Cotidianul, septembrie 1993 (Anul 3, nr. 205-230)

1993-09-13 / nr. 215

Cotidianul ^SUPLIMENT CULTURAL Jack Debney Jaimbcott Jam­icott, privind spre capelă și observând-o pe Gwen, își aminti de soția lui, Ruth. Murise cu opt ani în urmă, iar soțul lui Gwen de câteva zile. Cu un sentiment de vinovăție, o invidia pentru pierderea ei atât de recentă. Pastorul a rostit un discurs amabil despre decedat, dar destul de reținut. Apoi sicriul a dispărut după perdele. In acest timp, Gwen își mută privirea fixând-o asupra pastorului care-i îndemna pe cei de față la rugăciune. De data aceasta ceremonia a durat mult, iar Jan­icott aproape că se surprinse moțăind. In sfârșit, slujba se termină. Familia a fost condusă spre ieșirea principală a capelei de către antreprenor, care purta cu oarecare mândrie o capă neagră cu falduri sumbre ce arăta ca și când ar fi fost îmbrăcată pentru ultima oară într-un film despre Dracula. Jam­icott se gândi că toate acestea nu i-ar fi displăcut lui Bob. Era tot ceea ce putea face printr-o rugăciune și, amintindu-și de înclinația lui Bob pentru bizar, se gândi că i-ar fi fost chiar pe plac. Jannicott urmărea cortegiul care cobora încet aleea lungă spre crematoriu. Ar fi vrut să-i spună lui Gwen că în primul an de doliu trăiești prezentul raportându-l la trecut, îndeosebi la ultima perioadă petrecută împreună. Apoi urmau ceilalți ani care, deși nu vindecau totul, funcționau cel puțin ca un analgezic. Coborînd aleea, trecu pe lângă școala unde fusese șeful catedrei de engleză până acum trei ani când ieșise la pensie. Tot acolo Bob predase limbi moderne, îl preocupa propria pensionare, care ar fi urmat să aibă loc în optsprezece luni. Jan­icott își aminti că își încetase activitatea în mod plăcut. Orele deveniseră rutină de multă vreme, dar mai erau copii pe care îi agrea și care reușeau să-l entuziasmeze. Ceea ce-i lipsise la început era latura organizatorică a profesiei - catedra lui, cluburile școlare, activitățile sportive - și sensul de utilitate și apartenență pe care i-l dăduse. Și totuși, greutățile pensionării erau mai ușor de depășit decât suferința sufletească. Rămăsese, însă, activ; își vizita fiul și fiica și familiile lor la intervale de timp nici prea lungi, nici prea scurte și încerca să cunoască ținutul în care locuia cât se poate de temeinic. Dar cel mai convenabil mod de a rămâne activ, după părerea lui, era echipa de teatru în care se angajase mult mai mult după moartea lui Ruth. Societatea Dramatică de Amatori din Kettlsby - cât de pompos și de provincial suna! De obicei își ziceau SDAR. Jannicott nu era sigur dacă această denumire era tocmai potrivită, dar se obișnuise cu ea. Acum juca mai puțin și nu mai regiza, dar făcea parte din comitet și participa la selecția pieselor care urmau să fie puse în scenă. în plus, avea multe alte îndatoriri, din care unele destul de plictisitoare, dar în principiu totul îi făcea plăcere. Fiecare punea umărul și lucrurile mergeau bine. In cele din urmă, ajunse la casa lui din Chantry Avenue, construită în 1908. Avea o latură comună cu casa vecină, fațada era îngustă, iar în spate era foarte lungă. Era mult prea mare ca să locuiască singur în ea - după cum însuși recunoștea - dar rezistase tuturor gândurilor de a o vinde. După moartea lui Ruth, casa i se păruse ca un mausoleu și atunci tentația de a se muta fusese foarte puternică. Dar luptase împotriva ei și câștigase, era mulțumit. Socotea abandonarea casei ca pe o trădare. El cu Ruth și copiii trăiseră fericiți. Nu credea în spirite, dar simțea că ceva le făcea să revină în momente deosebite, în special plăcute, când simțea că se află în preajma ei. La două săptămâni după înmormântarea lui Bob, sună Gwen. Jan­icott se simți stânjenit, nu numai din pricina durerii, dar și pentru că nu discutase cu ea de când era văduvă, își aminti de primele zile ale văduviei lui și cum se comportaseră atunci alții cu el. Gwen îi mulțumi pentru scrisoarea de condoleanțe. Vocea îi era sigură, dar rigidă. Trecu foarte repede la subiect.