Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)

1969-10-18 / nr. 42

CRONICA MAI ALES jurnal DESPRE VIAȚĂ 7 Mi-a povestit întîlnirea cu fostul chirurg : — L-am găsit un pat, mi-a spus. Era palid, inimnile ii tremurau. Numai privirea ii era la fel de vie, pătrunzătoare ca întotdeauna. Nu-mi amintesc ce am discutat la început, cum am ajuns la prima întrebare : „Dumneavoastră v-ai pierdut un brat in război. Tata s-a întors cu amîndouă. Ați fost colegi, ați făcut împreună mii de operații, l-ați cunoscut bine și sunt convins că pe dumneavoastră vă cunoașteți și mai bine. Poate erați cel mai îndreptățit să vă sinucideți" ? „Nu mă cunosc aproape deloc. Mult, mult mai puțin decit l-am cunoscut pe ei. Cine are pretenția să spună eu sunt așa și eu altfel. Semănăm atit de mult intre noi, nicit eu nu mă mai pot deosebi de ceilalți. Mă întreb uneori, recunosc, caut să înțeleg rezistența mea de atunci, aceea a noastră. Crede-mă, nu pot să enunț un cuvint. Mi-am pierdut mina și o dată cu ea profesia. Toată munca până la aproape patruzeci de ani. Pe el nu-l pot condamna. Fiecare este stăpin absolut pe propria viață“. „Nu-i o lozincă". „Nu, deși lozincile nu sunt de disprețuit, cum lași tu să se înțeleagă. Poate îți va părea ciudat, dar acum, la bătrinețe pot spune că nu-mi este rușine pentru ce am pronunțat...“ „Bătrînețea“... „Ce vrei să afli despre ea ? Este o adevărată spălătorie, tinere, toți anii se adună aici și cad după ei îmbioseala, conformismul...“. „Viața“. „Da, ai dreptate, și viața. Ce rămâne ? Uite, nu ți-aș putea spune. Ție ce-ți este frig? Tu transpiri, ești congestionat, ai fruntea umedă, iar eu tremur. Cred că este foarte cald, așa-i ?“ „Da, este foarte cald“. „Asta înseamnă că a căzut și căldura“. „Credeți că este cineva stăpin pe propria lui viață, așa cum ați spus ? „Mă întorci înapoi, tinere. Ce importanță are asta ? Atîta timp cit ai credință că așa este, totul devine armonie, acord perfect. Nu se poate altfel. Vezi, sunt stingherit că te-am primit culcat. Nu-i nimic deosebit. O febră trecătoare. Mi-o îngrijesc singur, pentru asta mi-au mai rămas citeva cunoștințe. Sunt obișnuit cu accesele astea, le-am moștenit din război“. „Ați văzut mulți oameni morți, unii v-au murit pe brațe. Vorbiți-mi despre moarte“. „Nu ești prea politicos, tinere. Vorbești de furie în casa spînzuratului. Știi, așa în general, iți atrag atenția. N-am să-ți răspund la întrebare, adică la ghidul pe care îl simt dincolo de fruntea asta frumoasă. Am să-ți povestesc despre un om condamnat la moarte prin patruzeci și trei. I s-a citit sentința după ce a fost forțat să asiste la execuția singurului său frate. I s-a spus că va fi Împușcat, dacă nu declară unde este ascunsă tipografia ilegală. A cerut să-și sărute fratele înainte de execuție și nu i s-a dat voie. Apoi, ca unul dintre ei să fie legat la ochi. Și această dorință le-a fost refuzată. Discuția se purta in prezența lor, unul lipit de un perete, celălalt de alt perete. Nu i-a căzut o lacrimă cînd l-a văzut prăbușindu-se și nici n-a înnebunit. Apoi i s-a citit sentința și nici atunci n-a reacționat altfel. A trăit astfel două luni, știind că poate fi ucis dintr-o clipă in alta. Două luni, șaizeci de zile și șaizeci de nopți și tot n-a înnebunit. Intre timp s-a apropiat frontul și cel mai crud dintre paznici ,l-a ajutat să evadeze. Bineînțeles, să aibă un atu mai tîrziu. Toate cite s-au năpustit asupra lui n-au reușit decit să-i albească părul și să-i Încețoșeze privirea. Credința lui n-a scăzut nici atunci cind și-a văzut fratele împușcat, cind i s-a citit sentința. Viața acestui om nu-i lozincă. Acum câteva zile mi-a scris... De ce să vorbim despre moarte, n-ai spus că afară este atât de cald ? Am obosit, tinere, să ne oprim aici, îmi este foarte frig și trebuie să mă funcționez. Scuză-mă !"