Contemporanul, ianuarie-iunie 1991 (nr. 1-26)

1991-01-04 / nr. 1

O brăzarul — masca populară româneas­că — are o origine foarte veche, şi, prin aceasta, tainică. Paradoxal este faptul că situarea unei piese oarecare în seco­lul al XVIII-lea sau al XIX-lea, să zicem, adică ieri, într-o zonă geografică precis circumscrisă se petrece într-o firească nesiguranţă, în vreme ce ideea că obrăzarele răzbat pînă la noi cu mult înaintea creştinismului este o certitudine. Astfel de piese, înviind în spectacole prilejuite de colinde, sau cu ocazii întristătoare tot timpul anului, cutremură înţelegerea noastră asupra is­toriei şi memoriei colective. Istoria nu se ofileşte lent şi logic alunecând într-o uitare, recuperată din cînd în cînd „ştiinţific“ şi abuziv, nu se se­dimentează după implacabilele mecanisme ale somnului geologic, ci irumpe straniu şi neliniş­titor,, alături de noi, numărând atâtea milenii care nu vor să­­moară, într-un punct al evoluţiei unde ne credem pe deplin izbăviţi de fiinţa ancestra­lă care am fost cândva. Memoria colectivă „uită“ numai ceea ce ser­veşte perpetuării umanităţii, deşi a uita e un, fel de a vorbi, fiindcă a uita cu desăvârşire înseamnă, pur şi simplu o condamnare, o tragică ieşire din istorie. Ce ţine trează, de un sublim învecinat cu absurdul, memoria colectivă, între atâtea cir­cumstanţe potrivnice ? Obiceiul, mai simplu, cu­tuma, norma, funcţionând ca un instinct superior al conservării colectivităţii şi deopotrivă a omu­lui singular. Prin 1930, în fişa unui dăruit folclo­ M­arcat de puternice tensiuni politice şi sociale (o­ campanie electorală agresivă şi ,inegală, incitări ale populaţiei împo­triva „partidelor istorice“ şi intelectua­lilor, devastări repetate ale sediilor opoziţiei, evenimentele din 13—15 iunie, care au culminat cu aducerea la Bucureşti a bandelor de mineri, exodul a mii de români, greve, etc.), anul 1990 n-a vrut să se încheie fără un nou act penibil : pe data de 26 decembrie, la ora 5,43, Maiestatea Sa Regele Mihai I de Hohenzollern era, pentru a doua oară, în patruzeci şi trei de ani, expulzat din România. Prima sa plecare în exil, din 3 ianuarie 1948, reprezenta efectul abdicării sale forţate, puse la cale de Stalin şi de acoliţii săi comunişti din România — aduşi, mulţi dintre ei, de tancurile sovietice în 1944 —, abdicare nulă de drept, pe­trecută la 30 decembrie 1947. Prin exilarea de atunci a Regelui, se risipea şi ultima speranţă de salvare a Ţării din ghearele comunismului care avea să instaureze în România, vreme de patru­zeci şi trei de ani, un regim abuziv în toate do­meniile. In toţi aceşti ani, Regele Mihai I a re­prezentat pentru mulţi români simbolul rezis­tenţei la comunism, la orice formă de dictatură —­­ulti­ma lui domnie, cea dintre 1940 şi 1947, fu­sese un exemplu din acest punct de vedere —, speranţa regăsirii acelui climat de libertate şi Cornel Radu Constantinescu Obrazul lumii de început )0 — I -ftb.'JI Cel de-al doilea exil demnitate pe care l-a cunoscut societatea româ­nească înainte de război. Ani în șir, în perioada dictaturii comuniste, am putut auzi la posturile străine de radio vo­cea lui gravă condamnând cri­mele care se petreceau în Ţară. Vizita în ţara sa natală a Regelui a durat 11 ore şi 27 de minute. Sosit la Otopeni pe 25 de­cembrie 1990, ora 18,16, ,la bordul unui avion particular. Suveranul României dorea să ajungă la mormintele iluştrilor săi strămoşi, de la Curtea de Argeş, strămoşi sub a căror domnie au fost puse bazele României moderne, ale Statului Naţional Unitar Român. El a fost însă acuzat de trecere frauduloasă a frontierei (deşi nu a re­nunţat niciodată la cetăţenia sa română, retra­gerea ei la 22 mai 1948 de către regimul comu­nist fiind un abuz ca atîtea altele ! Din abuz ce se cerea de mult îndreptat !), urmărit ca un delincvent