­­ Mă uit la cărțile lui Bob. Bineînțeles că voi păstra o parte din ele, dar celelalte... mă gândeam că poate vrei să alegi câteva. In curând are loc vânzarea pentru strân­gerea de fonduri a SDAR.­­ La începutul lunii viitoare, spuse el oarecum grăbit și parcă făcând reclamă, ceea ce regretă îndată. Stabiliră să se întâlnească în dimineața următoare, în drum spre Gwen, în jurul orei 10, Jannicott trăi ceva deosebit, ca o revelație. Noaptea venise un val de frig, aducând cu sine o scurtă cădere de zăpadă, care se topise însă la căldura zilei. Pe pavajul din fața casei văzu niște frunze moarte pe care vântul le împrăștiase din grădina lui sau cine știe de unde, îngălbenite, îndoite la margini ca niște scoici nereușite, păstrau acum într-în­­sele zăpadă topită. La început, aceste mici picături de apă i se pătură cioburi de sticlă din cauza reflecției soarelui. Apoi își dădu seama ce erau de fapt. La Gwen serviră mai întâi cafea și biscuiți. Ea încerca pe cât putea să se comporte firesc. Era o femeie mică, destul de plină, cu un chip de care își amintea că odată fusese frumos. Acum semăna cu un pechinez, în sinea lui îi părea bine că putea fi ironic, pentru că astfel evita trăirea acelei compătimiri exprimate prin gesturi, tonul vocii și prin discreția evazivă a cuvintelor. Intrată în micul birou al lui Bob și Jan­icott luă cărțile la mână, alegând pentru el o ediție frumoasă a eseurilor lui Bacon și o traducere din Voltaire. Majoritatea celorlalte cărți erau potrivite pentru vânzare în vederea adunării fondurilor SDAR. Cărțile în franceză și germană îi sugeră să le doneze bibliotecii școlare, sperând să fie de folos elevilor din clasele avansate. Se oferi să o ajute, deși nu era mare lucru de aranjat. Gwen îl invită la un pahar de vin de Xeres. Se așezară lângă ferestrele sufrageriei. Jannicott privi în grădină. Era mică în comparație cu a lui și lăsa de dorit în toate privințele. Gardul era aplecat spre interior, de parcă ar fi încercat să acopere straturile învecinate, iar puținele tufișuri existente păreau înnebunite de disperare. Tot acest loc neîngrijit, care contrasta atât de puternic cu camera ordonată și plăcută în care stăteau, era dominat de un bătrân mesteacăn alb.­­ N-am fost niciodată grădinari pricepuți, recunoscu Gwen. Dar Bob iubea acest pom bătrân, îl numea stâlpul totem al leprei. Gwen zâmbia pentru prima oară de la sosirea lui. Avea o influență ieșită din comun, aproape înfricoșătoare asupra lui Jannicott, întrebă brusc dacă poate chema un taxi. Mașina îi era la reparat și nu putea căra toate cărțile singur; în timp ce aștepta taxiul, Jannicott o întrebă pe Gwen dacă îl putea ajuta la vânzarea pentru adunarea fondurilor. Când, după o scurtă tăcere, ea se arătă de acord, spuse mulțumit:­­ Odată și odată tot trebuie să ieși iarăși în lume, nu? Remarca suna ca o mustrare din partea lui Jannicott. Gwen se antrenă în muncă foarte intens și contribui vizibil la succesul acțiunii; în plus, admira calmul cu care accepta compasiunea celor din jur pentru pierderea suferită. Cu opt ani în urmă, el nu se dovedise la fel de înțelept ca ea. Gwen era membră veche, dar destul de pasivă a SDAR. Acum el încerca să o implice mai mult în activitățile societății. La un moment dat se ivi un loc liber în comitet. Jan­icott o propuse pe Gwen, iar recomandarea lui, împreună cu înțelegerea arătată pentru situația ei și amintirile plăcute legate de Bob, făcură ca propunerea să-i fie acceptată. Comitetul se întrunea pe scena teatrului. Așezați acolo, în semicerc, erau ca actorii unui spectacol, urmăriți de un public restrâns, interesat și tăcut, care asista la premieră, după cum observă Gwen.