... Corneliu Ștefanache ORA TEATRULUI Stagiunea aceasta a debutat sub semnul Festivalului Național de Teatru, ceea ce îi conferă o ținută mai gravă și, în același timp, un mai pronunțat caracter de lucru. Noua formulă de organizare a Festivalului — participarea tuturor teatrelor, pe zone — a avut darul să provoace o adevărată emulație în rîndul oamenilor de teatru, de la dramaturgi la regizori și de la actori la directori, ca să nu mai vorbim de public — acest ,,personaj“ răsfățat pentru care se face totul. Timp de trei luni, octombrie, noiembrie, decembrie, principala direcție a activității teatrale este Festivalul. Ca așteptări de la acest Festival ? In primul rînd să fie o confruntare de valori la înălțimea maturității artistice la care a ajuns teatrul românesc , impusă prin spectacole de ridicat nivel, dramaturgia națională de azi și dintotdeauna, să fie — cum spunea cineva — „o bibliografie scenică a piesei românești clasice și contemporane“, să aibă ținuta unei în.x. tilniri profesionale cu predominant caracter de lucru; să realizeze noile tendințe programatice din mișcarea noastră teatrală; să impună tineri — dramaturgi, regizori, scenografi, actori , să surprindă, deci, temperatura momentului teatral actual. . 4 .... 4 Sigur că este încă prematur M spunem dacă Festivalul răspunde la toate aceste sarcini pe care i le pretindem. Nu s-a desfășurat decit programul a două centre (Timișoara și Iași), 27 de teatre încă nu și-au spus cuvîntul. Dar unele observații, fie și sub semnul provizoratului, se pot face și după cele două confruntări care au avut loc. In primul rînd ni se pare că există acea temperatură ridicată a competiției. Din păcate nesusținută întotdeauna de spectacole valoroase. Și la Timișoara și la Iași, caracteristica principală a fost inegalitatea, uneori flagrantă, a spectacolelor (chiar a spectacolelor aceluiași teatru). Dacă ar fi sa numim spectacolele valoroase,n-o facem deocamdată pentru că aici" nu avem spațiul necesar argumentării), le-am putea număra pe degetele de la o singură mină; predomină însă spectacolul corect și nu lipsește cel mediocru. Asta s-ar explica poate prin graba cu care a fost organizat Festivalul, teatrele prezente în cele doua centre fiind oarecum dezavantajate ca timp de pregătire. In ceea ce privește reliefarea unor tendințe programatice noi din mișcarea noastră teatrală (cel puțin in ce privește arta spectacolului), le așteptăm încă, poate în celelalte centre, poate în faza finală unde va fi, probabil, mai ușor de desprins tendințe, pentru că o vom avea a face numai cu spectacole valoroase. Impunerea unor tineri? In afară de dramaturgul Paul Cornel Chitic (cunoscut de altfel și pînă acum, dar prezent pentru prima dată cu o piesă în trei acte) și de regizoarea Magda Bordeianu (ambii angajați in spectacolul „Cronica lui Laonic" al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț) nu am asistat la nici un debut și probabil că nu vom asista