de drept comun şi oprit de un baraj al vajnicei noastre Poliţii cu puţin înainte de oraşul Piteşti, d­upă care a fost condus înapoi la aeroport şi îmbarcat, împreună cu Regina Ana­rist şi etnograf, un bătrîn neştiutor de carte de prin Gorj, remarca ţărăneşte, cu adâncimi şi se­ninătăţi aforistice : „Obiceiurile fac rînduială, ele ţin lumea în rostul ei“... Aşadar, patima schim­bărilor prea dese şi spectaculoase, în numele unui steril progres, scot lumea din rostul ei, îm­pingând-o în haos şi într-o tristă abdicare de la identitate. Singurul lucru comun pe care-l împărţim cu zeii este singurătatea, fiind şi singurul lucru pe care am dori, irepresibil oameni, să-l învingem, fără a reuşi vreodată. Poate că numai colectivităţile sunt în stare să oco­lească singurătatea, fie în momente de bucu­rie, fie în momente de profundă mâhnire. Aş fi mai clar în ceea ce vreau să remarc re­­producînd un mic fragment dintr-un articol mai vechi al lui Henri H. Stahl : „Dar pentru ei, ţă­ranii, groaza singurătăţii nu s-a ivit. Un om, pînă ieri părtaş la viaţa obştei, a murit Dar obştia întreagă rămâne vie ; de îndată intră în joc şi îşi găseşte o apărare prin însuşi faptul că are un rol activ. Arta, cu tot farmecul ei de vrajă, alină obştia întreagă, ,silind-o să se supuiă legilor ei, viaţa de zi cu zi, fărâmiţată de traiuri indivi­duale, e înlocuită cu o copleşitoare tragedie co­lectivă, jucată spontan, după normele veşnic izbăvitoare ale artei. Femeile încep a cânta. Mii de versuri, scandate corect, cu glas potrivit, sunt spuse pentru auzul tuturora... Cu un scop precis: omorârea completă a mortului, împiedicarea lui, prin procedeuri magice, de a se preface în mo­şi Prinţesa Sofia care-l însoţiseră, l­a bordul unui avion AN-24 al Companiei Române de Transpor­turi Aeriene (alte surse indică un avion mili­tar !), cu destinaţia Zürich. Atitudinea Guvernului României în acest caz dovedeşte cî­t preţuiesc cu adevărat declaraţiile de intenţii ale actualelor autorităţi cu privire la realizarea unui stat de drept în ţara noastră şi la asigurarea unei punţi de legătură cu puterni­cul exil românesc. Ca întotdeauna în ultimele luni, cînd o realitate incomodă trebuie mascată, comunicatele Ministerelor de Interne şi Externe au adoptat un ton dur, ameninţător, amintind în mod îngrijorător de acela al „epocii de aur“. O menţiune specială merită declaraţiile intempesti­ve — cu care domnia-sa ne-a obişnuit, de o bu­nă bu­ca­tă de vreme — ale purtătorului de cu­vînt al Guvernului, domnul ministru secretar de stat Bogdan Baltazar, care l-a calificat p­e Rege drept musafir“, — în bunele tradiţii ale istoriei colegului întru Academie al domnu­lui Alexandru Bârlădeanu, Mihai Roller — de­spre „dispreţul dinastiei de Hohenzollern faţă de poporul român“ şi ne-a dat o strălucită lecţie de psihologie, asigurîndu-ne, pentru liniştea noastră, că vizita Regelui Mihai „nu era o vizită cu gîn­­duri curate“. O compătimim însă pe d-sa pen­tru postura delicată, de advocatus diaboli, roi, strigoi sau boscoroi răufăcători pentru cei vii.In Vrancea, în noaptea de priveghere a mor­tului, bărbaţii fac un foc în curte. In jurul lui, joacă mascaţi viui. Apoi se leagă mortul, în lan­ţuri, de unul viu. Şi cel viu, bătut de o­bştie, îl trage pe cel mort prin foc. Priviţi masca : au căutat s-o facă mai cumpli­tă decât şi-ar putea-o cineva închipui. Ţi-o pui pe cap. Durerea ta, lacrimile care poate îţi curg pe obraz, nu se mai văd. Obştia nu mai vede­­ decît doară faţa ta de lemn, cu ochii de tinichea, cu rânjet înlemnit între late buze roşii. Şi tu însuţi încetezi de a mai fi : rămîi o mas­că şi sufletul ei. Eşti ceva dincolo de tine ; păr­taş la un mister­ păgîn ajuns din fundul veacu­rilor pînă la tine ; o halucinaţie în care moartea individuală e doar un fapt divers şi anonim; în care purificarea