­­ Uneori cred că o să-mi greșesc rolul, șopti ea și Jan­icott chicot­ înăbușit. De obicei o lua și o aducea pe Gwen de la teatru cu mașina, iar după aceea obișnuiau să se oprească undeva să bea ceva. Apoi, pe măsură ce zilele deveneau mai lungi, începură să se viziteze regulat. Citeau împreună piese de teatru. Gwen îi mărturisi că drama n-o mai preocupase de ani de zile, iar Jan­icott, vesel, cu paharul de whisky­ în mână, autoproclamat “director de școală prin formație și artist al SDAR prin vocație”, recunoscu că acest lucru era valabil și pentru el. După o vreme, într-o după amiază, profitând de vremea frumoasă, după ce făcuseră o plimbare cu mașina în jurul coastei, se întoarseră la Jam­icott acasă, luară mai întâi o gustare. Apoi, stând în grădina din spate, hotărâră că trebuie să se ocupe în mod serios de “Bard”. Gwen spuse că îl citise pe Shakespeare la școală și că de atunci nu avusese prea multă răbdare să revină asupra lui. Jannicott, intrând în vechiul său rol profesional, susținu predarea lui Shakespeare în școli, apoi își dădu seama de ceea ce făcea și se opri, îi spuse lui Gwen cu o sinceritate ieșită din comun că nu-l mai citise pe Shakespeare propriu-zis de ani de zile - adică de plăcere și nu ca îndatorire școlară. - Ei bine, cu ce să începem? întrebă Gwen. - Cu Regele Lear, spuse el prompt. Nu avea un motiv anume pentru această alegere, în afară de faptul, destul de prozaic de altfel, că avea două copii ale piesei în birou. Când plecă să le aducă, spuse că va aduce și o carafă din vinul rosé californian, potrivit de rece, pe care îl bea cu plăcere în serile călduroase. Spera să netezească drumul pentru toți pentametrii iambici care îi așteptau. Gwen râse și îl felicită pentru ideea nostimă. Acceptă cu plăcere remarca ei, vesel dar nu fără modestie. Intorcându-se prin sufragerie, privirea i se opri din întâmplare pe o mică măsură așezată lateral, lângă ferestrele franceze, pe care se afla, înrămată, fotografia lui în uniformă de ofițer. Pe masă mai era o fotografie, puțin mai în spatele celeilalte, înfățișându-i pe el și pe Ruth într-una din primele vacanțe de după război. Reveni în grădină lângă Gwen. Băură puțin vin și stătură de vorbă. Jannicott umplu iarăși paharele și apoi se apucară de Lear, omițând unele pasaje pentru ca lectura să nu devină greoaie. împărțird­ rolurile cât putură de bine, râzând când, datorită faptului că citeau cu schimbul, Jannicott interpreta rolul lui Regan, de exemplu, sau Gwen pe cel al lui Kent. Când lumina deveni prea slabă, Jannicott aduse un lampadar cu picior înalt și îl aprinse. Astfel ajunseră la actul al IV- lea, scena a doua. Gwen, în chip de Gomeril, ordonă­ Ia asta și să fii zgârcit la vorbă Apleacă fruntea. Iar acest sărut, Dac-ar putea, ar trâmbița și-n ceruri Văpaia ta, nu mă uita, cu bine! Nu-i oferi nici favoarea amintită, nici sărutul, dar era ceva în modul în care ea citea acum, care îl făcu pe Jannicott să o privească atent. Apoi, exaltat, el îi dădu asigurarea lui Edmund că va fi­ Al tău, până-n mormânt. Pentru Jannicott, versul sună groaznic; îi era imposibil să-l limiteze la contextul piesei; însuflețirea pe care o dăduse cuvintelor lui Edmund suna ca un dispreț ieftin la adresa văduviei ei. Cu toate acestea, simți promisiunea din ele. Gwen nu continuă lectura versurilor următoare ale lui Gomeril, închise cartea și o puse alături.