Contemporanul, iulie-decembrie 1995 (Anul 5, nr. 23-52)

1995-09-14 / nr. 37

11 Le Figaro littéraire Christian Charrière LOVECRAFT: ULTIMELE NUVELE ALE DIAVOLULUI (Urmare din pagina 1) Din această operă bogată apărută, în partea ei esenţială, imediat după primul război mondial în revistele destinate să înfioare plebea, primul volum al colecţiei Bouquin (din cele trei în care va apărea întreaga operă tradusă în franceză a lui Lovecraft n. tr.) ne dă ca hrană morbidă povestirile compunând mitul lui Cthulhu: culoarea scăzută din cer, afacerea Charles Dexter Ward, ticăloșia lui Dunvich etc. Toate aceste nuvele a nu se citi noaptea, decât doar dacă avem la îndemână mătăniile, se învârtesc sau mai degrabă susură­­ în jurul unei singure idei căreia anumite evenimente ale epocii moderne, începând cu nazismul, par să-i aducă o validitate stranie. Timpul nostru este marcat, după scriitorul Lovecraft, de întoarcerea Marilor Străvechi, rasă monstruoasă care a domnit pe pământ cu cincizeci de milioane în urmă, izgonită de blestemul zeilor în spaţiul interstelar şi care se înverşunează de puţină vreme să revină în lumea noastră, mijlocind întruparea în oameni. Şi majoritatea povestirilor imaginate de acest spirit prolix sunt de posesie demonică: eroul - cel mai adesea un arheolog sau un profesor de la universitatea Miskatonic din Arkham în Noua Anglie - comite imprudenţa de a deschide uşile interioare caracatiţelor invizibilului imperiu, entităţi din care cea mai groaznică este Cthulhu, pată neagră gigantică care a apărut o singură dată, ieşind din fundul mărilor, în ochii înspăimântaţi ai căpitanului Johansen, caz unic de manifestare evidentă a monstrului. Cea mai mare parte a timpului, aceste forme abjecte nu se disting decât prin efectele lor oblice, prin urmere, duhoarea lor ascunsă, spaima vagă pe care o fac să planeze asupra locurilor lugubre care sunt ca în aşteptarea freneziei lor neaşteptate: mici porturi din Massachuttes sau din Rhode Island, cetăţi labirintice unde secolul al XVII- lea înalţă încă oscilantele sale locuinţe cu scări stranii. Ca să afişăm cine sunt Marii Străvechi, pentru a cunoaşte ritualul lor de invocare, trebuie să găsim o carte dispărută: „Necromiconul” de arabul dement Abdul Alhazred, al cărui nume revine ca un leitmotiv magic în toată opera lui Lovecraft. Cine este acest misterios autor, necunoscut bibliotecilor din Cairo şi din Bagdad şi despre care Lovecraft ne descoperă că şi-a câştigat oribila sa ştiinţă în ruinele unei cetăţi îngropată în nisipurile din Hadjaz? Elementele biografice adunate de Francisc Lacassin, traducătorul şi adoratorul principal al lui Lovecraft, ne informează: Abdul Alhazred este numele pe care Lovecraft şi-l dăduse la vârsta de şase ani după ce ascultase o lectură din 1001 de Nopţi. Astfel „Arabul dement”, deţinătorul unei cunoaşteri blestemate, nu e altul decât copilul Lovecraft însuşi, copilul sensibil şi imaginativ, lovit la vârsta de patru ani de una din aceste tragedii care apasă asupra destinelor umane: criza de nebunie a tatălui său, Winfield Lovecraft, atins de demenţă furioasă într-o cameră de hotel din Chicago şi care va muri cinci ani mai târziu în departamentul agitaţilor din spitalul Butler din Providence. Şi cel mai straniu, Susan, mama scriitorului, va avea aceeaşi soartă. Internată în spital, la rândul său, în luna martie 1919 pentru tulburări mentale, ea nu va ieşi din spital decât la moartea sa, doi ani mai târziu. Astfel, înţelegem mai bine raţiunea de a fi a acestei opere care ne îngheaţă. Ea este un puternic exorcism, lunga catharsis a unui om ameninţat de o dezordine numită, în cărţile sale gotice, Nyarlathotop sau „Haos târâtor”. O nebunie de familie, o moştenire neagră, o transmitere a tenebrelor urmăreşte, ca pe Atrizi, clanul Lovecraft, de unde extrema neîncredere dovedită de scriitor lumii de odinioară şi strămoşilor percepută ca origine