Contemporanul, iulie-decembrie 1999 (Anul 9, nr. 26-49)

1999-08-01 / nr. 30-33

urmare din pag. 64 de la rezumatul dat al unei cărţi ce mişună de analize în detaliu sugestive - această concepţie de „metaistorie“, prejudecăţile şi judecăţile ei simpliste. Văd aici două posibilităţi interesante de a reflecta. Prima este aceea Heyden White contribuie la luminarea crizei istoricismului la sfârşitul secolului al XIX-lea, de care voi vorbi mai departe. A doua este că el permite punerea problemei - pornind de la un exemplu istoric - a raporturilor între istorie ca ştiinţă, ca artă şi ca filosofie. Mi se pare că aceste raporturi se definesc mai întâi istoric şi că, acolo unde Hayden White vede un fel de natură istorică, se află situaţia istorică a unei discipline şi că se poate spune, în mare, că istoria intim amestecată, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu arta şi filosofia, face eforturi - şi reuşeşte, parţial - să fie mai mult specifică, tehnică, ştiinţifică şi mai puţin literară şi filosofică. Trebuie totuşi să remarcăm că unii din cei mai mari istorici de astăzi mai revendică încă istoriei caracterul, de artă. Astfel, Georges Duby: „Cred că istoria e mai întâi o artă, o artă literară în mod esenţial. Istoria nu există decât prin discurs. Ca ea să fie bună, discursul trebuie să fie bun.“ Iar în altă parte afirmă: „Istoria, dacă trebuie să existe, nu poate fi liberă: ea poate fi foarte bine un mod de discurs politic, dar i­a propagandă; poate fi un gen literar, dar nu o literatură.“ E clar deci că opera istorică nu e o operă de artă ca altele, că discursul istoric are specificitatea sa. Problema a fost bine pusă de Roland Barthes: „Povestirea evenimentelor trecute, supusă, în mod obişnuit, în cultura noastră, începând cu grecii, sancţiunii „ştiinţei“ istorice, situată sub cauţiunea imperioasă a realului, justificată de principii de expunere „raţională“, această naraţiune diferă ca, într-adevăr, printr­­o trăsătură specifică, printr-o pertinenţă indubitabilă, de naraţiunea imaginară, aceea care poate fi întâlnită în epopee, roman sau dramă?“2 La acea vreme Emile Benveniste răspunsese insistând asupra intenţiei istoricului: „Enunţul istoric al evenimentelor este independent de adevărul lor „obiectiv“. Contează doar scopul „istoric“ al scriitorului“3. Răspunsul lui Roland Barthes, în termeni de lingvistică, este că, „în istoria „obiectivă“, „realul“ nu e niciodată decât un semnificat neformulat, adăpostit în spatele atotputerii aparente a referentului. Această situaţie defineşte ceea ce s-ar putea numi efectul realului... discursul istoric nu urmăreşte realul, nu face decât să-l semnifice, neîncetând să repete a sosit, fără ca această aserţiune să poată fi vreodată altceva decât reversul semnificat al oricărei naraţiuni istorice.“4 Barthes îşi termină studiul explicând reculul istoriei-povestite de astăzi prin căutarea unei mai mari ştiinţificităţi. „Aşa se înţelege că estomparea (dacă nu dispariţia) naraţiunii în ştiinţa istorică, care încearcă să vorbească de structuri mai mult decât de cronologii, implică mai mult decât o simplă schimbare de şcoală, cât o veritabilă transformare ideologică, naraţiunea istorică moare pentru că semnul istoriei e, totuşi, mai puţin realul cât inteligibilul.“5 Pe o altă ambiguitate a termenului istorie, care, în majoritatea limbilor, desemnează ştiinţa istoriei şi o povestire, imaginară - istoria şi o istorie (în engleză, se disting story şi history)­­, Paul Veyne a fondat un punct de vedere original asupra istoriei. Pentru el, istoria este într­­adevăr o povestire, o naraţiune, dar este şi „o poveste a unor evenimente adevărate“6. Ea se interesează de o formă particulară de singularitate, de individualitate, care îi este specifică: „Istoria se interesează de evenimente individualizate, nici unul neservindu-i de două ori, dar nu este individualitatea ea însăşi cea care o interesează - ea caută să le înţeleagă, adică să regăsească în evenimente un fel de generalitate sau mai precis de specificitate“7; şi mai departe: „istoria este descrierea a ceea ce este specific, adică comprehensibil, în evenimentele umane“8. Istoria seamănă deci cu un roman. Ea e făcută din intrigi. Se vede ceea ce această noţiune are interesant în măsura în care ea păstrează singularitatea fără s-o facă să cadă în dezordine, în măsura în care refuză determinismul, dar implică o anume logică, în măsura în care pune în valoare rolul istoricului, care „îşi construieşte“ studiul istoric ca un romancier „istoria“ sa. Această noţiune are