Cotidianul, mai 1996 (Anul 6, nr. 100-125)

1996-05-13 / nr. 109

#>TIDIANUL ^■supliment cultural produs un echilibru, prin citirea “literaturii de masă”, ca necesară contraparte a “literaturii mari”, elitiste. Chestiunea cu adevărat serioasă nu este că nu se citesc numai “clasicii”. Cred că e incomparabil mai important și mai a serios să dezvoltăm gândirea critică studenților pe marginea “literaturii mici”, ca și pe marginea “literaturii mari”. De aceea întrebările puse la lectura “textelor de consum” se cer a fi sociologic orientate: ce interes te-a condus la acest text, cum te-ai găsit reflectat în el, cum ai comunicat cu el, ce ți-a plăcut și ce nu? Prin contrast, “literatura serioasă” îl va solicita pe profesor să solicite din partea studentului o abordare mai puțin personală, mai elevat teoretică, mai elegant susținută abstract. O problemă a universităților aici este chiar rolul pe care îl atribuim instituției numită universitate. Mai suntem locul excelenței care produce excelență, o instituție elitistă? Sau suntem o instituție mult mai demotică, un loc în care se desfășoară o serie întreagă de activități? La Birkbeck College, de pildă, suntem foarte selectivi, pretențioși, avem standarde înalte, avem un sistem foarte riguros de acceptare a studenților și, ca atare, ținem la “nivelul înalt” al studiilor pe care le oferim. Există însă instituții în care e nevoie de studenți pur și simplu pentru supraviețuirea instituției! Deci, nu par deloc excentrice decizii ca “Să nu studiem 20 de romane anul ăsta. Ar fi prea mult. Să ne limităm la 10”. în alt loc, “10 romane înseamnă o groază de timp. Dacă se supără studenții? Să le cerem doar 5”. Și așa mai departe. Culmea e că toate aceste instituții oferă diplome care, în principiu, pot oferi aceleași șanse! Să coroborăm toate aceste date cu ideea că tot mai multă lume vrea să ajungă la universitate, pentru că este ceva plăcut, ceva care te face să te simți bine. Sigur, în trecut prea puțini aveau ocazia sau posibilitatea de a ajunge la universitate. Astăzi, universitatea este un fel de business în sine, ea oferind, la absolvire, posibilitatea de a-ți revendica, sau cel puțin de a spera la un loc de muncă, încât, având acest mobil, mai puțin te interesează să citești mii de pagini de roman victorian, să zicem. Poate părea meschin ce spun. Sunt însă probleme practice, reale. Ele se văd acut la profile ca, de pildă, ingineria. Avem nevoie, normal, de ingineri capabili să construiască poduri care să stea în picioare, nu? Sunt probleme care se pun și în Științele umaniste la fel de stringent, cred. La conferința Societății Europene de Studiul Englezei de la Köln, unde ne-am întâlnit toamna trecută, ați avut o intervenție extrem de lucidă (și de sceptică, mi s-a părut mie) cu privire la starea învățământului superior filologic acum. Nu este prea costisitor să abdicăm în fața calității și a cantității, să facem compromisuri pe seama canonului? E costisitor, ca orice lucru ieftin. Diluarea calității e un deserviciu oricând. Dar trebuie avută în vedere și o chestiune de percepție: cei care provin din medii sociale avantajate au tendința să considere că, indiferent de condiții, cultura, mai ales “cultura mare”, va supraviețui și le va conferi prestigiu, ceea ce nu se poate, nici vorbă, nega. Sunt, însă, inerent, cei ce provin din medii sociale mai dezavantajate, sau chiar modeste. Personal, sunt prima generație, în familia mea, care a ajuns la universitate. E interesant. S-au făcut eforturi considerabile ca să pot frecventa cursurile unei instituții de primă mână. Era tot o chestiune de prestigiu, dar nu ca snobism social, ci ca posibilitate de promovare, prin știință, pe scara socială. Cât privește programa analitică, eu unul nu cred că scade calitatea dacă se studiază și “literatură de masă”, cu condiția ca modul de a o înțelege și a o analiza să fie profesionist. Evident, este neprofesionist, facil și inutil să vezi numai “despre ce e vorba” într-un roman și cu asta basta, ceea ce nici nu reclamă prezența cuiva la universitate. Nivelul cursurilor crește vizibil, de regulă, prin predarea poeziei - partea cea mai dificilă a programei, după experiența mea și din observațiile multor colegi nu numai din Anglia, ci de la diverse catedre de engleză din lume. Poezia necesită pregătire retorică specială, interes formalist, înțelegere structurală, hermeneutică de un tip anume, ca să nu mai vorbim de informația de specialitate