Convorbiri Literare, 1869-70 (Anul 3, nr. 1-24)
1869-07-01 / nr. 9
412 PINTEA ŞI FIICA SA LAURA, pe lăngă densul mişcă din urechi şi gudură din coadă. Mâncase povoiul o parte din parcari şi Pintea, îngrijitorul, ilu tocmesce . Laura veselă la muncă, ei cară petre. Amar ţie fiică a lui Pintea, iubitoare de munţi, căci se apropie Neagu cehi negru la găndu! Ajunge ceata Tătarilor la vadul Sucevei de lăngă Straja. Gudrea simnţesce tropotul cailor, ridică nasul in văntu, sare de sub umbra bolovanului şi o apucă la dealu pe Măgurele. „Ce ai Gudrea,“ strigă Laura in urma sa; iar Pintea, cunoscătoru de obiceiurile lui, ridică ochii de pe munca mai sfirşită şi ilu urmăr’esce clătinăndu din capu. „Nu-i a bine, fiica mea, elice elu, şi numai şepte pusei sunt la parcari.“ Se intoarce Gudrea răpede ca săgeata; se şi audu tropotele cailor. Copita lor, nedeprinsă cu petrele, calcă greu şi resună departe. „Nu-i timpu de perdutu,“ cuvăntă Pintea şi in urma paşilor săi de viteazu calcă Laura ce scie incarcă puşcele cu oarba morţii. Se urcă voinicul pe dâmbul de pază, şi ochii sei se oprescu pe şeptedeci de coifuri tătăresci. Al şeptedeci şi unule, Neagu becisnicul nu mai eră intre denşii; ei părăsise. Urmăritu de găndul seu negru, apucase pe cărări lui cunoscute din brădişul de pe poala muntelui, începe alaiul de atacu. Tatarii, iubitori de sgomotu, lovescu arme de arme. Ochesce bine, Pinteo, astăzi mai bine, căci glonţul este bătutu vitevea ruginită de fiica ta Laura! Lovitură după lovitură urmează, nici unu plumbu nu se opresce in zălele ţesute din sirmă de oţelu, toate nimerescu feţe roşii de Tatari. Nu se mai infingu şeptedeci de glonţuri in parcari, nu, nici cincideci. Multe trecu pe deasupra, multe cremeni nu iau focu, mulţi cai se impedică in trunchiul celor căduţi. Pintea, iscusitul, schimbă privazu după privazu; duşmanul crede, că numărul protivnicului său este insămnatu. Dară ce ride mama pădurei la lovitura din urmă cu atăta hohotu? Iude, căci pasul Tătarului nu va călca locaşurile ei! Capul tătărescu poroncise asaltu asupra parcanului, strigăndu apucase înainte. Drept intre dinţi i se incuiba spre ceafă glonţul lui Pintea. Cumpăna nu-lu mai ţine pe spinarea şoimului său suru, tătărimea opresce fuga şi se grupează imprejuru-i. „Căni de creştini,“ strigă mai mulţi intr’unu glasu. ,,La tabără,“ răcnesce altul, ridicăndu trunchiul căpitanului pe unu calu. Unde-i ănsă Neagu celu negru la găndu? Părăsit’a elu ceata Tătarilor de frica morţii? Nu!in peptul său eră desceptată resbunarea; ea ilu ducea cu aripi de şoimu peste stânci; şi cunoscea locul pe unde eră mai lesne de străbătutu, căci pe-aici cu Laura