Cotidianul, septembrie 1995 (Anul 5, nr. 204-229)

1995-09-18 / nr. 218

Cotidianul ^SUPLIMENT CULTURAL Studiile istorice între modernitate și­­ postmodernitate (urmare din pagina 1) Această sinteză este descrisă în ceea ce privește conceptul de istorie și metodologia cercetării istorice. Articolul meu e împărțit în șase părți.1 Prima parte se ocupă de noile provocări la adresa studiilor istorice, care au adus postmoder­­nismul în acest domeniu. A doua parte este o intervenție care se ocupă cu logica studiilor istorice. Ea ar trebui să clarifice de ce și în ce fel trebuie studiile istorice să traverseze o criză de orientare în context cultural și social. în a treia parte aș dori să prezint câteva argumente istorice privind stadiile modernizării în studiile istorice. A patra parte conține o critică postmodernă a studiilor istorice moderne. A cincea se ocupă de elementele istoriografiei și teoriei istoriei postmoderne, iar ultima parte discută chestiunea modalității de a echilibra elementele moderniste și postmoderniste în istoriografia și studiile istorice actuale.­ ­ Postmodernismul a debutat în domeniul artei, unde găsim întotdeauna o mare sensibilitate la nevoile unor orientări noi ale vieții umane, apoi s-a răspândit în întregul câmp al umanităților și mai specific în istorie. E foarte la modă să vorbești despre postmodernism ca despre curentul actual în toate domeniile vieții culturale din cele mai dezvoltate societăți. Aceasta indică un sentiment general că situația de viață prezentă s-a schimbat fundamental, exprimând o viziune asupra propriei noastre forme de viață care spune că ea și-a părăsit formele normale, tradiționale și familiare de auto­­înțelegere. Postmodernismul înseamnă că am abandonat formele până acum dominante de auto­­înțelegere și de identificare istorică a propriilor noastre vieți, a propriei noastre situații sociale, politice, economice și culturale. Cred că este banal, totuși necesar a spune că această dezbatere despre structura și caracteristicile postmoderniste ale situației noastre de viață indică o profundă criză a modernizării. Dați-mi voie să sugerez doar punctele principale ale crizei modernizării. în ce privește economia, modernizarea și modernitatea înseamnă o creștere continuă a avuției prin industrializare continuă. Postmo­­dernismul reflectă faptul că această continuă creștere a avuției va duce inevitabil la o catastrofă ecologică dacă vom continua forma modernă de a exploata natura în scopul de a produce avuție. în privința vieții sociale, societatea modernă înseamnă o societate bazată pe principiul egalității, egalité. Iar modernizarea înseamnă dezvoltare istorică ce aduce cu sine o o continuă egalizare a relațiilor sociale. Experiența postmodernă în privința vieții sociale înseamnă că există o prăpastie crescândă între diferitele grupuri de societăți, sau între grupurile unei singure societăți, totul mergând către o inegalitate tot mai mare. Cunoaștem cu toții decalajul progresiv între emisfera nordică și cea sudică, dar ar trebui să nu trecem cu vederea o crescândă inegalitate, socială în societățile­ noastre, în privința politicii, ideea de postmodernism nu e atât de clară cât ar trebui. Eu, de exemplu, nu am găsit niciodată o argumentație a teoreticienilor postmoderniști împotriva demo­crației ca formă politică dominantă a societăților moderne. Totuși, există o tendință în evoluția politică a zilei care indică o tendință îndreptată împotriva formelor dominante ale vieții politice moderne. Mă gândesc la curentul ce se opune marilor structuri - cum sunt statele naționale - și constrângerilor lor unificatoare; acest curent aduce în atenția politică sfere mai mici ale vieții umane și diversitatea culturilor, de exemplu regiunile. Pe lângă aceasta, mai există o experiență din viața politică ce indică o criză a