etc. Nu că acestea nu ar fi absolut necesare în predarea altor genuri, dar accesibilitatea mult mai restrânsă a poeziei complică în mod inevitabil lucrurile. Există vreo epocă mai puțin studiată, mai slab reprezentată, sau poate chiar absentă din programa de la Birkbeck? - Da, secolul al XVIIII-lea. Și nu înțeleg de ce, cu atât mai mult cu cât pare să fie o situație destul de obișnuită în universitățile britanice. Cred că asta se datorează abordării prea tradiționaliste, prea derăru a majorității celor care predau, până nu demult, secolul al XVIII-lea. în ultimii douăzeci de ani, s-a difuzat și acceptat o opinie nouă, în perfect contrast cu evaluările clasice în materie: un secol al XVIII-lea dezordonat, turbulent, adesea irațional, in secolul “modelului de aur”, al raționalismului necondiționat, al echilibrului clasic refăcut și promovat în viața socială, poltică, în morală și artă, cum știam din lucrările de specialitate de până în anii ‘60-’70. Pe de altă parte, încercarea de a găsi “modelul de aur” și în epoci mai îndepărtate de noi a avut ca efect diminuarea interesului față de acest model mai mult sau mai puțin imediat. Apoi, impresionanta industrie critică în teritoriul Renașterii, cu accentul net pe inovație, imaginație, alternativă a abătut și mai mult atenția de la preceptele tipic iluministe (rigoare, disciplină, spirit matematic). Interesul pentru “fațeta întunecată” a Iluminismului a activat și revenirea cu pasiune și fără prejudecată la “evul întunecat”. Deci, argumentele în favoarea secolului al XVIII-lea s-au formulat de acum și, probabil, vom asista la o revenire a sa în centrul studiilor literare, cu atât mai mult cu cât conexiunile cu teoria critică postmodernistă sunt atât de importante, cum remarcați. Dacă ar fi să atribuim câte o abordare critică fiecăreia dintre epocile literare, credeți că s-ar putea trasa un fel de sinopsis care să cuprindă literatura de expresie engleză, pe de-o parte, și metodele critice folosite curent astăzi, pe de alta? De pildă, noul istorism se aplică cu mult succes textelor renascentiste... Da, cred că se poate vorbi de preferințe în acest sens. Până nu demult, secolul al XVIII-lea, vechiul nostru prieten (?), era abordat aproape exclusiv formalist, ceea ce e o ciudățenie, dacă ne gândim la puzderia de reacții sociale pe care le stârnesc textele de epocă, fie că e vorba de autobiografii, de documente literarștiințifice (tratate filosofice, politice, lingvistice), de scrisori (o adevărată modă la vremea respectivă). Este o perioadă care a fost în mod tradițional percepută mai ales de pe versantul strict literar, ajungând să fie înțeleasă ca ultraliterară când, de fapt, textele epocii susțineau un dialog continuu, amplu și flexibil cu lumea din jur. Dacă ne oprim asupra noului istorism, încă o dată în discuția noastră, pe lângă Renaștere, secolul al XIX-lea este beneficiarul aproape necondiționat al acestei maniere critice care se legitimează prin chiar schimbul substanțial de informație și viziune dintre textul literar ca atare și alte discursuri culturale. Secolul al XIX-lea, fie că este vorba de gânditori, ori de scriitori originali este, pentru noi, englezii, poate mai mult decât pentru alte națiuni, părintele atât de inconfundabil a tot ceea ce este societatea actuală (ca economie, exercițiu politic, viață instituțională etc.), încât noul istorism, cu apetitul său pentru “negocieri” nu ar fi putut nicicum trece pe lângă discursurile culturale victoriene. Trebuia, în orice caz, să se aștearnă conștiincios asupra lor. Se pot, însă, aplica diverse metode critice aceleiași perioade, cum procedați și dumneavoastră cu Renașterea engleză în cartea scrisă acum trei ani, New Latitudes? Da, sigur că a avut diverse efecte, cel mai marcat fiind faptul că mi-a modificat imaginea împărtășită de mulți colegi de breaslă, imaginea unei Renașteri care este prefața epocii moderne, pe care o introduce fiind parte constitutivă a modernității. Ei bine, această idee a unui flux neîntrerupt de viziune între Renaștere și tot ceea ce înseamnă cultura postrenascentistă s-a modificat sub impresia noilor atitudini critice. în primul rând am învățat să privesc mult mai atent și să înțeleg mult mai nuanțat trecutul - trecutul Renașterii și, prin extensie, al culturii noastre moderne. A trebuit să citesc o seamă de lucrări de istorie și de antropologie culturală recente, distanțându-mă de pozițiile tradiționale care cultivau raporturile