nici în etapele următoare. Și totuși, Festivalul înseamnă o impunere a teatrului în centrul mișcării noastre culturalartistice, impunere pe care o dorim, fără edițiile următoare, mai decisă și mai convingătoare decît acum. LT.O, vocația lor, se situează in afara „obiectivității“ implicate în actul critic. La noi, au dezmințit această părere mulți scriitori de beletristică de primă mărime, după cum critici de necontestată valoare s-au afirmat în același timp ca prozatori sau poeți. Am putea cita numele lui Macedonski, bunăoară, al lui Sadoveanu (autor de numeroase și ascuțite recenzii, chiar dacă erau publicate sub inițiale), ca să nu mai vorbim de Ibrăileanu, Lovinescu, G. Călinescu. Am dori ca în aceeași serie să-l putem număra statornic și pe Eugen Barbu, care, de cîtva timp, susține o rubrică de critică literară în „Informația Bucureștiului“. „Spiralele“ prozatorului atît de cunoscut și atît de combativ se dovedesc de o sinceritate și de o pătrundere salutară în contextul actual al criticii românești. Eugen Barbu a scris, între alții, despre Nichita Stănescu, despre Ion Gheorghe, despre Leonid Dimov cu atașament și totuși cu degajare lucidă, cu pertinența omului de gust care refuză snobismul și află tonul aprecierilor lipsite de patimă, situîndu-se în același timp din perspectiva autorilor ca și din aceea, a publicului. Se va recunoaște că aceste calități sînt cam rar întîlnite astăzi la mulți din confrații întru critică. A da satisfacție autorilor dar și amatorilor de literatură a devenit astăzi un tur de forță. Totuși, lucrul e posibil, pare a ne asigura Eugen Barbu. Ceea ce nu înseamnă că supărările pot fi evitate oricînd. Aceasta depinde de temperament. Dar ceea ce rămîne și are darul de a stinge, cel puțin pentru restul cititorilor, impresia de măruntă descărcare temperamentală, într-un sens sau altul, este certitudinea echilibrului, a argumentării și a calmei cumpăniri în aprecieri. Iată de ce spunem că l-am dori statornic pe autorul Groapei în această ipostază de critic. Totul depinde, sîntem siguri, de perseverența sa. Căci de sprijinul prietenilor și al colegilor de breaslă ... să ne îndoim ? Chiar dacă ne îndoim știm bine că aceasta nu l-ar putea întoarce din drum pe criticul Eugen Barbu. Cel mult, ar da mai multă virulență polemistului. INTERVIU... CU BARBĂ Discuția despre caracterul investigator și cuprinzătoar al întrebărilor unui interviu, discuție purtată mai ales în ce privește tele-interviurile, dar valabilă pentru întreaga publicistică, își are o monumentală replică în soluția oferită de Sandu Steiian care, în ,,România literară“ nr. 41/969, i se adresează cu cuvenita deferență lui Romulus Vulpescu, solicitîndu-i răspuns la dificila întrebare : — Barba v-a ajutat în viață, în teatru ? La care, Interlocutorul i-a răspuns cu un citat din Radu Stanca : — Sînt cel mai bărbos din orașul acesta. Fiind vorba de București, oraș cu un milion și mai bine de locuitori, performanța se cuvine a fi omologată. Și nu numai pe plan publicistic . . . CRITICUL EUGEN BARBU Se afirma altă dată că poeții ваи prozatorii nu ar putea și nu ar trebui să dea verdicte literare, deoarece, prin însăși CINE AMATORII Observînd, cu îndreptățire, că „marea majoritate a filmelor documentare de anul trecut ar putea fi catalogate la „capitolul“ etnografico-peisagistic" și că anul acesta situația se repetă. Călin Căliman, autorul