Contemporanul, iulie-decembrie 1995 (Anul 5, nr. 23-52)
1995-09-14 / nr. 37
Jean-Michel Besnier INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ ŞI PARADOXELE MODERNITATI 4. Revenirea la tradiţie Ar trebui să ne bucurăm de asemenea perspective care ar putea asigura anticipări salutare şi o mai mare răspândire a realului prin intermediul modelizărilor controlabile (a se vedea numărul 44-45 din revista Traverses consacrat „maşinilor virtuale”)- Rămâne ca acceptarea acestor perspective de către viitorologi să pună mai puţin accentul pe implicaţiile instrumentale ale ideografiei dinamice şi mai mult pe posibilităţile oferite de ea utilizatorului, respectiv incursiunilor sale imaginare. Thierry Gaudin şi colaboratorii săi descriu cu încântare deliciile unei tehnologii puse în slujba acestor valori ale interiorităţii promise de secolul XXI. Citindu-i, culmea fericirii pare subordonată atomizării consimţite şi întreţinute printr-o cască şi o mănuşă plină cu captatori legaţi la un ordinator („datagloves”). „Când subiectul mişcă mâna, explică el, el vede mişcarea în cască. Dar mâna atinge şi interacţionează cu obiecte virtuale care nu există decât în memoria maşinii. în acest fel, omul devine actor într-un univers imaginar ale cărui reguli le învaţă repede...”10 Ar părea arbitrar să diagnosticăm aici, în această plăcere legată de o hipersingularizare a reperelor (perceptive şi intelectuale) echivalentul unei decompoziţii a spaţiului perceput de simţul comun şi, prin urmare, un simptom al eşecului referitor la proiectul de emancipare al modernităţii, în afară de faptul că IA favorizează întărirea unui anume vitalism (chiar atunci când postulează un mecanicism integral, respectiv în versiunile sale auto-organizaţionale şi auto-poietice), ea încurajează o anumită ipostază a individului. Această ipostază solicită spiritualismul - care nu e misticism - să răspundă la întrebarea: cum poate individul să se acomodeze, să intre în legătură cu tot ceea ce nu este el, fără ca pentru aceasta să se nege ca individ? în această ordine de idei, simt nevoia să îmi mărturisesc perplexitatea în ceea ce priveşte folosirea noţiunii de „cuplaj structural”, pusă în circulaţie de F. Varela şi H. Maturana. Amintesc faptul că această noţiune explică felul în care organismul interacţionează cu mediul său, fără ca să mai fie necesară reprezentarea acestui mediu sau existenţa unui dispozitiv destinat să controleze informaţiile care provin din acest mediu. în definitiv e vorba de a explica adaptarea la mediu eficace într-o manieră nemotivată (adică fără a trebui să se atribuie subiectului competenţe înnăscute sau obiectului capacitatea de a-şi impune constrângerile). Nu voi intra în detaliile unei argumentări care să arate în ce măsură tezele ştiinţifice pot uneori să trădeze un interes speculativ. Dar voi recunoaşte că am perceput soluţia propusă de F. Varela şi H. Maturana ca o invitaţie la respingerea unui punct de vedere care necesită apelul la finalitate şi voinţă, prin urmare, ca o tentativă de a acredita o concepţie dacă nu magică, cel puţin religioasă asupra relaţiei dintre om şi lume. Care este deci această soluţie potrivită să ofere condiţiile unei „noi alianţe”? Ea ne situează, spun promotorii ei, „pe tăişul briciului” (pe muchie de cuţit). Ea constă în a spune că acordul între organism şi mediul său nu este accesibil decât unui observator care provine din exterior - acest observator poate să accentueze relaţia care i se oferă spre examinare, fie din partea subiectului, fie din partea mediului. Cu alte cuvinte, îi este uşor observatorului să considere structurile organismului ca fiind singurele relevante sau dimpotrivă să reţină numai determinările mediului. Dacă acceptăm această strictă „contabilitate logică”, nu mai există nici o problemă în a concepe acordul organismului cu mediul şi nu e nevoie să recurgem pentru reprezentare la noţiuni care creează atâtea dificultăţi pentru LA. Pentru a fi uşor de înţeles, F. Varela şi H. Maturana propun o analogie: să ne imaginăm un om care ar fi trăit toată viaţa într-un submarin şi care ar şti să-l manevreze perfect. Să ne imaginăm că, de pe plajă, îl vedem ridicânduse la suprafaţă cudexteritate, evitând obstacolele. Dacă îl felicităm pentru reuşită prin radio, omul va crede că ne batem joc de el neştiind nici despre aventura scufundării, nici despre pericolul de a eşua. El nu ştie decât