modernității. în procesul democratizării globale se observă o violare crescândă a principiilor organizării democratice a dominației politice, și anume a drepturilor omului și cetățeanului. Așa cum se poate citi în fiecare raport anual al organizației Amnesty International, modernizarea este un proces care antrenează o violare crescândă a drepturilor umane fundamentale în toată lumea, în sfârșit, și cred că acesta este un aspect principal al dezbaterii din umanități, modernizarea înseamnă raționalizare, iar modernizarea înseamn­ă că omenirea a dezvoltat capacitatea de a organiza viața umană potrivit cunoașterii raționale și științifice. Aceasta s-a combinat cu promisiunea marilor gânditori ai istoriei moderne timpurii: întemeierea împărăției oamenilor (regnum hominis) prin raționalizare. Acum am ajuns să trăim experiența opusă. Avem sentimentul că pierdem tot mai mult sursele sensului și semnificației propriilor noastre vieți. Izvoarele de sens și semnificație din viața culturală seacă. Putem rezuma aceste patru aspecte ale sentimentului că modernizarea a intrat în criză spunând că prezenta conștiință de sine a celor mai avansate societăți în spiritele intelectualilor este caracterizată printr-o criză a progresului. François Lyotard a caracterizat această criză a progresului spunând că nu mai există narațiuni hegemonice care să structureze înțelegerea de sine istorică a societăților moderne. Narațiunea hegemonică este o narațiune care întrebuințează constituie o greșeală gravă, un gest insalubru sau, dacă vreți, un păcat creștinesc, die Celan! Dar aberațiile continuă. Deghizându-și ignoranța sub nimbul parapsihologului atoateștiutor, misterios și inocent, “creștinul” E. Celan își debitează aberațiile cu nonșalanța eruditului, denaturând voit mesajul cărții pe care o folosește ca pretext pentru propriile sale refulări. Astfel, domnia sa ne avertizează asupra “aneantizării discipolului”, “disoluției indivi­dului”, drumului spre neant propus de mistica asiatică. în viziunea sa, textul cărții lui F. Capra introduce un “iraționalism deductiv”, generând unele “aspecte de apostazie” (sic!), ca să nu mai vorbim de “nocivitatea acestui tip de inoculare”. Complet fals! Sau dl. Celan se referă la propria sa producție cărturărească? (...) Finalul textului semnat de dl. E. Celan este aproape grotesc. Fără absolut nici o legătură cu subiectul dezbaterii, domnia sa remarcă faptul că Editura Tehnică “uită probabil că era noastră începe odată cu nașterea lui Isus Hristos”, marcând prin e.n. (era noastră), în loc de d.H. (după Hristos). Proprietățile extra­­senzoriale ale dlui Celan au stabilit că acest fapt s-ar datora... “unor mai vechi deprinderi ateiste ale foștilor ei conducători”. Domnule Celan, pentru pura dv. curiozitate, aflați că în cartea Teofizica, folosirea lui e.n. (sau î.e.n.) a fost opțiunea conștientă și deliberată redactorului, dată fiind speci­a­licitatea textului. Dacă veți avea curiozitatea să răsfoiți Istoria Logicii, vol. I, de Anton Dumitriu (Ed. Tehnică, 1993) redactată de aceeași persoană, veți constata­­ spre mirarea civ.­­ că, spre deosebire de celelalte două ediții în limba română (într-un singur volum), peste tot s-a folosit sintagma d.H. sau î.H., după cum era cazul. Pe de altă parte, nici o normă ortografică și ortoepică nu interzice folosirea sintagmelor “e.n.” sau “î.e.n.”