prin foc îşi are rostul ei ; în care duhul cel rău, duhul mortului nepriveghiat e alungat prin spaimă mai mare îrţeă, făcută de tine, îns­păimântatul, care şi tu, la rîndul tău, vei muri cîndva, atunci când­­alţii vor pune şi pen­­tru tine aceiaşi mască, a viilor împotriva mor­ţilor“. Răul există în toate straturile Istoriei, chiar dacă în cel de suprafaţă. Imediat, are un chip şi o „motivaţie“, iar în cel al adâncimilor insonda­bile aproape cunoaşte simulacrul unui chip şi vagul chinuitor al­­numelui ascuns, mereu ascuns, pentru noi, cei creaţi prin Logos. Este atroce obligat să poleiască realităţi coclite şi să fabrice un anumit tip de „adevăruri“ şi ne bucurăm că, în finalul declaraţiilor sale, a avut generozita­tea de a nu ex­clude „posibilitatea unei vizite, în condiţii de normalitate“, întreaga afacere a intrării în Ţară a Regelui şi apoi a expulzării sale pare să fi generat în rîndul disciplinatelor noastre „organe“ şi auto­rităţi valuri de panică. Să le fi speriat oare în­­tr-atît acest om în vîrstă, însoţit­ de două fe­mei, incit aceştia să nu poată obţine de la Direcţia de pază­­ a frontierei ceea ce un om de afaceri străin sau pretins ca, atare capătă, imediat la sosirea în România : o viză ? In acest caz, ţara noas­tră va pierde mai mult decî­t bruma de credite care menţin încă în viaţă economia românească: prestigiul, singurul atribut care conferă credibi­litate în ochii (încă pe jumătate închişi) ai marii finanţe occidentale. Sau această atitudine reflec­tă un republicanism de circumstanţă, prost mo­tivat şi greşit apărat, un republicanism care-şi găseşte printre exponenţii săi mari potentaţi co­munişti, foşti profesori de socialism „ştiinţific“ sau academicieni fără operă ? Am fi şi noi curioşi să ştim într-adevăr cine sânt aceşti domni care i-au refuzat Regelui Mi­,­hai I viza, după 11 ore de la intrarea Domniei- Sale în Ţară ? Am fi curioşi să ştim într-adevăr sentimentul că Iniţiala creaţie n-a încetat încă, lucrând în­că dintr-un trecut viu într-un pre­zent tulbure şi fără margini, ce-şi caută înfrigu­rat finalitatea. Cînd asemenea semnale sînt greu de suportat, modemul le descifrează sub zodia ironică a ludicului şi a artei, stupefiantă prin în­drăznelile ei formale. înţelesurile sânt mîngîiate, a îmblînzire, şi expediate înapoi. Acolo, la un capăt al istoriei istoriilor, străju­ieşte misterul, spaima şi frigul, căci blănurile din care sînt confecţionate cele mai multe dintre măşti strecoară în noi un ger mai năpraznic şi mai vechi decît cel de care se plîngea Ovidiu la Pontul Euxin. Aici, la celălalt capăt, s-a instau­rat carnavalul cotidian, cu veselii forţate şi dra­me comandate, situat între plictis şi nebunie, fără măşti însă, ascunzând sub obraz gândul şi esenţa fiecăruia. Rămîne de reflectat asupra acestui etern pa­radox al măştilor care ne pun în faţă un adevăr întrezărit şi o minciună palpabilă, un coşmar al cunoaşterii ca o severă cale salvatoare şi o surî­­zătoare alunecare în neant, într-o neostenită ju-­ bilaţie deopotrivă inconştientă şi, într-un anume fel, sinucigaşă. Căci cutumele, normele au trecut pe panourile muzeului ca obiect de studiu, pen­tru o comunitate cu un singur liant vizibil : limba. (Expoziţia „Obrăzarul“ — „Maria II“ de la Muzeul ţăranului român, eveniment spiritual de excepţie al ultimilor 45 de ani, dă Cînd rura­­lităţii s-a încercat a i se distruge esenţa şi gîn­­dirii noastre filosofice dimensiunea magicului), cine a hotărât ca el să fie escortat cu armele înapoi la frontieră ? Am fi curioşi într-adevăr să ştim cui îi este într-atît de frică de regalitate sau, mai bine zis, cine vrea să facă din s­tare un important partid politic, creând din jurul cetăţeanului român Mihai I de Hohenz­ollern o aură politică din ce în ce mai redutat­ilă ? Noi­ nu sîntem monarhişti, dar după astfel