de manetele folosite şi de indicaţiile cadranelor care îl ajută să menţină anumite relaţii de echilibru. Numai pentru noi, ca observatori din exterior, există relaţia între submarin şi mediul său. Numai noi putem să identificăm un comportament mai mult sau mai puţin adecvat al submarinului. Dar pentru pilotul submarinului, noţiunea de reprezentare a lumii nu are sens (deoarece el n-a ieşit niciodată afară, ca şi în mitul peşterii). Dinamica stărilor submarinului ţine exclusiv de corelaţiile între indicatori şi anumite limite predeterminate. Ceea ce e valabil pentru submarin, concluzionează biologii noştri, e valabil a fortiori pentru toate sistemele vii a căror caracteristică fundamentală este un „spaţiu operaţional închis”. QED (ceea ce era de demonstrat), adăugăm noi.11 Acest lung ocol prin teritoriul noţiunii biologice de „cuplaj structural” n-a fost făcut degeaba, dacă el a permis sublinierea formei paradoxale şi a efectelor metafizice induse de o tratare a viului inspirată de promisiunile IA (numită ceva mai sus) „emergentă”. Beneficiile scontate de la o astfel de noţiune pot fi rezumate în felul următor: datorită teoriei cuplajului structural, se speră rezolvarea dificultăţii în care se împotmoleşte IA şi din care J. Searle, de pildă, îşi hrăneşte obiecţiile, respectiv problema intenţionalităţii şi a reprezentării. Prin ea, se consideră că a reuşit extrapolarea biologicului în societate. F. Varela vorbeşte chiar de un „cuplaj structural social” care ar explica dezvoltarea simultană a individului şi a societăţii şi care ar satisface astfel nevoia unei teorii despre autonomie. în sfârşit, o astfel de teorie are meritul de a deschide calea metafizică a unei reconsiderări a alianţei omului cu universul - o alianţă eliberată de ambiţia demiurgică proprie modernităţii şi întemeiată, dimpotrivă, pe un anumit abandon de sine în faţa totalităţii, pe un exerciţiu al non-intervenţiei. Prin aceasta s-ar putea argumenta ceea ce eu n-am făcut decât să sugerez scriind că IA şi ştiinţele cognitive care o prelungesc deschid modernitatea dincolo de ea însăşi. Ele se oferă ca o concepţie totalizatoare, vulnerabilă ca atare în faţa ideologiilor arhaizante. Astfel s-ar putea explica coexistenţa, în mediul ştiinţific şi în cel ingineresc, a unei tratări strict instrumentale şi a unei tratări spiritualiste. Dacă lucrul poate părea banal şi să evidenţieze doar deficitul în transcendenţă de care suferă oricum instigatorii la progres ştiinţific şi tehnic, nu e mai puţin surprinzător, ci chiar neliniştitor faptul că se poate milita serios pornind de la învăţămintele oferite de IA pentru „domnia lui Gaia, natura, mama tuturor lucrurilor” (cu această invocare către Gaia se încheie un capitol din cartea coordonată de Th. Gaudin, anunţând viitoarea stăpânire a posibilităţilor oferite de tehnologie). Aceasta mai înseamnă să trudeşti pentru venirea erei Vărsătorului. Modul în care ştiinţele cognitive sunt cu uşurinţă anexate de ideologiile în ascensiune, deseori regrupate sub numele de New Age, nu poate lăsa indiferent filosoful format sau nu la şcoala lui Bachelard. Invoc încă o dată drept mărturie cartea lui Th. Gaudin, care se felicită de faptul că ştiinţele cognitive au confirmat intuiţiile lui Georges Dumézil asupra trifuncţionalităţii recunoscute drept specifică religiilor indo-europene. „Dacă imaginea divină este trifuncţională, se poate citi în acest manifest prospectivist, este pentru că, fără îndoială, această triadă corespunde unei structuri fundamentale a înţelegerii, pe care ştiinţele cognitive ar trebui să o confirme. Urmând această cale, orice lucru poate fi considerat distinct conform cu cele trei aspecte: - aspectul material, concret; - aspectul afectiv, energetic; - aspectul conceptual, structurant, în termenii clasici, aceste trei aspecte sunt, respectiv, corpul, sufletul şi spiritul lucrurilor. Fiecare dintre acestea poate fi la rândul său împărţit în trei şi aşa mai departe, ca într-o geometrie. Astfel iraţionalul este structurat de o raţionalitate de ordin superior, ternară, în timp ce raţionalitatea ştiinţei nu este decât binară (subiect-obiect). Aceasta rămâne valabilă până când ştiinţele cognitive vor veni să completeze cu propria perspectivă schema evocată” (p. 106, sublinierea autorului). Se observă uşor acum rolul pe care trebuie să-l joace ştiinţele cognitive, printre care LA ocupă o poziţie centrală: să arate