Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)
1969-01-04 / nr. 1
PROZA ’68 Д З/fjT UMBRA LUI MIRCEA Cuviosului Пятаil La Cozia stăruie și azi umbra lui Mircea. Poetul din veacul trecut a simțit-o intr-o noapte neînstelată atingîndu-l ușor, cind își confrunta solitudinea cu nimbul întunecat al Oltului, dintr-un turn suspendat deasupra apelor lui. Mai tîrziu a purtat și Eminescu aripa acelei umbre și mulți călători au cunoscut amurgul urmărind-o pe ziduri vechi, în anotimpuri incerte cărora un popas fugar în pridvorul mănăstirii oltene le va fi dat nume și chip. Și eu eram printre ei intr-o dimineață de pribegie îndepărtată, înmărmurit de uimire la ceasurile cind soarele singera ezitînd între răsărit și crepuscul și sîngerau la răspîntii toate speranțele unei generații fără adolescență. Atunci, am văzzut umbra în plină zi și am devenit fără veste unul din fiii adoptivi ai ținutului unde niciunul dintre înaintașii mei пă-și lăsase mormîntul, și mi-am dat seama întîia oară că port în mine toate mormintele lor mai presus de urgii și hotare. Doamne, sîntem bătrîni, și umbra lui Mircea e umbra spaimei noastre care a murit demult intr-un secol evadat din istorie și rămas undeva la răscrucea de taină a cronologiei cu vremea nenumărată. Acolo unde am șezut și am plîns, nu vom mai plînge. Timpul s-a mistuit in sine și oamenii se întorc din pierzania lui străvezie ca în povestea unei palingenezii care e moartea celor ce ne-au ucis. Seara care se-ntunecă nu e un templu al spaimei. Prieten venit în casa mea, vei fi întotdeauna deopotrivă cu mine în toate, și arma dușmanilor tăi nu te va mai atinge... in fratele meu întru nepăsare și stăruie fără teamă între umbra lui Mircea și umbra solitarului tău Elohim. Poate că nu vom fi niciodată bogați și nu vom ajunge să numărăm aurul unui tezaur ascuns în pămînturile noastre și vestit de flăcările ce de atîtea ori au răvășit întinderea lor. Poate că nu ne va învălui niciodată magnificienta trecătoare pe care un secol sau altul o proiectează peste ținuturi sortite să înflorească și să adoarmă. Dar vom fi întotdeauna căci puterea aici nu e în cele care ucid, ci în cele ce nu se lasă ucise. Și umbra lui Mircea e umbra morții noastre care a murit demult ! A. E. Baconsky în celelalte pagini. PROZĂ DE THOMAS HARDY (pag. XII) OBIECTUL SOCIOLOGIEI (pag. X-a) Substanța poeziei este intensitatea gestului de inițiere, obiectul lui fiind indiferent în judecata de valoare. Incit esteticul nu are domeniu obiectiv propriu, ci include orice construcție spirituală considerată dincolo de utilitatea ei practică, adică desexualizată : jocul secund este pur. Deci interesul poetic e ca și speculația geometrică, oferind satisfacții în ordinea contemplativă. Dar epoca modernă a adus individul într-un anumit hiatus cu condiția sa biologică. Atunci receptarea artei (posibilă în fond numai la nivel individual) nu se mai face în sens curat estetic, ci psihologic : omul se caută în opera de artă. Iar la granița dintre artă și viață se află nu atît comedia (cum demonstra Bergson) ci romanul. Proza actuală construiește etică neconvertibilă în hristopitie (rămîne deci artistică), traducînd în ficțiune criza individului. Poezia transcende realitatea la dimensiune cosmică j proza există în și prin imanent. Ea presupune, ca și istoria, apriorism și parti pris, datele realității imediate se pot ordona într-o infinitate de combinații, totdeauna însă conform unei intenții preexistente. Tezismul implicit e necesar în proză. Așadar, proza secolului XX stă sub semnul condiției umane: sistemul prozei devine antropocentric. Insă romanul și poezia se raportează, ca entități fenomenale specifice, la o serialitate strict autonomizată : istoria literară. Incit inovația in artă decurge nu doar din mutațiile psihice sau intelectuale, ci și din evoluția în sine a modalităților de expresie : scriitorul se autosituează — act deliberat — în istoria literară, conformîndu-se ori respingînd. ★ Roman al romanului face Paul Georgescu, polemizînd explicit și ironic : „Profitînd de darul ubicuității, de harul de a intra prin uși încuiate și de cel de a nu fi văzut dă nimerica, mă instalasem comod (deși nu mă născusem încă) într-un fotel, ca toți marii romanțieri ai secolului trecut, veac ce nu sfîrșise oficial în ziua sărbătoririi lui Agaton, deci, respectivele prerogative nu expiraseră. Dar au existat realmente ? Nu e o sfîntă naivitate? Nu e lenea cititorului (Mingea ! — Mingea !) încurajată ?" (Coborînd, p. 264). Narațiunea e pulverizată sistematic, prin interferarea fără tranziție a straturilor temporale , eroul se autoconfesează, povestind totodată o istorie mai veche, amînată la infinit, cum Diderot în Jacques Fatalistul. Se copiază ostentativ titluri din jurnale, anecdote, reclame, în tehnica montajului cinematografic, iar întîmplarea spusă continuă printre ele. Romanul pare a se compune citindu-se, intenția fiind discontinuitatea existenței, în care se poate găsi un sens doar a posteriori. O experiență irepetabilă, fiindcă își are sensul în chiar formula construcției este Martorii — nou roman pur semnat de Mircea Ciobanu. Acțiunea e aparent polițistă : cineva a murit, s-a sinucis sau a fost asasinat și cartea se constituie din depozițiile martorilor. Ca pretext deci, Martorii ar fi putut fi niște exerciții de stil, dar Romulus Vulpescu se juca în clasicist, elegant și distanțat, deși nu fără fulgerătoare perspective abisale, pe cînd M. Ciobanu se abandonează incoerenței, pendulînd halucinant între planul concret și meta-realitate. Faptele sînt juxtapuse fără legătură de semnificație. Dispărutul scrisese o carte, „Lupta cu lucrurile", și artificiul e acesta : se anchetează de fapt conținutul unei cărți (critică literară sui-generis) care e chiar realitatea anchetei, fiindcă parabola Martorilor înseamnă transferul în realitate a non-realității — ficțiunea artistică , cititorul fiind „martor", cumulează litatea cîștigată prin personalectură, în timp ce autorul și-o pierde pe a sa pînă la aneantizarea fizică. Martorii reface romanesc și din unghi propriu mitul Meșterului Manole. Notabilă, dedublarea onirică a victimei în agresor : „Intre urechi o explozie îmi luminează ochii pe dinăuntru — ar trebui să văd ce se petrece în jurul meu ! Ar trebui să văd și, pentru că nu mai pot să fiu dedesubt, sînt eu cel care ține piroanele-n mînă, iar ciocanul îmi șovăie-n dreapta!" (Martorii, p. 190). Foarte bun roman filozofic in care parabola acoperă perfect epica tradițională scrie Ivan Deneș : Păpușarul. Pro(Continuare în pag. 9)