de inci­dente legate de vizitele regale, dint­re care cel mai grav ni se pare încă cel al absenţei Domniei- Sale de la sărbătorirea de la Alba­ Iulia, am fi tentaţi parcă să devenim monarhicii ! Iar acei domni care în timp de 11­ ore nu pot rezolva o problemă atît de simplă,­­ce ţine de mi­nima ospitalitate românească, atît­­de mult trîm­­biţată, ar putea să ştie că acest mărunt dar sa­­măvolnic act petrecut pe 26 decembrie creează nu numai indignare internă dar şi surpă, o dată în plus, credibilitatea românească în exterior, nu a noastră, ci, vai !, a „domnilor“ din guver­nământ, care au, se pare, atît de mare nevoie de ea !... A propos, nu i-a dat nimănui prin cap s-o invi­te pe Maiestatea Sa Regele Mihai I de Hohen­zollern să bea o cafea la Palatul Președintelui Republicii ? în felul acesta s-ar fi făcut probabil mai mult un serviciu d-lui Iliescu decît Regelui Mihai... Florin SICOIE D­esigur, gangsterii Yakuza au merital că pînă acum Japonia a rămas cruţată de nenorocirea drogurilor puternice, pre­cum heroina şi cocaina, care bîntuie în toată lumea. In ultimii doi ani, cartelul colum­bian a încercat de mai multe ori să pătrundă pe piaţa japoneză, dar în zadar. Cînd un număr suspect de mare de tinere columbiene pătrun­deau în Japonia ca turiste şi voiau să lucreze ca prostituate, organizaţiile Yakuza nu le-au luat în primire. Cînd, în luna februarie a acestui an, un columbian voia să vindă heroină în centrul oraşului Tokio, în Shinjuku, el a fost imediat arestat de către poliţie. Yakuza au fost cei care l-au denunţat. Gangsterii Yakuza ştiu că introducerea din afară a drogurilor puternice ar distruge piaţa lor de amfetamină şi ar duce bandele japoneze în stare de dependenţă faţă de furnizorii străini. Insă ei nu acţionează numai din dorinţa cîştigu­­lui. Ei vor mai curînd să protejeze Japonia de „această boală occidentală“, cum spunea şeful Yakuza, cel cu două cărţi de vizită. Prin ur­mare, combaterea drogurilor ca o parte compo­nentă a sarcinilor membrilor cartelului Yakuza, în cadrul unui contract social nescris pe care gangsterii l-au încheiat cu poporul şi autorităţile japoneze. Ca un contraserviciu pentru colaborarea lor la menţinerea ordinii— cea mai înaltă valoare socială, pe care toţi japonezii o consideră sacră — Yakuza au permisiunea de a controla anu­mite zone obscure ale societăţii. In felul acesta, gangsterii şi poliţiştii îşi împart răspunderea. în fiecare oraş japonez, în anumite cartiere înfloresc noaptea spectacole porno, prostituţia şi jocurile de noroc. în timpul orelor de program pe acolo nu trece niciodată vreo patrulă a poli- Yakuza - cel mai mare cartel din lume al gangsterilor ţiei — funcţia poliţiei este preluată de către Yakuza. Dacă doi beţivi încep să se certe, se apropie de ei unul din tinerii aroganţi care stau de pază la colţul străzii, le adresează cîteva cu­vinte dure, cei doi fac în faţa lui o plecăciune respectuoasă, se scuză şi dispar. Dacă dintre toate ţările industrializate Japo­nia are cea mai mică rată a criminalităţii, acest lucru se datoreşte şi gangsterilor Yakuza : prin faptul că deţin monopolul crimei, ei au grijă ca nici un neavenit să nu pătrundă pe piaţa lor. Răufăcătorii independenţi nu au în Japonia nici o şansă. Un hoţ de buzunare care acţionează pe cont propriu într-un cartier al plăcerilor ar speria pe clienţi — de aceea Yakuza îl prind imediat şi pun capăt activităţii sale infracţio­nale. Un jaf înarmat ar întărită publicul şi ar tulbura „armonia“ socială. De aceea, Yakuza au grijă ca un astfel de jaf să nu aibă loc. Cu aproape patru ani în urmă, o excepţie a confir­mat regula : nişte gangsteri au atacat o bancă în cartierul Yurakucho din Tokio şi au jefuit 333 milioane de yeni — erau francezi. Armele de foc sunt strict Interzise in Japonia. Nici o persoană privată nu are