Contemporanul, 2010 (Anul 21, nr. 1-12)

2010-10-01 / nr. 10

Ştefan Borbély Universitatea — ieri Prin gaura cheii c­lujeanul LUCIAN NĂSTASĂ desfăşoa­ră o extraordinară şi oarecum singula­ră muncă de istoric al vieţii private intelectuale, cercetând, pe urmele metologice ale lui Bourdieu şi ale şcolii sale, tranzac­ţiile de bunuri simbolice din mediul universitar umanist românesc din perioada 1864-1948, până acum apărându-i trei volume masive din acest dome­niu, toate la Editura Limes a lui Mircea Petean: Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate. 1864-1944 (2006), „Suveranii” universităţilor româ­neşti. Mecanisme de selecţie şi de promovare a elitei intelectuale (2007), respectiv Intimitatea amfiteatre­­lor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „lite­rari". 1864-1948 (2010), cronica de faţă propunân­­du-şi să se ocupe de aceasta din urmă, înainte de a intra în detalii, două precizări de contextualizare şi de substanţă, spuneam că Lucian Năstasă desfăşoa­ră o muncă „oarecum singulară” în peisajul nostru academic, pe simplul motiv că în domeniul biografii­lor genealogice cel puţin, contribuţii substanţiale a dat la noi şi Mihai Sorin Rădulescu, pe care autorul clujean îl are în vedere şi-l şi corectează atunci când nevoile o cer. Pe de alta parte, e de precizat din capul locului că, structural cel puţin, Nastasă este un fac­­tualist, ceea ce înseamnă că este în stare să citească mii de volume pentru a extrage un singur detaliu relevant (sub aspect bibliografic, lucrarea este impe­cabilă), ştie ce şi când să citeze (volumul se citeşte cu un zâmbet complice în colţul gurii, majoritatea deta­liilor fiind absolut savuroase), dar cu interpretarea stă mai prost, „extensiile” sale umaniste fiind nu o dată amatoristice, aproximative. Aşa că, ori de câte ori istoricul ridică capul din colbul memoriilor pe care le citeşte, pedanteriile ies la suprafaţă, prejudiciind textul. E regretabil că, extrem de plastic fiind, Năstasă nu are simţul ridico­lului academic, alternând brusc voluptatea de a privi prin gaura cheii cu o scrobeală catedratică rigidă, involuntar comică, discrepanţa dintre umorul cu care autorul investighează - în prima parte a cărţii, de pildă - nesfârşitele pictaturi şi suspine ale vieţii amoroase ale universitarilor „literari” şi seriozitatea de eprubetă a unor comentarii „din off“ fiind, nu o dată, ucigătoare. La pag. 140, bunăoară, aflăm ce este logodna: „un angajament de căsătorie, o declara­ţie de intenţie în faţa familiilor celor doi şi a comuni­tăţii din care fac parte." La pag. 66 ni se spune­­ cu bibliografia franceză de rigoare... - ce este dragostea carnală: „...rezultatul impulsurilor imediate, indivi­dul fiind mai puţin predispus la raţiune şi pudoare. [...] Dragostea carnală refuză de obicei angajamente­le concrete pentru o stabilitate a legăturii, respinge ideea de cuplu şi de familie în sens clasic [sic!]. Amorul carnal se îndreaptă spre prostituate, femei uşoare, legături întâmplătoare etc., având ca scop satisfacerea rapidă a dorinţelor sexuale [...] Iar acest tip de conduită este favorizat în primul rând de mediul adolescentin şi studenţesc.” [sic!] După Sade, dandysm, decadenţa europeană sau estetismul cor­poral de care tot vorbeşte descendenţa nietzscheană, până la postmodernism - ca să nu-l mai menţionăm pe Foucault - trebuie să fii cel puţin constipat să scrii asemenea naivităţi, dar ele nu se opresc aici, pedanterii catedratice similare apărând, de regulă, în partea introductivă a fiecărui capitol. Iată, de pildă, o motivaţie pentru impulsul de căsătorie: „indivizii - iar în cazul nostru intelectualii - găsesc în organizarea matrimonială [sic!] principii de exis­tenţă umană relativ [sic!] atrăgătoare şi avantajoase, prin căsătorie căutându-se liniştea căminului, un plus de confort şi mai ales siguranţă.” (p. 73) La pag. 211, Freud ar suferi enorm citind următoarea simplificare eronată: „...agresivitatea este şi o formă de conservare de sine, dar și de a crea un supra­eu." Supraeul e cu totul