a blestemului. Gentleman blând, prieten al pisicilor, puritan care l-a alungat pe Eros din viaţa ca şi din opera sa şi ale cărui singure orgii erau consumarea de îngheţată. Howard Phillips Lovecraft ar fi făcut să ardă mocnit neobositul său subconştient ca să-l ţină la distanţă, numindu-i, identificându- i pe monştrii inconştientului său torturat. Nu este aici, în adevăr, marea înţelepciune: să punem negru pe alb ceea ce ne arde, ceea ce ne roade, ceea ce ne devorează, îngheţat în reprezentarea legendarului duşman interior care ne apără? Dar ce valorează pentru noi opera sa? Merită ca să figureze, alături de cea a lui Wells, Poe, Borges şi Hawthorne printre cele mai înalte pe care le-a născut fantastica imaginaţie umană? Să nu ne îndoim, că este susţinută din interior de o logică, o coerenţă care, contrar atâtor fleacuri redactate dor de fantezie, îl autentifică din punct de vedere literar. Un farmec subtil se degajă ca aburul din scrisul său. Ascultaţi această frază: „Visele erau cele care aduseseră febra sau febra adusese visele. Walter Cilman nu-şi da seama. Dar în spatele acesteia se ghemuise groaza surdă, purulentă, din oraşul vechi şi din oribila mansardă mucegăită, la adăpostul unui zid, unde el studia, scria şi se lupta cu cifrele şi formulele când nu se întorcea pe slabul său pat de fier”. Dar de unde vine reticenţa, îndoiala care, uneori, ne asaltează în faţa inflaţiei de tenebre, excesului în spatele căruia se aude ca ultrajul unui râs batjocoritor? Uneori - adesea - Lovecraft se pastişează el însuşi şi umple pagini de imitaţie, de parcă era propriul său plagiator, de parcă nu credea în ceea ce scrie. Intr-o scrisoare redactată cu două luni înaintea morţii sale, el a dezvăluit necredinţa sa, afirmând cu putere dispreţul său pentru suflet şi imortalitate. „Mamiferele, din care face parte şi omul, sunt pur şi simplu un fenomen fizico-chimic, un compus al carbonului însufleţit de o formă de energie electrică. Când această energie dispare şi corpul se dezintegrează, totul se sfârşeşte”. Lovercraft materialist? Ce decepţie! O viaţă întreagă petrecută a invoca „Puterile” în sensul înţeles de Hesiod - a cărui cosmogonie nu este fără raport cu a sa - pentru a ajunge la ce? La o viziune spirituală demnă de Monssieur Homais. E în asta ilogism, contradicţie şi poate demenţă mult mai gravă decât cea a lui Abdul Alhazred. Când omul nu armonizează, nici nu aliniază fiinţa şi opera sa, gândirea şi faptele sale, atunci se pun în mişcare spre el cu paşi grăbiţi uscăţivele bestii ale nopţii. Privind prea mult mlaştinile, Lovecraft a uitat şi a ignorat ţinuturile luminoase, împărăţia de unde vine arma supremă împotriva puterilor întunericului, cuvântul lui Hristos Mântuitorul, singurul mijloc pentru el de a se desprinde de îmbrăţişarea monstruoasă. Traducere: D.St.Rădulescu 7 oct. 1991 rog, pun poezie. Vrând-nevrând, călătorul, între două trenuri sau în sala de aşteptare visând, poate să asculte câteva poeme contemporane. Deci, poezia nu este problemă de număr, ci, în cele din urmă, tot o problemă a celor puţini care sunt mai conştienţi că au nevoie de ea.­­ Ai pomenit de difuzoarele din gările britanice în timp ce nouă, aici, prin diverse anunțuri, difuzorul ne întrerupe din când în când dialogul, iar dumneata, dragă Adrian Popescu, parcă nu te-ai impacienta, răspunzând în continuare calm, liniștit, răbdător. Cum se poate ajunge la o stare de echilibru psihologic în acest secol agitat şi contradictoriu? Prin autoinstruire, prin exerciţii de autosugestie?­­ Explicaţia este mult mai simplă. Cât mă priveşte, când simt în partenerul de dialog o rezonanţă, deci când am acest ecou repede întors al gândurilor mele, mă pot izola de mediul, uneori deranjant dimprejur, aşa cum cred că se întâmplă acuma. Noi parcă stăm sub acoperişul de templu grecesc al unei scoici care ne închide şi ne izolează de valurile dinafară, de valurile foarte concrete, sărate, şi de zgomotul, pe care-l simţim, al motoarelor navei şi de tot ce înseamnă agitaţie şi vânt potrivnic.