Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-05-29 / nr. 9-22

Adrian Mihalache GHETTOUL INTELECTUAL (Urmare din pagina 1) Păcatul de a persista într-o zonă a cunoaşterii mai puţin relevantă pentru nevoile actualităţii este însă veniat faţă de promovarea în universităţi a unui sistem de valori contrar celui de mult interiorizat de către clasa mijlocie, singura de la care, ne asigură cu toţii, economiştii ca şi teologii, ne va veni mult aşteptata izbăvire. Această clasă generatoare de bogăţie îşi întemeiază acţiunea pe natura autointeresată a activităţii comerciale, care stimulează năzuinţa individului de a munci cu sârguinţă pentru a-şi îmbunătăţi situaţia materială, promovează respectul faţă de legi, stimarea religiilor tradiţionale, preocuparea pri­vind familia şi comunitatea, într-un cuvânt conformismul faţă de un establishment criticabil, desigur, dar despre care se poate în sfârşit afirma cu suficienţă că, oricum, nimeni nu a reuşit să inventeze ceva mai bun. Univer­sităţile constituie­­ încă­­ un microclimat în care se cultivă performanţa intelectuală, cunoaşterea autosuficientă, elitismul critic, gândirea problematizantă. Ele sunt dominate de oameni care s-au refugiat aici tocmai pentru că nu agreează legea cererii şi a ofertei şi nu se pot ima­gina în postura de producători de bunuri simbolice desti­nate pieţii extinse (în sensul lui Pierre Bourdieu), cu toate că privesc veniturile obţinute din procesele de schimb drept binevenite şi, mai ales, binemeritate. După cum spune Irving Kristol într-un articol publicat în The Ameri­can Entreprise şi reprodus într-unul din ultimele numere ale Sintezei (95/1993), universităţile nu fac decât să submineze valorile sănătoase ale clasei de mijloc, astfel încât ceea ce mai ameninţă azi capitalismul nu este nici de natură economică, nici de natură politică, ci este de natură culturală. Universităţile invocă în apărarea lor faimosul concept de autonomie, dreptul de a hotărî singure asupra progra­melor, curriculei, a ordinii interioare. Precum mănăstirile din evul mediu, ele îşi revendică demnitatea de gardian al memoriei culturale, ca şi aceea de promotor al inovării creatoare. Mai mult, ele se văd astăzi ca singurele refugii ale gândirii realiste, aceea pentru care universaliile au existenţă proprie. După cum bine se ştie, nominalistul este un filistin, un om pentru care atitudinile şi opiniile cultu­rale, la fel ca şi cele religioase, sunt chestiuni de gust personal cărora oamenii rezonabili nu trebuie să le acorde o prea mare atenţie. Aceştia învaţă despre economie făcând contracte ipotecare, învaţă despre politică urmă­rind activitatea consiliului local, sunt convinşi că orice concept este reductibil la ansamblul finit de operaţii necesare aplicării lui practice. Universităţile păstrează însă convingerea că libertatea este altceva decât reuniunea libertăţilor specifice, că dreptatea este ireductibilă la mul­ţimea eticilor conjuncturale, că adevărul nu se confundă cu mulţimea aserţiunilor care nu pot fi, pentru moment, infirmate. Ca tânărul Azévedo al lui Mauriac, cel care primejduia securitatea bien-pensante a prietenei Théresei Desqueyroux, universitatea înzestrează pe absolvent cu acel capital de experienţă intelectuală care să-l ajute să se opună presiunii uniformizatoare a societăţii. A favoriza la un tânăr un anumit grad bine controlat de inadaptare la angrenajul social poate fi, în cele din urmă, profitabil atât pentru el cât şi pentru societate, căci numai nemulţumiţii sunt inovatori, iar istoria, în ciuda aparenţelor, nu cred să fi luat sfârşit, deci are încă nevoie de ei. Când universitatea se retranşează sub pavăza auto­nomiei, asemenea mănăstirilor de odinioară, ea ajunge să se izoleze chiar topologic de viaţa socială. Instalată în campusuri mai mult sau mai puţin mirifice, universitatea devine sediul unei comunităţi aparte, cu legile ei, aproape o curiozitate etnologică. Soţia unui eminent fizician, ea însăşi antropolog, declara că a sesizat asemănări frapante între lumea închisă a ghettourilor intelectuale şi aceea a triburilor izolate din Amazonia. Oamenii lucrează, se întâlnesc în cerc închis, participă la rectiuiuni de strictă specialitate şi singura conexiune cu exteriorul o fac aceia dintre ei care posedă abilitatea de a atrage fonduri. Suntem una dintre puţinele ţări din lume unde Universitatea se află implantată geografic şi simbolic în centrul Capitalei, centru oficial şi totodată spiritual. Este marea noastră şansă de a păstra astfel mereu contactul dintre concretul cotidian şi abstractul intelectual, dintre specificitate şi universalitate, dintre raţiune şi sensi­bilitate, cu condiţia să nu lăsăm vreodată ca venerabila instituţie să devină, fie sanctuar, fie companie comercială.

Next