altceva decât per­sonalitatea accentuată compensativă de care vorbesc le Bon și Leonhard, ceea ce vreau să sugerez prin toate aceste exemple - de care cartea abundă - este că Lucian Năstasă trebuie apreciat în limitele disci­plinei factuale obiectivante pe care o practică, orice tentativă de generalizare sau de extrapolare intepre­­tativă aducându-i pe nisipuri mişcătoare. Chesti­unea e importantă, fiindcă prima jumătate a volu­mului cel puţin­­ cea dedicată erosului şi extensiilor acesteia, de la logodnă la aventurile extraconjugale pe care le savurează universitarii „literari” - nu explică relevanţa intelectuală a cercetării, concreti­zată în ipotetica relaţie de condiţionare relativă din­tre persoană şi operă. Adică, pot rezona favorabil la ideea că „mereu şi mereu oamenii au avut parcă ceva de ascuns, de disimulat" (p. 7), istoria făcută „prin gaura cheii” justificându-se în consecință ca anecdo­tică recuperativă, dar nu pot accepta eliminarea ope­rei în favoarea biograficului anecdotizant, adică „imperativul abandonării paradigmei clasice om­­operă, în care - spune autorul la pag. 9 - s-au închis până acum numeroase demersuri biografice”, pentru a-și întări ulterior în mod abuziv ideea: „întocmite adeseori dintr-o perspectivă hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, de a crea eroi, chiar ste­reotipuri, prin privilegierea operei în detrimentul vieţii [!!!], multe din ele ocolesc efortul restitutiv al unui veritabil curriculum vitae, ceea ce presupune temeinice anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în recompunerea şi asocierea faptelor şi un excesiv spirit critic." Continuarea demonstraţiei e viciată din start, „opera unor cărturari de la noi" fiind soco­tită nimic altceva decât „o lamentabilă compilaţie după diversele produse culturale vest-europene, vehi­culată pe aici ca ceva [cacofonie...] original şi deose­bit", însă persist în a crede că rolul unor incidente biografice şi al cercetării legate de acestea este exclu­siv acela de a orienta atenţia asupra operei, de a explica motivaţiile umane profunde ale profilului spiritual al cuiva şi de a releva unele iradieri care nu pot fi explicate fără scrutarea biografiei. Altfel spus, nu faptul că cineva este ascetic în viaţa sa privată mă interesează, ci modul în care ascetismul respectiv este sublimat intelectual sau spiritual, devenind fapt de creaţie. Pot trece peste ciudăţeniile comportamentale ale unui scriitor sau universitar, dacă opera lui este sublimă, bine con­struită, lucrată cu vocaţie. Acestea sunt aspectele pe care cercetarea - impecabilă, de altfel - a lui Lucian Năstasă nu le explică, nici acolo unde - Hasdeu, de pildă, sau Maiorescu sau E. Lovinescu - ar fi fost nevoie de un efort minim pentru a înţelege conexiu­nile. Mulţi universitari pe care cartea îi aminteşte s-au implicat în mişcarea legionară, a cărei dimen­siune spirituală lipseşte din carte, deşi explică numeroase aderenţe, capitulări sau persecuţii. Se simte, în general, pe parcursul cărţii, o anumită reti­cenţă a autorului de a înţelege că „homunculii” pe care îi investighează sunt, de fapt, scriitori şi crea­tori, opera lor desfăşurându-le pe un palier la care, structural din păcate, Lucian Năstasă nu are acces. De aceea, indiferent cum am privi-o, cartea sa repre­zintă expresia unui anumit resentiment insidios, explicabil cel puţin - datele psihologice şi personale nu le ştiu... - prin incapacitatea de a accepta că fina­litatea unui creator se consumă la nivelul spiritului, nu la acela al materiei. E ca şi cum ai scrie despre părul vopsit al lui Baudelaire, omiţând cu obstinaţie faptul că a mai scris şi Florile Răului... în rest, cartea e savuroasă prin detaliile pe care le conţine, vorbeşte de la sine, neputând fi lăsa­tă din mână până la ultima sa filă. Aflăm din ea, de pildă, că G. Călinescu îşi cunoaşte viitoarea soţie la Şosea, „în jurul unui Peugeot-bébé care se defectase” (p. 138), că Blaga făcea un duş rece în fiecare zi, ala­iul său nupţial fiind, cu expresia lui Nichifor