­­ Prin implicita apreciere pe care mi-ai dat-o cu atâta generozitate, de receptacol în stare să aibă o rezonanţă adecvată de ecou, înţeleg, stimate confrate, că-mi mai oferi şansa de a-ţi mai adresa câteva întrebări şi ţi-aş propune să medităm la cotidiana sclavie a necesităţilor şi la imperioasa necesitate a libertăţii interioare şi exterioare a artistului, necesitatea de a dispune cât mai plenar de sine şi de a plăti un tribut cât mai mic cotidianului.­­ Aparţinem, negreşit, cotidianului, deci suntem o lume şi suportăm mizeria şi necesitatea. Pot să spun, cum poate să spună despre sine orice om: aparţin unui ritm diurn, cu un program impus, ca toţi ceilalţi, între grija copiilor care merg la şcoală şi cumpărăturile zilnice, între cheltuirea cu cât mai mare folos, economicoasă, a banilor, între ceea ce înseamnă, de fapt, pentru majoritatea făcătorilor, scriitorilor, inventatorilor de poezie de astăzi o problemă - grija existenţei sale concrete. Lucrând, în plus, la o redacţie, am ocazia să fiu în contact cu mulţi tineri, să dialoghez cu ei, să le văd textele şi, în felul acesta, orele în care sunt în lume, oarecum alta decât cea prozaică şi imediată, mă răscumpără de această goană, de acest iureş al zilei care, de multe ori, este aproape sufocant, cum probabil este şi pentru tine şi pentru alţi colegi.­­ In „Legile“ sale, Platon susţine că cel mai greu de obţinut este prietenia cu tine însuţi. în această ordine de idei, Adrian Popescu este prieten cu Adrian Popescu?­­ Uneori este, când se simte înscris în destinul său firesc şi nu în unul străin. Mi-am făcut un regim zilnic, şi, când nu-l respect, mă simt într-adevăr certat cu îngerul meu păzitor, să spun aşa. De asemenea, unele excese, nedreptăţi, sau greşeli, pe care, probabil, cu toţii le facem, trag iarăşi greu în cumpăna acestei invizibile duşmănii cu mine însumi. Sunt momente însă când, parcă fără să-mi dau seama, simt o împăcare aproape cerească, aş îndrăzni să spun. Asemenea momente privilegiate presupun că le-ai trăit şi tu, când lucrurile se liniştesc, când ne-am făcut datoria faţă de ceilalţi, când scriem o poezie reuşită, fără orgoliu, dar cu sentimentul că totuşi am dus-o până la capăt în mod armonios şi, în general, când încercăm să ne înţelegem pe noi ca aparţinând de un creator (aproape că ne întoarcem la prima întrebare), că noi suntem lutul din care mâinile lui Dumnezeu ne modelează clipă de clipă şi ceas de ceas, că nimeni nu este întâmplător şi că El ne ştie şi căderile şi înălţările şi că prin pedagogia Sa divină ne pune întotdeauna pe calea cea bună. Greu e uneori să alegem şi poate e şi mai greu de a traduce, de a tălmăci exact această voce interioară, de a şti precis ce trebuie să facem într-un anumit timp al vieţii noastre.­­ Adrian Popescu are o identitate bine conturată, e cunoscut şi apreciat ca poet, prozator şi eseist. Şi totuşi, cercetând vreun dicţionar al literaturii române contemporane, constaţi că numele de Popescu este cel mai răspândit. Dumneata, stimate coleg, n-ai fost tentat să-ţi alegi un pseudonim, ca să fii, hai să zic aşa, mai în largul unei identităţi lipsite de posibile confuzii?­­ Este o întrebare firească şi e uşor amuzantă, deci o iau ca pe o afecţiune hazlie a discuţiei noastre. Uneori, da, eu încerc să-i dau un pic de căldură prin celălalt nume, prin numele mic, Adrian, care e frumos, ţinând de Adriatică. (Nu am nici un merit. Meritul e al părinţilor, integral, nu?) Probabil, aşa sunt făcut, contradictoriu: o parte mic-burgheză, ţinând de un temei, cum să spun, uşor banal, deci un Popescu oarecare, şi cealaltă parte visătoare şi astrală, măcar prin dorinţă, a unui Adrian care încearcă să-şi depăşească partea joasă a numelui. ©@MTTllM[P©[RiAIM(y)lL - ideea europeană

Next