limitele unei modernităţi desacralizante (lipsite de magie), oferind o paradigmă raţională nouă, capabilă de a ne împăca din nou cu spiritualitatea tradiţională. Astfel, punct extrem al modernităţii, IA reprezintă ocazia unei inflexiuni care anulează mişcarea ce i-a dat naştere. Nu există întreprindere mai benefică decât aceea care îşi interzice orice regres. Acesta este beneficiul IA care fără să renunţe la nimic pe frontul exigenţelor modere, reînnoieşte totodată legătura cu canoanele înţelepciunii ancestrale... Am spus oare destul pentru a justifica interesul abordării IA din punctul de vedere al filosofiei? Dacă răspunsul este afirmativ, se poate avansa concluzia că ar fi necesară elaborarea unei epistemologii a ştiinţelor cognitive capabilă să le poată ajuta să se situeze într-un orizont al interogaţiei, orizont prospectat pe larg de tradiţia filosofică (începând cu Descartes), epistemologie capabilă să contribuie la aprecierea prezenţei metaforei, dar şi a riscurilor extrapolărilor care le ameninţă, ceea ce se întâmplă cu orice ştiinţă pe cale de constituire, şi în cele din urmă să permită evaluarea sensului concepţiei generale asupra lumii care însoţeşte ambiţiile savanţilor cognitivişti. Epilog: Către o nouă metafizică Metafizica ordinatoarelor desemnează un domeniu tematic la care ne vom referi pe scurt amintind caracterizarea lui A.A. Moles (1972) privitoare la Teoria Generală a Sistemelor considerată „o nouă filosofie asupra relaţiei individ-mediu”. De altfel, L. von Bertalanffy (1973) a subliniat necesitatea angajării pe linia demersului conceptual opus reducţionismului, pe care l-a numit perspectivism. Cercetările reunite sub denumirea de Inteligenţă Artificială, printr-un efort voit de dezantropomorfizare, ne oferă reprezentări inedite ale unor aspecte raţionale privind realitatea ambientală. Iar sistemul programelor pentru ordinator, identificate de unii teoreticieni cu mintea sau spiritul, nu prezintă în esenţă altceva decât algoritmi simbolici adaptaţi scopurilor umane. Principalele motive ale interesului actual pentru o Metafizică a Ordinatoarelor sunt destul de evidente. Este vorba nu numai de curiozitatea trezită prin dezvoltarea Ştiinţelor Cognitive sau de seducţia exercitată de anumite metafore, cum ar fi aceea a creierului ordinator, dar mai ales de progresele tehnologiilor informaţionale, cât şi de sentimentul difuz că asistăm la naşterea unei noi paradigme, în plus, consider că se poate descrie evoluţia internă a metafizicii astfel ca să se evidenţieze impactul treptat al acestor factori externi. Datorită Ştiinţelor Cognitive realizăm o cunoaştere angajată într-o reflecţie neîntreruptă asupra propriilor condiţii de funcţionare, după cum a dovedit P. Suppes (1990). însăşi tehnica participă, indirect şi într-o modalitate complexă, la reconstrucţia a ceea ce este dintotdeauna obiectul metafizicii, aşa cum a semnalat M. Bunge (1984). Noua metafizică nu rămâne la acea cunoaştere obiectivantă şi simplificatoare (reducţionistă) proprie sistemelor tradiţionale, devenind capabilă să ia în consideraţie singularitatea şi complexitatea fenomenelor (cum a arătat de curând J.-M. Besnier). Iată ceea ce am încercat să ilustrez în textul care tratează diferite probleme recente şi întrebări actuale subsumabile în opinia noastră unei Metafizici a Ordinatoarelor (volum apărut în 1994, la Computer Publishing Center, editat cu sprijinul Fundației Soros pentru o societate deschisă din România). 10. „2100- Récit du futur”, op. cit., p. 232 11. „L’albero della Concenza”, Gorzanti editore, 1987, p. 114-118. Traducere și epilog: G.G. Constandache , VI ‘95 ideed europeom Redactori asociaţi Redacţia Telefon 222.33.18; 22233.02; 22233.91; 223.15.20/2162/2539 Edgar REICHMANN (Paris) Emmerich SCHÄFFER (München) Florin SICOIE (redactor şef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Călin CALIMAN Dorin POPA Victor SCORADEŢ Aura CHRISTI Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin FRATILĂ Secretariatul de redacţie Olga ANDRONACHE Telefon 222.33.18; 222.33.02 Corectura Sanda VOICU Telefon 223.15.10/2456, 2175 Daniel CRISTEA ENACHE Administraţia Telefon 223.1530/2162, 2539 Editura Karisma Tehnoredactare computerizată Gabriela Burlacu Viviana Nan Casa de presă şi editură “Cultura naţională” Piaţa Presei Libere nr.1, sector 1, Bucureşti Tiparul Regia autonomă a Imprimeriilor Imprimeria “Coresi” Bucureşti