neajunsul, cred, de a lăsa de înţeles că istoricul are aceeaşi libertate ca şi romancierul şi că istoria nu e deloc o ştiinţă dar, ca o precauţie pe care şi-o ia Veyne, un gen literar­­ atunci când ea îmi apare ca o ştiinţă care are­­ ceea ce e foarte banal, dar care trebuie spus­­ totodată caracteristici ale tuturor ştiinţelor şi caracteristici specifice. O primă precizare: opunându-se susţinătorilor istoriei pozitiviste, care crede că poate elimina întreaga imaginaţie - şi chiar orice „idee“ - din cercetarea istorică, numeroşi istorici şi teoreticieni ai istoriei au revendicat şi revendică încă dreptul la imaginaţie. William Dray a definit chiar „reprezentarea imaginativă“ a trecutului ca pe o formă de explicare raţională. „Simpatia“ care permite să simţi şi să faci să fie simţit un fenomen istoric n-ar fi deci decât un procedeu de expunere. Gordon Leff a opus reconstrucţiei imaginative a istoricului demersul specialistului în ştiinţele naturii: „Istoricul, spre deosebire de naturalist, trebuie să-şi creeze propriul cadru pentru a evalua evenimentele de care se ocupă; el trebuie să facă o reconstrucţie imaginară a ceea ce, prin natură, nu era real, ci mai degrabă conţinut în evenimente individuale. El trebuie să desprindă complexul de atitudini, valori, intenţii şi convenţii care fac parte din acţiunile noastre pentru a le sesiza semnificaţia.“9 Această apreciere a imaginaţiei istoricului mi se pare insuficientă. Sunt două feluri de imaginaţie pe care istoricul le poate dovedi: aceea care consistă în a anima ceea ce e mort în documente şi care face parte din cercetarea istorică, pentru că arată şi explică acţiunile oamenilor. E de dorit să întâlneşti această capacitate de a imagina care face trecutul concret­ aşa cum Georges Duby dorea talent literar pentru istoric. E şi mai de dorit, pentru că e necesar, ca istoricul să dovedească această formă de imaginaţie care este imaginaţia ştiinţifică şi care se manifestă, dimpotrivă, prin puterea de abstractizare. Nimic nu distinge şi nu trebuie să distingă astfel pe istoric de alţi oameni de ştiinţă. El trebuie să lucreze cu documentele sale cu aceeaşi imaginaţie ca şi matematicianul în calculele sale sau ca fizicianul, şi chimistul în experienţele lor. Este o problem­ă de stare de spirit şi nu putem decât să fim de acord cu Huizinga, atunci acesta declară că istoria nu e doar o ramură a ştiinţelor, dar şi „o formă intelectuală de înţelegere a lumii“10. în schimb, deplâng faptul că un spirit aşa de ascuţit precum Raymond Aron, în pasiunea sa pentru empirism, a afirmat că sunt vagi conceptele istoricului, deoarece „pe măsură ce te apropii de concret se elimină generalitatea“". Conceptele istoricului sunt, într-adevăr, nu vagi, dar adesea metaforice, pentru că ele trebuie să trimită în mod precis totodată la concret şi la abstract, istoria fiind­­ ca şi celelalte ştiinţe umane sau sociale, o ştiinţă nu atât a complexului, cum îi place lui R. Aron să spună, cât a specificului, cum bine spune Weyne.* Traducere şi prezentare de Alexandra VOICU Note: 1) Hayden White, 1973, „Metahistory: the Historical Imagination in Nineteenth Century Europe“, Johns Hopkins University Press, Baltimore. 2) Roland Barthes, 1967, „Le discours de l'histoire“ în „Informations sur les sciences sociales“, VI, 4, pp. 65-75. 3) Emile Benveniste, 1966, „Problemes de linguistique generale“, I, p. 240. 4. Ibid, p. 74. 5) Roland Barthes, Ibid., p. 75. 6) Paul Veyne, 1971, „Comment on ecrit l'histoire. Essai d'epistémologie“, Seuil, Paris, nouvelle édition, 1978. 7) Ibid, p. 72. 8) Ibid., p. 75. 9) Gordon Leff, 1960, „History and social Theory“, Merlin, Londra. 10) Johan Huizinga, 1936, „A definition of the Concept of History“. 11) Raymond Aron, 1938, „Introduction â la philosophic de l'histoire: essai sur les limites de l'objectivité historique“, Gallimard. Paris, Nouvelle édition, 1986. icIecQ cuiropeai Redactor Şef Cătălin ŢIRLEA Manuscrisele trimise la redacţie nu se Înapoiază Călin CALIMAN Ediţia se închide Aura CHRISTI miercurea la ora 12 Augustin FRAŢILA Horia GÂRBEA Adrian MIHALACHE Ovidiu PECICAN Victor SCORADEŢ Octavian SOVIANY Viziunea grafică Mircia DUMITRESCU Adresa redacţiei: Piaţa Presei Libere nr. 1, Bucureşti 1 cod 79711 Secretariat de redacţie Olga ANDRONACHE Tel/Fax: 222.33.02 E-mail: contemporanul@yahoo.com http://contemporanul.home.ro Tehnoredactare Şerban ŢÎRLEA Cititorii noştri se pot abona şi la sediul redacţiei. Costul unui abonament este de: 3 luni - 25.000 lei 6 luni - 50.000 lei 1 an -100.000 lei Detalii la tel. 222.33.02

Next