. Dacă dv. știți altceva în acest sens, atunci am fi bucuroși să aflăm și noi... Fiind vorba de “pagina creștină”, unde ați publicat articolul, vă mărturisim, die Celan, că ne-am fi așteptat ca textul dv. să fie caracterizat în primul rând prin toleranță, iubire și îngăduință. Un pic de smerenie, sau sfială, nu strică. Cum altfel puteți aprecia confesiunea unui alt spirit liber, a unui om care nu și-a refuzat diverse experiențe, care le-a căutat și le-a trăit fără false prejudecăți, pentru a le decanta și a le mărturisi celorlalți?... Revenind, să Sintetizăm, însuși titlul este o aberație: fizica nu este ceva între creștinism și taoism (sau alt...ism); ea este ceea ce este, aceeași pentru creștin, cât și pentru taoist. Levitația unui călugăr tibetan confirmă existența gravitației, nu o infirmă. Dar textul semnat de dl. E. Celan nu este o recenzie a cărții; putințele sale explicative sunt atât de modeste, încât nici despre o analiză științifică, critică, nu poate fi vorba. Când nu sunt banale, judecățile sale sunt lipsite de valoare. Domnia sa emite judecăți despre o carte pe care NU a înțeles-o. Sau poate că scrisul său a derivat nu din lectura cărții, ci ca rezultat al unei excesive concentrări mentale, ori numai a unei iluminări, sau - cine știe? - a unei secrete clarviziuni. Citită fără prejudecăți habotnicești, cartea i-ar fi putut furniza dlui Celan bucurii și satisfacții pe măsură. Probabil că dl. E. Celan, asemeni celor ce se cred spirite perfecte, sau își arogă atributele mesianice de mentori spirituali ai unor colectivități, a scris textul din “România liberă” ca o reacție organică împotriva lui însuși, o expresie a propriei sale suficiențe cognitive, încercând astfel să își depășească măsura, adică limitele competenței, în privința unor astfel de gesturi reprobabile îți trebuie, în general, mai multă înțelepciune pentru a te abține decât pentru a le comite. Drept exercițiu vă propunem, die Celan, noua apariție editorială a Editurii Tehnice, tot în seria “Interferențe”, și anume: Metode și probleme în știința Greciei Antice, autor G.E.R. Lloyd. Faceți ca exigența dv. creștină să nu iasă din perimetrul premizelor enunțate chiar de autor. Mulțumindu-vă anticipat pentru reclama gratuită făcută cărții, Cu stimă, Doina Timpău și Roman Chirilă Teoria istoriei ca provocare a istoriografiei (urmare din pagina 1) La autorii francezi din Școala de la Annales, acest metadiscurs a însoțit permanent scrisul istoric, deși a fost rareori formulat în texte separate dedicate construcției teoretice pure. Pe de altă parte, istoriografia anglo-americană și germană au fost tenace dublate de teorii ale istoriei, avansate în special în lucrări specializate­­ cu origini intelectuale în filozofia analitică, respectiv în istorism. Fenomene asemănătoare s-au petrecut în istoriografia italiană: reflecția asupra istorismului a fost o vreme mai susținută acolo decât în Germania, unde amintirea raporturilor generației lui Friedrich Meinecke cu nazismul a afectat continuitatea unei problematici teoretice esențiale. în toate aceste cazuri, evidenta dezvoltare a teoriei istoriei nu a cauzat descompunerea istoriografiei, ci consolidarea ei ca disciplină academică. Dacă lucrurile evoluează normal, în 1996 vor apărea primele titluri dintr-o nouă colecție a Editurii Humanitas, “Istorie și teorie”. Am gândit-o ca efort de sincronizare cu stadiul occidental al domeniului, combinând o selecție de autori clasici (Arnold Toynbee, R.G. Collingwood, Raymond Aron) cu unele dintre sintezele cele mai recente, de multe ori volume colective. Textul pe care-l traduc acum este un fel de avanpremieră. El a apărut inițial în oarecum­­ exoticul South African Journal of Philosophy, 13 (4), 1994, pp. 183-189, sub semnătura celui mai important teoretician german al istoriei, Jörn Rüsen, profesor la Universität Bielefeld. Rüsen (n. 1938) este unul din marii specialiști internaționali în câteva domenii: teoria și istoria istoriografiei (ceea ce, într-un cuvânt, nemții numesc Historik), studiul conștiinței istorice și al culturii istorice, didactica istoriei (pe care o înțelege ca parte a teoriei istoriei). Lista publicațiilor acestui prolific autor este prea lungă pentru a fi reprodusă aici. Mă mulțumesc să semnalez proiectata traducere, în seria menționată, a