voia, sub nici un motiv, să posede un pistol. Cele 520.000 arme de vînătoare din ţară trebuie să fie înregistrate şi sunt controlate în mod regulat. Totuşi, pentru Yakuza deţinerea unei arme este ca şi un în­semn al profesiei, simbolul puterii lor. în trecut, numai samuraii aveau dreptul să poarte o sabie, exercitarea forţei era un pri­vilegiu care revenea clasei lor. întrucît Yakuza se consideră ca făcînd parte din această tradi­ţie, ei se simt autorizaţi să poarte arme. După cum recunoaşte poliţia, într-un fel sau altul cei 86.000 de gangsteri au reuşit să-şi procure „cel puţin un pistol de fiecare persoană“. De ani de zile Yakuza îşi cumpără armele de foc din Filipine, unde armurieri anume confec­ţionează orice tip de pistol sau puşcă. Pentru a evita riscurile contrabandei, Yakuza au trans­portat în Japonia însăşi armurăria. în luna aprilie a acestui an, patru filipinezi din insula Cebu au fost aduşi în faţa tribuna­lului din Kyoto datorită faptului că au fabricat arme pentru o bandă Yakuza. De la sosirea lor, cei patru au manufacturat 160 de revolvere şi 1000 de gloanţe. Pentru aceasta au primit cîte cinci ani de închisoare însă şeful lor, care a fost adus în Japonia pentru fabricarea armelor, se află încă în libertate. In ciuda arsenalului lor impresionant, gang­sterii folosesc numai în mod sporadic puterea lor de foc — în principal în propriile rânduri. Chiar în timpul războaielor dintre bande, ei fac tot ceea ce este posibil pentru a feri publicul de împușcăturile lor. Societatea japoneză este una în care nu are importanță ceea ce sînt oamenii, ci rolul pe care ei îl joacă. Cu atît mai mult cu cît rolul cuiva este identificabil cu uşurinţă. Tocmai de aceea, în vechime, oamenilor le era înscris pe spatele îmbrăcămintei numele îndeletnicirii lor. Astăzi, majoritatea japonezilor poartă uniforme profesionale, de la gunoieri pînă la intelectuali. „Infanteria“ industriei japoneze, „sararimii“, poartă un costum compus din trei piese, din care fac parte cămaşa albă , şi cravata neagră, întru­cît nu se pot distinge­­ unul de altul, fiecare poartă la rever simbolul firmei sale. Gangsterii nu se deosebesc cu nimic în această privinţă. Un membru al cartelului Yakuza care vrea să se afirme în meseria lui trebuie să fie recunoscut ca atare şi din acest motiv poartă un fel de uniformă : ochelari de soare întune­caţi, îmbrăcăminte pestriţă, părul încreţit şi, pe lingă acestea, poartă la rever însemnul bandei căreia aparţine. Tatuarea este, mai ales pentru „infanterie“, o componentă principală a mese­riei. „Pentru a putea trăi fără prea multă muncă, trebuie să nu te încadrezi nicăieri“, de­clară un membru al cartelului Yakuza din Tokio. „Atunci cînd mă prezint cuiva, îmi des­chei numai cămaşa. Tatuajul impresionează pe oameni. El îi bagă în sperieţi“. Gangsterii în­treţin în mod public cartiere generale, fixează conferinţe de presă — pe scurt, prin aceasta ei se scuză in faţa publicului pentru „necazurile“ ce s-au iscat datorită războaielor dintre bande — ei fac plîngeri în faţa tribunalului în numele lor şi m­editează cîteva publicaţii, precum Asahi Geino. Acest săptămînal informează exclusiv despre evenimentele şi cancanurile din lumea interlopă. Cu ocazia unor manifestări publice, precum înmormântarea şefului unei bande ei apar în mijlocul maselor, întrucît vor să fie con­sideraţi şi respectaţi ca o forţă importantă în Japonia contemporană. La sfîrşitul lunii martie, marele şef al carte­lului Yamaguchi-gumi, Watanabi, a plecat cu avionul la Okinawa pentru întrecerile de Golf, însă gangsterii din insulă încă nu se supun , car­telului din Osaka. Din această cauză, poliţia s-a temut de o confruntare,­­^a l-a împiedicat pe Watanabi să părăsească avionul şi l-a expediat înapoi. în cîteva minute, în Osaka s-a răspîndit ves­tea că membrii cartelului