­­ έn regulă, Bernard, spuse ea. Chiar că e în regulă, Jan­icott privi departe, în lungul grădinii peste care se așternuse întunericul. Era înconjurată din trei părți de ziduri înalte de cărămidă, acoperite cu o cornișă de care era mândru. Deodată, el și Gwen începură să vorbească deschis despre Bob, lăsând la o parte plicticoasele formule engleze de doliu care îi stânjeniseră înainte. Gwen spuse că nu dăduse din hainele lui Bob, așa cum o sfătuiseră prietenii, iar când deschidea șifonierul îi vedea încă silueta după felul cum erau atârnate hainele și pantalonii și cum degetele îi alunecau dezordonat printre cravatele atârnate pe stinghie. Ceva mai târziu, Jam­icott îi spuse o anecdotă despre Bob, despre conflictele lui cu primul director al Școlii de gramatică din vremea aceea, îi relată întâmplarea cu oarecare farmec și efectul cu cel așteptat. Gwen râse iar el gândi; ce chip plăcut are când e luminos și vesel și nu mai seamănă deloc cu un pechinez. în sinea lui se felicita cum reușise, printr-o mișcare subtilă, să schimbe atmosfera astfel încât râsul să învingă moartea pentru o clipă. Conducând înapoi spre Chantry Avenue, după ce o lăsase pe Gwen acasă, Jam­icott începu să se gândească la război. Luptase din Africa de Nord până în Italia, iar în cele din urmă prin ruinele și cadavrele Berlinului, unde dăduse mâna cu un maior ras și se înecase pe jumătate în votcă. Era o poveste pe care o spusese adesea elevilor săi în anii cincizeci, în vremea când războiul era încă proaspăt, dar nu prea proaspăt, tocmai pe punctul de a deveni mit. Lăsase însă mereu la o parte ce era mai sumbra. Le spusese despre Alamein, dar nu despre soldatul care sărise de pe tancul în flăcări urlând ca o bilă de foc. Nu se gândise la asta atunci, pentru că trebuie să te ferești să nu fii prea sensibil, trebuie doar să mergi mai departe și să speri că pe tine Dumnezeu te va apăra de așa ceva. Dar mai târziu, în anii de după război, văzuse clar soldatul în fața ochilor cum încerca zadarnic să scape de foc. Ca un soare doborît, soldatul cădea din vârful cerului în nisipul din nordul Africii ce se deschidea ca un giulgiu gata să-l primească. Prietenia lui cu Gwen se adânci. Făcură alte plimbări cu mașina de-a lungul coastei sau spre colinele din Wolds, iar de două ori vizitară Lincolnul. Uneori Gwen îl invita la masă, în schimb el îi lucra grădina și, ocrotit de mesteacănul argintiu istovit al lui Bob, se străduia să facă pământul să rodească. Acum lumea începuse să-i invite pe amândoi. Erau considerați un Sighișoara: figurile zilelor săptămânii din Turnul cu ceas, 1648 Luni (Luna) Marți (Marte) Miercuri (Mercur) 6 LITERE, ARTE, IDEI % 13 septembrie 1993 Cotidianul ^SUPLIMENT CULTURAL Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, prefață de pr. prof. Hie Moldovan, Editura Dacia, colecția Ieșirea din labirint, 248 pag., 450 lei în noiembrie, părintele Dumitru Stăniloae - doctor honoris causa al facultăților de teologie din Salonic, Belgrad, Atena și al Institutului Saint George din Paris­­ va împlini 90 de ani. Selecția efectuată de Sandu Frunză s-a oprit la volumele Ortodoxie și românism, 1939, Iisus Hristos sau restaurarea omului, 1943, Teologia dogmatică ortodoxă, 1978, Spiritualitatea ortodoxă, 1981, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, 1986 și Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987. “în viziunea autorului nostru­­ se spune în prefață - întreaga viață e un proces de inițiere în vederea morții și comuniunii. Căci moartea deschide, prilejuind învierea, drumul progresului infinit (cred că această expresie paradoxală nu mai contrariază pe nimeni într-o religie a paradoxurilor cum e cea creștină), al realizării umane înțeleasă ca înaintare spre întruchiparea prototipului”. Adevărat, dacă nu în altele, cel puțin pe un astfel de dram al “progresului” (întru moarte) ne va fi dat cu siguranță să pășim. Ralf Dahrendorf, Reflecții asupra revoluției din Europa. într-o scrisoare ce ar fi urmat să fie trimisă unui domn din Varșovia, 1990, Editura