recentei sale cărți, Historische Orientierung (Köln, Böhlau, 1994). Numele cele mai des rostite în legătură cu Rosen sunt Droysen (despre care el a scris o monografie influentă, teza sa de doctorat), Dilthey și Collingwood - trei figuri tutelare ale cărții sale programatice din 1976, Für eine erneuerte Historik - Hegel (pentru concepția despre universalii), Von Wright (pentru covering laws), Arthur C. Danto (teoria explicației narative), Școala de la Annales (noțiunea de mentalitate), Jürgen Habermas (rolul de autoritate jucat de știința universală rațională). în Europa, Rosen are multe puncte comune cu olandezul F.R. Ankersmit (Groningen), precum și cu pleiada de istorici și teoreticieni care au relansat istorismul (de la Ernst Schulin, reputatul profesor de la Freiburg-im-Breisgau, până la tânărul discipol al lui Rüsen, co­­semnatar cu el al monografiei standard privitoare la istorism, Friedrich Jaeger). Dintre americani, mai aproape de Rüsen sunt teoreticienii analitici (din linia Arthur C. Danto), mai curând decât narativiștii (din linia lansată de Hayden White). Pentru a încheia, menționez că Rosen este membru în elitistul comitet editorial al revistei History and Theory, care apare la Wesleyan University și este un fel de “organ central” al teoriei istoriei. 6 LITERE, ARTE, IDEI , 18 septembrie 1995 . Pe 29 septembrie, orele 18, la Clubul CFR-Râpa Galbenă din Iași, va fi prezentată în cadrul unui atelier dedicat teatrului absurdului piesa Avem telefon, de Paul Miron (cunoscută personalitate a exilului cultural românesc, profesor la Universitatea din Freiburg, editorul revistelor Prodromos și Dacoromania). Piesa a fost transmisă la Radio-Stuttgart în februarie 1962 și a fost publicată în volumul Idolii de lut, 1994, editura Clusium. Vor fi prezentate ambele variante, cea germană (cu Larissa Seiffert și Fabian Overlach) în regia Larissei Seiffert, și cea românească, în regia lui Petru Ciubotaru, cu Ozana Ștefana Costin și Cristian Costin. Horațiu G. Decuble va vorbi apoi despre probleme și experiențe ale traducerii, Larissa Seiffert­­ despre Absurdes Leben, absurdes Theater, iar Petru Ciubotaru va analiza trecerea de la piesa radiofonică la spectacolul de scenă. Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL Cronica literară Trezind din somn proza scurtă Ideea de a scrie o carte despre proza scurtă a generației optzeci­mi s-a părut de la bun început demnă de toată atenția. Scriitorii grupați sub denumirea de optzeciști au readus în discuție masiv genul scurt, elaborând și un set de explicati teoretice, dintre care unele au rămas valabile și astăzi, când mulți dintre optzeciști au trecut la roman, s-au întors la poezie sau au “dezertat” către alte preocupări, ce le fuseseră refuzate înainte din motive de conjunctură politică. Optzeciștii au făcut din proza scurtă nu numai o ingenioasă ieșire din capcanele cenzurii (e greu de spus pentru ce un fragment decupat milimetric din realitate, de regulă fără comentarii, stârnea mai puține vigilențe decât aproximarea largă a aceleiași realități în roman), ci și forma de expresie a unei noi sensibilități, care poate fi urmărită, de altfel, pe traseele aceleiași estetici inconfundabile și în poezia optzecistă. Astăzi, pare limpede că “fondul principal" de texte al prozei din deceniul al nouălea nu poate face abstracție de cele patru proze scurte din Caravana cinematografică a lui Ioan Groșan, de decupajele din realitate tratate textualist de Mircea Nedelciu, precum și de ex­centricele (și excentricele, în același timp) nuvele ale lui Mircea Cărtărescu din Visul sau ale lui Ștefan Agopian din Manualul întâmplărilor (în timp, decalajul de vârstă, de generație între Agopian și­­ optzeciști se va șterge probabil, iar manierismul său sofisticat va intra tot mai mult într-o relație osmotică cu cei din