Convorbiri Literare, 1870-71 (Anul 4, nr. 1-24)
1870-08-01 / nr. 11
TUHUTUM. — Afurisiţi să-ţi fie armaşii! de ce nu ţi-au ridicatu oaste mai mare! Dar — poate n’au aflatu mai mulţi oameni de arme in ţară. — Nu erau de faţă la sfatul legilor decăt trei sute de voinici. — O, aşa dară tot nu mi-i ruşine. Tot suntemu aseminea in puteri, pentrucă tu eşti cu oaste numai de căpetenii. — Apără-te acuma, Tuhiutume, de mine singur! strigă Gelu, şi se asvărli spre Tuhutum, ca şi unu smeu mămosu. — Eu nu me apăru, numai tatu şi sfăramu. Apără-te tu de buzduganul meu şi de dinţii mei, care ăncă nu m’au datu de sminteală! Aşa a urlatu Tuhutum, asvărlindu-se spre Gelu ca şi unu bălauru turbatu .... Şi s’au lovitu amendoi in sboru aprinsu. Buzduganul lui Tuhutum a sfărămatu din peptul lui Gelu. Sabia lui Gelu a tăietu fruntea lui Tuhutum şi ochiul stăngu. Pre Gelu l’a prinsu in braţe Cornu. Tuhutum a intorsu firul, şi a notatu cu negrul lui peste Almaşu. Cele două aripi se induseră de mult in bătae cmplită. Magorii dădeau din săgeţi, şi băteau cu buzdugane cătrănit. Dar Romănii soieau, căţi-su, şi făcea unu cătu dece; aşa pănă cădea unu Romănu, nouă magori işi închideau ochii mai ăntăi. Noaptea cănta de zuraiul scuturilor, cum pocneau in ele topoarele şi buzduganele. Din partea de la vale eră Belzebum cu ai lui. Din acolo se audi urletu mai mare. Gelu dară a plecatu in acolo cu soţii sei. La fiecare clipită incetă căte unu scutu de a mai zurui, incetă căte unu braţu de a mai bate, — cădeă căte o stea de pe ceriu. Zuraiul de ce de ce se apăsă. Cănd a ajunsu Gelu aproape de aripa de la vale, a vădutu cum s’au răritu magorii cei ce mai băteau, cum s’au inmulţitu cei ce nu mai sciau, că s’au bătutu. Şi cănd a sositu in răndu, acolo numai Torpan mai stetea din Romăni, şi tăia chiar pre Moguru, cănd i-a sburatu şi lui o piatră in frunte, şi a cădutu şi elu, şi s’a impăcatu cu pămăntul. Dintre magori mai stetea Hatmanul Belzebum, căpeteniile Ciuporu, Ribonţu, Zornor şi Turul, cu buzdugane, in urma lor Zurba Tudor cu prascia. Belzebum a şi datu din pintini, şi a săritu spre Gelu cu buzduganul ridicatu. Părul lui celu negru fălfăea in văntu. Gelu i-a strigatu: — Tu eşti Belzebum! nu altul! Hetmagorul i-a respunsu :* pi remasu bunu pămăntului! — Remasu bunu iţi (}icu ţie! pentru că tu vei remăncă aici, respunse Gelu, şi a isbitu o lance, şi l’a inţepatu in gătu. Belzebum s’a resturnatu peste capu. Acum au săritu Ciuporu cu Ribonţu, cu Zomoru şi cu Turul, spre Gelu, dar li s’au pusu in cale Cornu, Butu, Dumbravă şi Codru, şi s'au incăeratu cu toţii in lupta cea de pe urmă. Cornu şi cu ai lui mai mult apărau pre Gelu, aşa apoi au cădutu unul după altul şi ei şi magorii. Gelu a remasu singuru. Tudoru, prăşcariul, işi infăşurase prascia împrejurul brăului, o a luatu spre Almaşu, — şi nu l’a mai văitutu nimenea. Gelu dacă s’a vădutu singuru, s’a intorsu earăşi de unde plecase, ’s’a opritu unde a fostu mijlocul taberei, și s’a uitatu impre* 175