Humanitas, colecția Societatea civilă, traducere de Marina Sandu, 143 pag., 430 lei Născut la Hamburg în 1929, fiu de militant socialist implicat în complotul anti Hitler din 20 iulie 1944, Sir Ralf Dahrendorf a fost membru în Bundestag, ministru în guvernul vest german (1967), membru, din 1970, al Comisiei CEE de la Bruxelles, pentru ca în 1974 să se stabilească în Anglia, ca director la London School of Economics (1974-1984), iar din 1987 director al Colegiului St. Anthony- Oxford. Reflecții asupra revoluției din Europa (1990) este pentru lectorul estic, român în speță, o lectură de aprigă hărțuire, cu adevăruri incomode, cu toleranțe nu o dată intolerante, cu neînțelegeri rezolvate cinic, sfaturi alterate de o superioritate rece și pragmatică, dileme puse, lăsate și cultivate și astăzi “pe spatele nostru”, în tradiția vechiului “experimentați, experimentați, căci a voastră va fi împărăția cerurilor” hărăzii popoarelor din partea asta de lume. Cartea lui Dahrendorf generează destule “de ce?”­­uri, revolte urmate de acceptări întristate, în genul de-acum faimoșilor “20 de ani bratanieni”. Afirmații precum: “acea Casă Europeană pe care noi dorim să o transformăm într-un cămin comun, se sfârșește acolo unde începe Uniunea Sovietică”; “Europa și-a regăsit încrederea în sine”; “eu reușesc să-i tolerez pe cei ce susțin rolul major al statului în conturarea politicii economice”; “dacă luăm capitalismul ca pe un sistem, atunci lupta împotriva lui trebuie să fie la fel de dură ca și cea împotriva comunismului”. “Nu există un model Central European; există tot atâtea modele câte țări. De aceea, ideea că ar exista o a treia cale, de mijloc, nu este greșită doar în sens teoretic, deoarece stârnește potențialul totalitarist al tuturor utopiilor; ea este eronată și din punct de vedere practic”; “Locul partidelor politice este luat de interese speciale și de mișcări sociale apărate în jurul acestora; indivizii nu mai «aparțin» unui grup care să îmbine majoritatea preocupărilor lor, ci își schimbă apartenența partinică în funcție de prioritatea uneia sau alteia dintre teme în diferite momente”; “nu există nici un sistem care să poată fi numit «economie socială de piață»; există doar o realitate care a apărut în împrejurări speciale, deși nu în mod necesar unice”; “Dacă monopolul partidului este înlocuit doar de victoria maselor, totul va fi dinainte pierdut, deoarece masele nu au structură și nici permanentă”; “grupuri importante se văd dizlocate și dezorientate. Ele se află împotmolite la jumătatea drumului între vechi și nou. Urăsc deopotrivă capitalismul și socialismul, noii bogați și noii săraci, în această stare, o mișcare politică ce promite să distrugă prezentul și să readucă trecutul este foarte atrăgătoare. Fundamentaliștii așteaptă la multe colțuri de stradă să-și adune contribuțiile de la cei ce și-au pierdut firea pe drumul spre libertate”; “în societatea modernă trebuie să te împaci cu conflictul, să încerci mai degrabă să-l transformi într-un mijloc de creație decât să îl escamotezi, căutând o falsă armonie care, de cele mai multe ori, înseamnă tiranie” - plus pp. 128-131 (despre ideea autodeterminării naționale) sunt numai câteva puncte apte să suscite, într-adevăr, reflecții. Ralf Dahrendorf este, desigur, un adept al societății deschise. Este, deci, total de partea lui Popper și sistematic, obsesiv chiar, împotriva lui F. von Hayek (“Această scrisoare este mai degrabă o predică despre Popper decât despre Hayek (...) Propria mea poziție liberală este aceea a liberalismului constituțional, care în domeniul politicii normale susține reforma radicală”). De altminteri, nu peste multă vreme o să apară la Humanitas și Drumul spre servitute de F. von Hayek, cam în aceeași vreme cu vol. II din Societatea