urmă­. Privită de sus, din perspectiva pe care o îngăduie acum distanța în timp, proza generației optzeci se debarasează încet de altoiurile experimentaliste neviabile și se conturează ca un fenomen autonom, numai în parte tributar textualismului și aflat în raporturi complexe cu estetica postmodernă Cartea lui Al. Th. Ionescu. Aventura prozei scurte în anii ‘80‘ avea deci din start bune amuri: un subiect bine delimitat și prea puțin uzat, o grupare de scriitori care s-a “cernut” singură de-a lungul timpului și, nu în ultimul rând, șansa unui fenomen literar ca și închis: generația optzeci a încetat să funcționeze ca grup imediat după revoluție, ea s-a scindat, s-a funcționat mai bine zis, mai mult sau mai puțin pe tăcute, fiecare dintre reprezentanții ei notorii funcționând pe mai departe ca purtător independent al unei mărci estetice “clasicizate”. Al. Th. Ionescu a pornit la drum știind toate acestea, numai că n-a reușit (de fapt nici n-a stăruit) să conserve vreun avantaj. Cartea lui are dimensiuni liliputane, ceea ce în principiu nu poate fi un reproș (în fond, strălucitorul eseu al lui Mircea Iorgulescu despre Caragiale, Marea trăncăneală, nu are nici el mai mult de 75 de pagini!). Din păcate însă aici nu e vorba de concizie, ci de o surprinzătoare sărăcie a proiectului. Aventura prozei scurte în anii ‘80 constă într-o trecere în revistă a principalelor antologii de proză scurtă contemporană (ceea ce ține loc de plasare în context istorico-literar a autorilor de proză scurtă optzeciști), din repetarea în fugă a câtorva factori de influență literară (Dumitru Țepeneag, Grupul Tel Quel, postmodernismul american și, din interiorul generației, grundurile teoretice pregătite de Mircea Nedelciu) și dintr-o suită de foiletoane despre câțiva autori: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gerge Cușnarencu, Nicolae Iliescu, Sorin Preda, Cristian Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioan Lăcustă, Alexandra Vlad, Ioan Groșan, Cornel Nistorescu și Răzvan Petrescu; selecția nu îngăduie presupunerea nici unui criteriu coerent Onest, autorul își asumă tacit precaritatea propriei întreprinderi, oferindu-ne la sfârșitul cărții o explicație: “Cartea de față este un fragment (adecvat ca dimensiuni «exigențelor» financiare ale economiei de piață) dintr-un proiect mai vast în curs de finalizare”. Urmează planul vastei lucrări, care ar avea în vedere evoluția genului scurt în întreaga literatură română de după război. Fără intenții malițioase, nu pot să nu spun că, în aceste condiții, exigențele economiei de piață ar fi trebuit mai degrabă să-i impună criticului să mai aștepte... în fine, să luăm lucrurile așa cum sunt, adăugând încă o dată regretul că foiletonistul dotat și harnic de la revista Calende s-a mulțumit cu atât de puțin. Al. Th. Ionescu deduce din Arhipelag, antologia lui Mircea Iorgulescu de proză scurtă românească (1981) și din cele două antologii de gen alcătuite de Cornel Regman, Nuvela și povestirea românească contemporană (1974) care avea în­ vedere perioada 1944-1974 și, respectiv, Nu­vela și povestirea românească în deceniul opt (1984) mai multe tipuri de definire și clasificare a autorilor de proză scurtă. Pe această cale, el tinde să ajungă la o definiție proprie, pe care n-o găsim totuși formulată explică, ca și la o aproximare a dinamicii genului de-a lungul generațiilor postbelice. Ținta acestui excurs mult simplificat de materia deja selectată de cei doi antologatori pare să fie o periodizare proprie. Al. Th. Ionescu stabilește că după 1944 nu avem în literatura română decât două generării de autori de proză scurtă: șaizeciștii și optzeciștii, scriitorii generației 70 fiind “mult prea diferiți ca dată de naștere și ca preocupări artistice pentru a forma și ei o generație”. Și totuși, exact în legătură cu ei, Al. Th. Ionescu