Yamaguchi-gumi tre­buie să dovedască ataşamentul lor faţă de şef şi să-i plătească poliţiei cu aceeaşi monedă pentru „pierderea din vedere“ a lui Watanabi. Peste 200 de limuzine Mercedes, Cadillac şi Rolls- Royce s-au îndreptat spre aeroportul din Osaka. Ele au parcat în mijlocul căilor de acces iar din cupeurile luxoase a coborît crema gangsterilor : toţi înşiraţi pe două rînduri, cu ceasuri de aur la mină, cu telefoane fără fir şi aparate de radio emisie şi recepţie — o apariţie sigură de sine, provocatoare. întregul loc de sosire a fost ocupat de către ei, nici un singur poliţist nu s-a arătat la ve­dere. Timp de o oră şi jumătate, aeroportul in­ternaţional din Osaka a fost în stăpînirea unei puteri străine. O mulţime de oameni uluită pri­vea cu muţenie cum elita cartelului Yakuza urla „Osh, Osh“ (Fericire, fericire) şi făcea plecă­ciuni adinei cînd a trecut Mercedesul negru 1009 SEL. Cîteva minute mai tîrziu, cînd totul se termi­nase, au apărut patru poliţişti . „Ce s-a întâm­plat ? Cine a fost acel om ?“ — a fost întrebat unul dintre funcţionari. „Care om ?“ a întrebat apărătorul ordinei şi a răspuns lapidar : „Nu s-a întîmplat nimic“. Traducere din limba germanii de Constantin COȘMAN Mumt'Bui­țL1!,, era 71 IV interjotional çî h iteralo^^eriuune PuHitAcil Wirti IV Vw VrK OuţW fnd The Washington RM • • > ’ ' Ismail Kadaré, un refugiat pentru viitorul Albaniei Washington. — Ismail Kadaré, eminentul scriitor albanez susține că a cerut azil politic în Franța cu o lună în urmă deoarece, spunea el „am convingerea că mai mult decât orice acţiu­ne aş putea să fac în Albania, fuga mea va aju­ta democratizarea ţării“. * Albania este ultima ţară comunistă a Euro­pei iar Kadare, ale cărui romane şi poezii au fost publicate în aproximativ 1 000 000 de exem­plare, a fost o personalitate naţională compara­bilă ca popularitate cu Mark Twain în S.U.A. Operele sale au fost traduse în 15 limbi. în răspunsul la întrebările puse într-unul din primele interviuri date după fuga sa, autorul în vîrstă de 54 de ani, a spus că a fost supus la „ameninţări din partea Sigurimii“ — omnipre­zenta poliţie secretă albaneză. Aceasta, împreu­nă cu dezamăgirea sa faţă de modul, dar de comportare al Guvernului faţă de cei 5 000 de albanezi care cereau azil politic la ambasadele străine din Tirana, vara trecută, l-au determi­nat să fugă, a spus el. „în cazul proceselor de democratizare din Albania, ritmul de schimba­re este o problemă vitală“ a menţionat Kadare, referindu-se la programul pe 7 luni de reforme politice şi economice gradate, iniţiat de preşe­dintele Ramiz Alia. „Părerea mea este că acce­lerarea procesului de democratizare nu va pro­duce tulburări în Albania. Altfel nu aş fi ales această soluţie, a fugit. Dar sunt convins de contrariul. Sunt convins că orice întîrziere în acest sens va fi fatală“. El crede că, în pofida a patru decenii de gu­vernare stalinistă, cele 3,3 milioane de albanezi vor fi capabile să răstoarne dictatura. „Este un popor cu resurse interne deosebite“, a spus el, „cu tradiţii puternice şi cu un mare simţ al dreptăţii. Poporul albanez va fi capabil să a­­leagă calea cea bună în aceste timpuri grele. Răul nu a intrat atît de mult în această ţară, cum se crede în general“. Ca şi alte opere literare create sub dictatura comunistă, scrierile lui Kadare pot fi înţelese în diferite planuri. După opinia criticului ame­rican, de origine albaneză, Arshi Pipa. ..el scrie à double­ entendre, aluziv şi analogic, deseori a­­legoric, punctat de insinuări “. Kadaré a fost o sursă de controverse atît în ţara sa cît şi în cercurile literare din străină­tate. Romanele şi poeziile sale criticau şi în ace­laşi timp lăudau regimul lui Enver Hodja, tira­nul comunist care a murit în 1985. De exemplu, în cartea sa „Cronică în piatră“ publicată în 1971, descrie