Crainic, „expresionist”, că a doua căsătorie a lui Al. Philippide „s-a făcut ţărăneşte, cu lăutari, cu vornicei, cu nun­taşi care au călărit prin prejurul trăsurii, au chiuit şi au dat din pistoale” (p.148), că, neurastenic fiind, Ibrăileanu nu putea fi deranjat, soţia sa Elena circu­lând pe fereastră, „în dreptul căreia avea un taburet (p. 205), că N. I. Popa şi P. P. Negulescu erau „bău­tori de lapte”, spre deosebire de Coco Dumitrescu, care, „toate nopţile, şampaniza la Cosma, pe bule­vard”, fiind ulterior scutit de la ore pe motivul „extincţiei vocii” (p. 217), sau că mulţi universitari le prescriu consoartelor cum să se îmbrace pentru a corespunde „etichetei” academice, hainele alese fiind, fără excepţie, aseptice, cenuşii, de „fată bătrâ­nă”. (Se practică şi azi...) Ibrăileanu „mai toată viaţa a fost obsedat de «microbi», de ideea «infecţiei»­, ceea ce l-a făcut ca aproape mereu să cultive o igienă dusă la extrem, după fiecare strângere de mână (când o făcea!) se dezinfecta cu alcool, nu era tolerată proximitatea insectelor - ca purtătoare de microbi - clanţele casei sale erau învelite cu vată şi îmbibate cu spirt, chiar capetele ţigărilor erau supuse unui proces de sterili­zare înainte de a fi fumate, prin ardere cu chibri­tul...” (p. 428) în 1938, Nae Ionescu este îndepărtat din învăţământul superior pe motivul „lipsei activi­tăţii ştiinţifice”. Odobescu, redutabil mediator matri­monial, face, la senectute, o obsesie nebună pentru profesoara de geografie Hortensia Racoviţă şi, neob­­ţinând-o, se sinucide cu laudanum; pentru a-şi deru­­la sexualitatea, Blaga expediază de la Viena Corneliei „nenumărate cărţi poştale reprezentând nuduri” (p. 69). Etc. Detalii sunt cu miile, pot fi citi­te cu o pasiune ardentă...­­ sterilitatea lor spirituală e problema, faptul că nu explică nimic relevant pen­tru economia operei, pentru realitatea pentru care, de fapt, creatorul faptului de cultură trăieşte („celă­lalt Eu” - cum spunea Proust). Dincolo de ele, rămase în stadiu anecdotic ire­­levant (dincolo de inerentul pitoresc pe care îl con­ţin), se întind câteva dintre liniile demonstrative de forţă ale volumului: decriptarea mecanismelor de promovare şi de tranzacţionare simbolică prin inter­mediul rudelor, al căsătoriilor şi mezalianţelor, rele­varea „clanurilor” universitare care deţin „putere”­­ şi care explică, în bună măsură, „cutuma” încuscriri­lor, a nepotismului şi a alianţelor venale din mediul universitar de astăzi, adevărate ceauşisme fără Ceauşescu (cabinet 1+ cabinet 2 + CPEX numit pro­rectori, Senat obedient şi decani...). Mai ales sub aspectul relevării pârghiilor oculte de promovare academică volumul e indispensabil, foarte bine făcut şi, totodată, deprimant, indicând un mecanism pe care foarte mulţi tineri îl resimt traumatic în momentul de faţă: că fără a fi ruda sau fiul cuiva, că fără a-ţi calcula foarte bine apartenenţa la clanuri şi familii de putere, şansa ta de a pătrunde în „Sistem” e aproape nulă. Cu alte cuvinte, că meritocraţia indi­viduală există, fără îndoială, în sistemul universitar actual, fiind însă, de regulă, o anomalie sistemică, un accident... □ INT1M1TAT€A AMFITCATRCLOR Ipostaze din ui£|a privată a universitarilor "literari 1ߣ4.1£3ft _| I.1.11E u noutăţi editoriale ! Corneliu Zeana Nu trădaţi, vă rog! Editura Ideea Europeană, 2010 Cartea pe care o ţineţi în mână este periculoasă. Incomodă, scorţoasă, incendiară fiind, în mod cert, va deran­ja unele personaje, nelipsite de impor­tanţă, din arena politicii româneşti, care confundă adeseori politica cu dile­tantismul, trădând interesele susţinute cu atâta patos în campaniile electorale, în mod sigur. Nu trădaţi, vă rog, va alarma edilii capitalei ce se întrec în a distruge „micul Paris” de pe vremuri. Această carte, aşadar, va deranja nu puţină lume prin scenele din viaţa social-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorul şfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşa­rea... Octombrie 2010 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Next