deschisă, a lui Popper. “Vă recomand, spune Dahrendorf, aceste două cărți, fie și numai pentru faptul că evenimentele din 1989 marchează sfârșitul unei povești ce a început în vârtejul de speranțe și disperare de după 1945, când unii au prins șansa deschiderii, iar alții au eșuat în servitute. Vasile Andra, Memoria textului (eseuri), Editura Cartea Românească, 272 pag., 250 lei Vasile Andra este unul dintre foarte puținii prozatori români care-și citesc atent și constant confrații. Peste 20 de autori, congeneri sau nu, de la Paul Georgescu, Mircea Ciobanu și Sorin Titel, la Mircea Nedelciu și Gh. Ene, de la loan Groșan, Ion Iovan, Gh. Crăciun, Gh. Iova, Radu Mareș, la Radu Petrescu și mulți alții­­ sunt citiți și citați din rațiuni generaționiste, textualiste, experimentaliste, de didactică narativă, de asociere sau disociere. Pledând pentru “apetitul ludic al novatorilor” (generația ‘80) Vasile Andru notează exact că “novatorii n-au venit niciodată să «strice legea», ci s-o îndrepte. S-o readapteze la trupul nou”. Preocupat de “vasta energie presemantică a ființei”, de armonica N.­400 a undelor cerebrale (“unda potențialului cognitiv maxim”) Vasile Andru vede “secretul creativității în suspendarea temporară a cenzurilor (corticale), astfel, conținuturile psihice abisale răzbesc spre conștient, pe care-1 extind mult, spre ontic, spre mionic, spre adamic”. Practician al “optimizării psihice” și cititor de învățătură Shastra, Tabula smaragdina și Cartea mutațiilor, el crede că “spațiul carpatic are o putere pe care și-o ignoră. E nevoie de o lucrare de conștientizare a acestei puteri carpatice. Asta s-ar putea realiza prin extinderea unor practici spirituale, bine îndrumate: Ineul, Zalionul, Polovragi, Focul viu ar putea deveni puncte de referință pentru nevoia de conștientizare a acestor puteri carpatice. Carpații au ceva din tăria și consistența noetică a Tibetului...” Nu ne vom grăbi, deși simțim impulsul, a-1 cita-n context pe Caragiale cu al său “Kant al dumitale este un moftangiu”, dar, deocamdată, e de preferat solul, mai banal, dar mai­ ­ ASM­­B­ANDRU memoria textului sigur, al literaturii. Citim, deci, cu interes observațiile referitoare, de pildă, la relația dinamic-static în proza lui Jack Kerouac și Le Clézio, sau pe cele privitoare la miturile epice (pp. 44 ș.u.): dictatorul, în spațiul latino­­american, masculinitatea, la nord­­americani, psihismul la ruși, inteligența și feminitatea disperată, la francezi, samuraiul, la japonezi etc.­­ și, vezi bine, mitul pastoral-agricol în romanul românesc. H.P. Lovecraft, Dagon, 170 pag., 550 lei și Hypnos, 167 pag., 520 lei, traducere și prefață de Mircea Opriță, Editura Dacia, colecția Licorn, 1-2 Howard Phillips Lovecraft (1890-1937) - un nume care stârnea altădată fiorii oferiți de Dracula astăzi bine hrănitului occidental, mereu în pană de senzațiuni sadomazochiste. Maestru al coșmarului, confin întru psihoze și fabulație lugubră cu Allan Poe, aliaj baudelairean de visare morbidă, narcofilă, apetit mitic și simbologie ambiguă, Lovecraft poate fi (a și fost, de altfel) rezumat într-un paragraf de psihanaliză elementară. La ce bun, însă, de vreme ce viziunile sale monstruoase, stihiale, onirice, își mențin aproape intactă forța magnetică! Hăuri de infern, cadavre ambulante și răzbunătoare, uriașe creaturi imemoriale, egiptologie sângeroasă, alchimie morbidă, necropole extaziante, raze malefice, pisici asasine, o întreagă lume de cavou, cu dedublări și duhuri telurice, sumbre, vâscoase, pe cât de aproape, pe atât de departe de horror-ul de azi, adeseori rizibil, acesta și văduvit de componenta poetică, psiho­­experimentală de tip romantic a lui Lovecraft. Căci, cum notează Mircea Opriță, “structura profundă a lui H.P. Lovecraft este, ca