dintre cultura europeană și culturile colonizate exclusiv prin prisma valorilor exportate, foarte adesea impuse teritoriilor anexate. Ideea unui dialog coerent tocmai din pricina acestei asimilări forțate sau neforțate a valorilor noastre îmi pare acum depășită și cred că Renașterea ca fenomen larg cultural este cu atât mai palpitantă cu cât implică multe situații în care nu există dialog, în care constatăm diferențe inexplicabile, alteritate, confruntare, ceea ce mi se pare mult mai benefic din perspectiva propriilor noastre opinii, idei, precepte. Cred că mi-au apărut astfel mult mai clar diversele posibilități de schimbare în sânul unei culturi în contrast cu alta, relativizându-se concepte precum hegemonia, superioritatea, norma și regula. întreaga Renaștere îmi pare acum o cultură străină, străină nouă, culturii noastre, fiind, în același timp, cultura din care provine propria noastră identitate spirituală și materială numită cultură modernă. Cred că am învățat să prețuiesc și să folosesc mult mai bine neașteptatul, straniul, necunoscutul. E o poziție critică gen “studii culturale”, ca mare parte din abordările de acum ale modernului secol al XVIII-lea, ceea ce confirmă opinia că modernitatea nu poate fi înțeleasă fără pătrunderea fenomenului alterității ca atare. Pe de altă parte, cel puțin unele dintre curentele critice postmoderne sunt mai mult sau mai puțin structuraliste, deconstrucția în primul rând; în general, poststructuralismul are suficient de multe trăsături mai curând poststructuraliste, decât poststructuraliste. Noul istorism se ocupă de structuri culturale, profesorul Greenblatt definindu-l inițial ca “poetică culturală”, studiile de gender tratează, în mare parte, reprezentările culturale ale diferențelor sexuale, critici precum Hayden White au trecut de la abordări relativ tradiționale la unele ce s-ar putea circumscrie studiilor culturale, subîntinzându-le, însă, structurilor culturale (cel puțin în analiza reprezentării). De acord, este o apreciere realistă a ceea ce se întâmplă și pe care aș completa-o în spiritul celor spuse mai devreme despre genre. “Genurile culturale” realizează în fond medierea între experiența reală, directă și forma, sau organizarea culturală a acesteia, iar procesul acesta de figurare sau configurare se produce în structuri preexistente. Deconstrucției îi lipsește în bună măsură implicarea socială, ceea ce personal găsesc că este o nereușită. Chiar ultima carte a lui Derrida, Spectrele lui Marx, suferă de aceeași boală. în ce măsură folosiți vocabularul, demersul analitic, axiologia propuse de critica postmodernă? Foarte mult acum. Ca și alți colegi de la Birkbeck, am constant în vedere familiarizarea studenților cu procedeele critice la zi. De cinci ani de zile am intensificat procesul de asimilare a gândirii critice recente: nu numai că oferim un curs de un semestru de punere în temă cu principalele curente, dar chiar în cursurile pe care le predăm, de exemplu în cursul Shakespeare, pe care îl țin eu, folosim efectiv instrumentele critice, lexicul și valorile propuse de aceste curente. Studenții din anii mari au și ei tot mai mult apetit pentru acest mod de a înțelege literatura. Sunt tot mai puțini cei care citesc ca puri diletanți. Se observă o clară tendință de a aborda textul literar la modul tehnic, specializat, nu emoțional, personal, hedonist în sensul plăcerii imediate. Londra, 16 ianuarie 1996 Mihaela Irimia Sigmund Freud, Două psihanalize, studiu introductiv de Vladimir Marinov, traducere de Ruxandra Hosu, Delia Șepețean Vasiliu, Sanda Lepoiev, Reiner Wilhelm, Silviu Dragomir, editura Trei, 362 pag. Ultimele două cazuri clinice de relevanță paradigmatică în ordine euristică. Omul cu lupi și Cazul președintelui, sunt și cele mai interesante din “pentada” clinică apreciată ca exemplară de Freud. Nevroza infantilă a Omului cu lupi precum și persistența rezistențelor bolnavului explică necesitatea duratei lungi a curei analitice, dar și faptul că o analiză este practic infinită. Cazul președintelui constituie o surpriză pentru așteptările cititorului, fiind vorba nu despre un nevrotic analizat de Freud, ci despre interpretarea psihanalitică pe care o realizează Freud pornind de la lectura cărții autobiografice scrisă de dr. jur. Daniel Paul Schreber și care reprezintă istoria bolii unui paranoic (dementia paranoides). SIGMUND FREUD Cazul președintelui EDITURA TREI 13 MAI 1996. LITERE, ARTE, IDEI