scene de viaţă din Gjirokaster unde s-au născut atît el, cît şi Hodja. Unele din povestirile cărţii îl pun pe Hodja într-o lumină sumbră. Dar, în „Iarna mare“, un roman despre rupe­rea Albaniei de U.R.S.S., în 1960, Kadare il descrie pe Hodja ca pe un erou naţional, în­­fruntîndu-l pe N. Hruşciov. Scriitorul a făcut acelaşi lucru în poezia numită „Anii 60“, întrebat dacă şi-ar schimba opiniile în ceea ce priveşte perioada Hodja, care a durat 40 de ani. Kadaré a răspuns: „Nu trebuie să mă schimb. Mai mult, nu voi repudia ceea ce am scris. Nu am de gînd să arunc cu noroi pe 50 de ani din viaţa poporului meu“. A negat că s-ar fi bucurat de protecţia lui Hodja, spunînd : „Timp de 20 de ani am fost atacat continuu. Credeţi că cineva în Alba­nia ar fi putut fi atacat sistematic într-o ase­menea manieră dură, dacă s-ar fi bucurat de protecţia lui Enver Hodja?“. Scriitorul a spus că dacă cineva l-a protejat aceasta a fost „întreaga naţiune albaneză“ prin aprobarea covîrşitoare a lucrărilor sale, într-a­­devăr, nu există­ casă în Albania fără o carte a lui Kadare şi chiar vizitatorilor străini le sunt oferite volume din versurile sale, ca suveniruri. „Dacă ar fi depins de autorităţile dictatoria­le, lucrările mele ar fi fost îngropate de mult“. Kadare a­­ recunoscut că s-a întîlnit cu Alia şi i-a expus opiniile sale privitoare la viitorul Al­baniei, ultima oară în august şi că ,­deşi dialo­gul meu cu el a fost întrerupt, încă mai cred că se poate dialoga cu el“. Scriitorul era deja în Franţa de cîteva saptă­­mîni, cînd a anunţat că cere azil­ politic. Au trecut 28 de ore pînă cînd agenţia oficială de presă albaneză a dat un comunicat asupra a­­cestei „fapte urîte“ spunînd că Kadaré s-a pus „în slujba duşmanilor Albaniei“. In interviul său, Kadaré a declarat : „auto­rităţile întotdeauna au procedat astfel. Cei care sînt atît de vigilenţi protejînd un criminal şi un duşman al Albaniei ca Stalin, sînt gata să repudieze chiar cu plăcere valorile naţionale. Dar acum este prea tîrziu. Timpul lor s-a dus “. Reacţia imediată a celor mai importanţi scriitori din Tirana amesteca regretul cu prie­tenia şi admiraţia pentru Kadare. „în continua­re am un respect deosebit pentru opera sa“ a spus Dritero Agolli, poet ce conduce Uniunea Scriitorilor din Albania. „Mă simt părăsit“ — a comentat romancierul Nezhat Tozaj — îi sunt în continuare prieten“. De la fuga sa, Kadaré a rămas în izolare, re­şedinţa sa fiind ţinută secretă de către editorul său din Paris. întrebările interviului i-au fost transmise în franceză, prin editorul său. Răs­punsurile au sosit în albaneză, după două săp­­tămîni. El a mai spus că fuga sa a fost prefi­gurată, din­ neatenţie, în primăvara trecută, în­tr-o poezie intitulată „Timp insuficient“, ultima publicată în Albania. în această poezie el vor­beşte de apropierea de mormînt, declarînd în interviu că „părăsirea acestei lumi a fost iden­tificată cu fuga din ţara sa“. Ultima strofă a poeziei este : Chinuit pînă în clipa din urmă De tăcerea unui tragic prizonierat Voi face poate un semn enigmatic Voi părăsi totul şi voi scăpa. Papa susţine planurile de luptă împotriva antisemitismului VATICAN —Papa Ioan Paul al II-lea a apro­bat un plan de luptă împotriva antisemitismului în Europa de Est, dar o delegaţie evreiască nu a reuşit totuşi să obţină o declaraţie a Vatica­nului prin care acesta să recunoască Israelul. Un purtător de cuvînt oficial evreu, Seymour Reich a spus joi, 6­ decembrie, că cele 2 zile de convorbiri între delegaţia evreiască şi Vatican au marcat „începutul unui nou capitol pentru noi“. Dar dl. Reich a spus că este „puţin dezilu­zionat“ că Ioan Paul nu a mers mai departe pe această linie. Mr. Reich din Great Neck, New York a condus delegaţia de 30 de membri a Comitetului Naţional Evreiesc pentru Consul­tări