și a înaintașului său, Edgar Poe, aceea a unui poet. Coșmarele născocite de el vor deveni, în consecință, niște veritabile ritualuri ale rostirii, incantații înfiorate, deliruri estetice hrănite dintr-o mistică a căutării nefericite, vizând râvnite «mistere de dincolo de lume», cum o spune el însuși”. DUMITRU STÂNILOAE TRĂIREA DUMNEZEU IN ORTODOXIE DACIA carte» românească semnalând pericolele, să opereze în contextul nostru cultural ca un vaccin” și încheie cu o invitație timidă la o “obligație sporită a vigilenței, a controlului și a precauției”. De fapt, De Martino pecetluiește operația prohibitivă susținută de partid și acceptată de casa editoare. A fost vorba, trebuie să mărturisim acest lucru, din partea autorului operei Mondo magico, de o supunere nu tocmai clară la comandamentele cenzurii, care nu aveau nimic științific și de o atitudine nu prea transparentă față de Pavese care îi expusese cu atâta căldură motivele interesului pentru Eliade. în scrisoarea din 31 august 1950 a etnologului pugliez adresată lui Giulio Einaudi se poate vedea aceeași opacitate, ce pare să atingă vena impudică a perfidiei, deoarece De Martino se dezice, practic, de alegerile codirectorului colecției, reproșându-i o “simpatie prea repede manifestată față de anumite forme de iraționalism, greșite din punct de vedere științific și suspecte politic” acuzându-l, de fapt, de a fi contribuit la difuzarea “unor aspecte ale involuției culturale (și politice) a burgheziei agonizante”. Aprecierea este cu atât mai sectară și sedițioasă, dacă ne gândim că Pavese murise doar cu trei zile mai înainte. Cu cele mai viclene accente de inchiziție punitivă, De Martino consideră ca “foarte grave documentele”, de fapt scrierile publicate de Pavese în revista Cultura e­realtă, și în mod deosebit articolul II mito din mai-iunie 1950 și nota Discussioni etnologiche apărută în același număr al periodicului, foarte severă, chiar sarcastică la adresa lui De Martino și a lui Fortini. Cât de departe este Pavese de argumentările schematice perfide și puțin inteligente se poate vedea dintr-o scrisoare din 8 septembrie ‘49, în care îi expusese lui De Martino tot ce gândea despre toate acestea: “Eliade - scria - îmi aduc aminte de o bârfă care circula la Roma. De câtva timp sunt învinuit din cauza unor criminali de război. Eliade, Volhard, Cogni (Hauer!)... Cred acum că știu cine-i Caton. Dacă toate îți trec pe la ureche, reteaz­ o cât mai scurt. Greșeli facem cu toții (...) iar etnologii sunt ca poeții­­ nu sunt responsabili de politica lor”. Textul acesta este foarte important, punând capăt recentelor discuții despre “politica” lui Pavese. Poetul, artistul, omul de știință trebuie să fie judecați, după părerea lui, pe terenurile specifice muncii lor, și nu pe cele străine de activitatea lor: ideologia și sectarismul riscă să afunde sau să stingă demersul cel mai problematic și mai profund. Și mai există apoi o analogie de fond, mai spune Pavese, foarte grăitoare, cea dintre poet și etnolog. Rămâne, totuși, să fie precizat și clarificat cum înțelegea această consonanță și pornind de la care linie de distincție a acestora. Dar, fără îndoială, Eliade (și nu numai el, ci și Frazer, Malinovski, Lévy-Bruhl, Van der Leeuw, Dürkheim) intră în acest circuit cu întreaga forță a argumentărilor sale, dar și a documentelor. Lionello Sozzi Din Bollettino del Centro Studi Cesare Pavese, S. Stefano Belbo, 1/1993 Traducere de Mara Chirițescu REDACȚIA:Dan C. Mihăilescu (editor) Tania Radu, Elena Dragușin, Victor Scoradeț C. I. Ciubotariu (prezentare artistică) Luminița Pârjolea (tehnoredactare) Andrei Covaciu (corectură) Lucian Costiuc (procesare imagine) Relații la telefon 637.77.95, miercuri, între orele 11-14. 13 septembrie 1993 • LITERE, ARTE, IDEI3

Next