totalitară“ a lui Liviu Maliţa despre singurul roman al lui A. E. Baconsky, din care notăm : „Refuzată de tragic, prea departe de sarcasm şi ironie pentru a fi o bună satiră politică, Biserica neagră pendulează incert între parabolă şi alegorie. Explicaţia acestei oscilaţii se află cu siguranţă (şi) în traseul sinuos al biografiei autorului.“ O frumoasă şi densă evaluare a personalităţii lui Mircea Zaciu (cu semnături prestigioase : Livius Ciocârlie, Ton Ianoşi) cît şi contribuţiile lui Ştefan Aug. Doinaş („Critică şi personalitate“) şi I. Negoiţescu („La moartea lui Mihai Beniuc“), poemele lui Dumitru Chioaru, Elena Stefoi (în uşoară scădere de formă) şi Virgil Leon sau excelentul „dosar“ Camil Petrescu semnat Mircea Zaciu vin să completeze un număr ce ambiţionează — şi reuşeşte — să adune semnături de prestigiu incontestabil : Al. Cistelecan („însemnări exasperate“), Adrian Popescu („Rosa del Conte“, interviu), Victor Cubleşan („Treptele“), Virgil Ierunca („Un eretic al filosofiei“, despre Vladimir Jankélevitch), Cornel Regman, pînă la Vintilă Horia într-un excelent dialog cu Gelu Ionescu. Panoptikon © Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken 2