Convorbiri Literare, 1868-69 (Anul 2, nr. 1-24)
1868-07-01 / nr. 9
138 LIMBA ROMANĂ IN JURNALELE DIN AUSTRIA. LIMBĂ ROMÂNA in JURNALELE DIN AUSTRIA. II. O altă grupă de erori caracteristice in numitele jurnale se distinge prin disproporţiunea intre iuţeala gândirii şi forma prin care se esprime, atăt in construcţiunea frasei căt şi in întrebuinţarea cuvintelor. Frasa nefiindu decăt esprimarea unei idei, sensul şi valoarea fiecărui cuventu din ea se indreptează numai după cuprinsul tuturor noţiunilor din gândire. Stilul prosaicu este justu, cănd intre cugetare şi propusăciune este celu mai strinsu raportu de congruenţă; stilul devine greoiu, cănd numerul de cuvinte intrebuinţatu este pre mare pentru ideea ce au să esprime; stilul este exageratu, cănd sensul sau intensitatea cuvintelor isolate covirsesce intensitatea gândirii ce voru să o esprime in împreunarea lor, stilul este prea sobru — dar de acestu estremu nu e trebuinţă a ne ocupă, căci in scrierile romane de pănă acum nu credemu că se va constată vre undeva o prea mare abundanţă de idei in comparare cu cuvintele întrebuinţate. Ce e dreptu, cestiunea pusă in acestu modu se apropie pre mult de ultimele margini ale unei critice permise. Căci in fine stilul greoiu provine din înţelegerea dificilă a celui ce scrie, şi cine face vorbe multe la idei puţine, are o causă foarte naturală pentru aceasta. Înse din parte-ne ar fi o lipsă de reservă neiertată, cănd amu numi această causă cu adevăratul ei cuventu şi cănd amu aplică epitetul respectivu la majoritatea jurnaliştilor noştri. Aceasta nici nu ne este intenţiunea. Noi venimu din contra a apără inteliginţa colegilor de peste Carpaţi contra propriului stilu alu D-lor, care o ascunde intru cătva, şi ne vomu incerca a arătă, că este numai o rea deprindere in forma esterioară, şi nu unu defectu alu cugetării, care ii face să-şi întunece ideile prin introducerea unor cuvinte pe căi logic superflue pe alături de la autu. Nu este dlar o critică a inteliginţei in genere, ci numai o relevare a unei maniere parţiale de stilu ce ne propunemu a face in răndurile următoare. După căt am pututu constată, cele mai obicinuite din cuvintele cari îngreuiază stilul compatrioţilor noştri din Austria, sunt pronumele acela in toate genurile şi caşurile lui şi conjuncţiunea că şi cumcă. Esemplele cele următoare pentru această eroare stilistică probează întinderea răului şi necesitatea de a-lu stăvili o dată. Incepemu citaţiunile cu unu pasagiu, care are meritul de a fi in feliul seu unu modelu foarte lămuritu: Transilvania din 15 Fevruarie 1868, scrie (pag. 74 şi 5): Comitetul cu privire la opul D-lui I. Chiţu decide, că acela să se retrimită domnului auctoru pe lângă observaţiunile făcute la acelaşi din partea Comisiunii esaminătoare, compusă din unii membri ai Comitetului, cu acea indigenare, că numitul domnu folosindu-se de acele observaţiuni, să-şi prelucre opul in acelu sensu, şi retrămitendu-lu la Comitetu, acesta apoi ilu va recomenda adunării generale. Se poate o propusăciune mai grea la inţelesu şi mai urită la audlu ? şi aceasta numai din causa pronumelor nesfirşite acela, acelaşi, acea, acele, acelu, acesta, a căror întrebuinţare in caşul de faţă este cu atăt mai inesplicabilă, cu căt din nici unu puntu de vedere nu erau necesare, fiindcă trasa întreagă ar deveni mai simplă, mai chiară şi mai plă-