Interreligioase. Papa, într-un discurs ţinut în faţa delegaţiei şi a 20 de oficialităţi ale Vaticanului, a elogiat întîlnirea din septembrie de la Praga ce a reu­nit evrei şi catolici şi care a stabilit un plan în 6 puncte pentru lupta împotriva antisemitis­mului în Europa de Est. Membrii delegaţiei evreieşti au descris întîlnirea de o­ oră avută cu Papa ca fiind călduroasă. întîlnirile s-au ţinut pentru a comemora cea de-a 25-a aniversare a „Nostra Aetate“ adoptat în timpul celui de-al II-lea Conciliu al Vatica­nului. Documentul retrage acuzaţia că evreii ar fi fost responsabili de uciderea lui Iisus. Associated Press APOSTROF revistă a uniunii scriitorilor“ Consecventă programului estetic de înaltă ţi­nută, revista „Apostrof“ ce apare lunar la Cluj ne oferă şi în numărul 2 (1990) un sumar dens, echilibrat, într-o variantă grafică ce vine să in­dividualizeze una din publicaţiile de prestigiu ale vieţii noastre culturale. Interesantă, chiar dacă uneori patetică, evo­carea actului de la 23 august semnată de M. S. Regele Mihai I din care reţinem : „Mistificarea istori­ei este poate cel mai mare rău care s-a abătut asupra Ţării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotescă falsifi­care nu a dus, în mod direct, la moartea mul­tora dintre compatrioţii noştri, ea a avut fără îndoială ca rezultat distrugerea sufletului naţiu­nii noastre, prin amestecul ambiguu de adevă­ruri şi minciuni.“ După care, biroul de presă, consilierii, dacă nu cumva chiar M. S. Mihai , se­ referă la situaţia momentului ce a premers invadarea României de către armatele sovie­,­tice. „Cei care încearcă cu tot preţul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să su­gereze (am omis o virgulă inoportună — n.n.) că de fapt am anticipat înfrîngerea Armatei noastre. (...) Evident, nimeni nu poate crede cu seriozitate că soldaţii noştri, oricât ar fi fost de bravi şi devotaţi ideii de libertate, ar fi putut rezista, mult timp, forţelor mult superioare ale Uniunii Sovietice.“ Pe aceeaşi pagină, din arhiva Radu Gyr, vede lumina tiparului poemul „întoarcerea din cru­ciadă“, poem a cărui valoare este mai mult do­cumenta­ristică.. De reţinut eseul inspirat şi bine documentat al Martei Petreu despre Constantin Noica („Fi­delităţi, obsesii, temperamente“), cît şi „Aminti­rile unui dramaturg defunct“ semnate de ‘Petru Dumitriu, amintiri cam difuze ce­ revin obsesiv asupra unor probleme de ortografie , nu lip­site de interes, deşi cam didactice. Ioan Mitea, Mircea Ţicudean, Liviu Maliţa şi Laura Pavel semnează recenzii pertinente la autori din generaţii diferite (de reţinut „Bise­rica totalitară“ a lui Liviu Maliţa despre sin­gurul roman al lui A. E. Baconsky, din care no­tăm : „Refuzată de tragic, prea departe de sar­casm şi ironie pentru a fi o bună satiră politică, Biserica neagră pendulează incert între para­bolă şi alegorie. Explicaţia acestei oscilaţii se află cu siguranţă (şi) în traseul sinuos al bio­grafiei autorului.“ O frumoasă şi densă evaluare a personalităţii lui Mircea Zaciu (cu semnături prestigioase : Livius Ciocârlie, Ton Ianoşi) cît şi contribuţiile lui Ştefan Aug. Doinaş („Critică şi personali­tate“) şi I. Negoiţescu („La moartea lui Mihai Beniuc“), poemele lui Dumitru Chioaru, Elena Stefoi (în uşoară scădere de formă) şi Virgil Leon sau excelentul „dosar“ Camil Petrescu semnat Mircea Zaciu vin să completeze un nu­măr ce ambiţionează — şi reuşeşte — să adune semnături de prestigiu incontestabil : Al. Ciste­­lecan („însemnări exasperate“), Adrian Popescu („Rosa del Conte“, interviu), Victor Cubleşan („Treptele“), Virgil Ierunca („Un eretic al filo­­sofiei“, despre Vladimir Jankélevitch), Cornel Regman, pînă la Vintilă Horia într-un excelent dialog cu Gelu Ionescu. Panoptikon © Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken • Panoptiken 2

Next