reușește o tipologizare interesantă (evident numai enunțată...): “dramele și psihologia normalității” (Gabriela Adameșteanu, Mihai Sin, Ștefan M. Găbrian), “perenitatea fantasticului” (Eugen Uricaru, Maria Luiza Cristescu), “metamorfozele livrescului” (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Alexandra George, Radu Cosașu, Tudor Octavian). Al. Th. Ionescu pornește apoi abrupt la comentarea prozatorilor optzeciști, după ce expediază copilărește motivația formulei sale critice: “îi vom aborda aproape foiletonistic cu o doză de subiectivism inerentă, dată fiind situația” (!) și “abordarea lor în mici foiletoane separate mi se pare metoda cea mai adecvată”. Din foiletoanele lui Al. Th. Ionescu se pot culege puține idei de dus mai departe, de regulă din categoria aprecierilor negative: “Când [George Cușnarencu] se încearcă în domeniul fantasticului, rezultatele sunt discutabile, deși autorul știe bine lecția teoretică”; “zestrea scriitorului [Nicolae Iliescu] s-a cam subțiat omul ajungând în situația acelui care, nemaiavând bani, își dă la întors costumul tocit de prea multă purtare. Stofa, chiar englezească, are în realitate o singură față”. “Ioan Lăcustă este cel mai nehotărît dintre prozatorii aduși pe câmpul de bătălie al literaturii prin desantarea din 1983 și poate de aceea este și cel mai puțin spectaculos”. Sunt însă și idei critice interesante, care se pierd în masa divagațiilor și de care autorul nu pare să fie conștient, întrucât nu se procură nici o arhitectură favorizantă. Cel mai bun text este, de departe, cel despre Cristian Teodorescu, prozator cu care pare să aibă destule afinități. De altfel, la Cristian Teodorescu găsește din plin epicul, adică acel element după care tânjește lectura critică a lui Al. Th. Ionescu și care, în fond, îi ecranează percepția asupra multor pagini optzeciste. Observă, de pildă, că “singurătatea, neliniștea, slăbiciunea - generatoare de criză­­ sunt parametrii care definesc personajele” autorului Tainelor inimii, cu alte cuvinte, “preocuparea pentru psihologie” a prozatorului­­ observă cum funcționează folosirea persoanei a doua ca persoană a autorului ș.am.d. La Ioan Groșan, își ia riscul de a încerca să detroneze opinia că nuvelele din Caravana cinematografică sunt o parodie a literaturii obsedantului deceniu, mutând accentul pe ideea de parodie a psihologiei autorilor de literatură de acest fel. In Aventura prozei scurte în anii ‘80 truismele și obositoarele formule convenționale scot capul"cam la sfârșitul fiecărui text: "Prozator cu un program bine urmat teoretic (...) este fără îndoială un nume de rezonanță al prozei contemporane românești” etc., etc. Asta ca să nu mai vorbim enormitatea comparării lui Nicolae Iliescu... cu Mircea Eliade (pe ideea jurnalului), a lui Cornel Nistorescu cu Milosz Forman (idee preluată, ce-i drept) și altele. Reproșul cel mai aspru care se poate aduce însă cărții lui Al. Th. Ionescu este selecția autorilor discutați. De ce doar acești prozatori și nu alții? De ce nu și Adriana Bittel, de pildă, pe care la un moment dat o așază (discutabil) în interiorul generației? De ce nu și Visul lui Mircea Cărtărescu, pe care îl expediază într-o comparație riscantă cu Răzvan Petrescu, autorul pe care Al. Th. Ionescu îl consideră cap de serie al generației? în sfârșit: cum se poate scrie o carte despre­­ (fie și o felie din) generația optzeci fără referiri la panorama lui Radu G. Țeposu? Al. Th. Ionescu nu se ia în serios și riscă să nu fie luat în serios. El rămâne dator cu o carte adevărată despre proza scurtă optzecistă, deocamdată “deranjată” cam degeaba din somnul receptării sale critice prin apariția de la Editura Calende. Tania Radu ,Al. Th. Ionescu, Aventura prozei scurte în anii ‘80, Editura Calende, 127 pag., 1500 lei 18 septembrie 1995. LITERE, ARTE, IDEI3

Next