articolului „Quo vadimus“ din Contemporanul nr. 41/969, asociază carenței tematice a documentarelor noastre asta, la fel de importantă, ținînd o de modalitățile utilizate și vădind prezența profesionalizării doar sub negativul aspect al rutinei. Exemplur cineamatorilor din Timișoara, colaboratori la filmul „De 2 ori 8 minute despre Timișoara", cărora respectiva peliculă le datorează cele mai izbutite și ... neprofesionalizate secvențe, este concludent. Și plin de învățăminte. De ce, la adică, nu s-ar stabili o mai îndelungată și mai planificată colaborare a Studioului „Al. Sahia“ cu cine-amatorii răspîndiți prin toate colțurile țării ? Excepțional dotate, înzestrate cu un potențial uman al cărui entuziasm nu este nici pe departe singura virtute, cine-cluburile așteaptă încă startul unei colaborări competitive, cu premii în reușite filme documentare de actualitate acordate... spectatorilor. Se așteaptă doar semnalul de pornire în cursă ! N. Irimescu ERATĂ an In numărul trecut al revistei noastre apărut numeroase greșeli. Rugăm cititorii să corecteze cîteva dintre ele: — pag. 1, art. „Provincie col. 1 r. 7 , arborează în loc de abordează. — pag. 8, la Cronica literară, col. 1 r. 12 de jos: numenului kantian, în loc de numelui kantian, col. 2 r. 31 de jos: de pleoape în loc de apreoape, col. 2 r. 2 de jos: nu se oprește în loc de nu se opresc, col. 2 r. 1 de jos: atrăgătoare in loc de strigătoare. col. 3 r. 28 de sus: distanță în loc de o distanță. col. 3 r. 27 de jos: deasă în loc de deasă. — pag. 8, în anunțul „Cenaclul ...“ Bărăganu în loc de Bărăganu. — pag. 6 : desenul aparține lui Vlașcu. — pag. 3: în subtitlurile interviului cu N. Țațomir, se va citi poeții tineri în loc de poeții tinerii. — pag. 5 : legenda ilustrației este „Memento cavalerismului moldav" în loc de „Memento cavalerului moldav**. — pag. 3 : articolul „A edita“, r. 14 de jos se va citi, pe care o aduc în loc de pe care o aduce. —• pag. 10, articolul „A edita", col. Ir. 16 de sus, diacronic în loc de diaconic, rînd. 22 de sus, cartea în loc de partea, col. 2 r. 6, complet în loc de complex. — pag. 3, interviul cu N. Țațomir, col. 1 r. 21 de sus, soblloc în loc de solilor, col. 1 r. 23 de jos, mimeze în loc de mizere, col. 2 r. 2 de jos, ales în loc de are. Cerem cititorilor cuvenitele scuze SPIRITUL DE FEUDĂ (Urmare din pagagheze sincer cu elevul său. El nu-i va considera pe cei din jur niciodată drept niște subalterni, ci elevi, care oricînd ar putea să-l depășească. — -<>.!> ? V V 1 îb wrf îș&ct- Щ ! 1 " 2 Nici o circumstanță atenuantă nu poate avea 1a fața opiniei publice acea personalitate, oricît de mari i-ar fi meritele, dacă ii va sti pe cei din jurul său să lucreze pentru el Mai sînt destule lucrări pe care, adevăratul autor este tipărit la sfîrșit sau simplu — colaborator. Mai sînt institute, catedre și instituții cu profil asemănător conduse încă de oameni care, dacă au incontestabile merite, sunt prezenți acolo doar cu numele, fac doar oficiul de reprezentare. Și într-un caz și Intr-altul, acest fapt apare ca un fenomen de exploatare morală, dacă nu mai mult. Iată de ce sînt atît de îndreptățite cuvintele tovarășului Nicolae Ceaușescu, atunci cînd spunea : „Noi am lichidat feudalismul și capitalismul în toate domeniile , trebuie să lichidăm cu hotărîre spiritul de feudă și în acest sector”. Conform unui sănătos principiu, fi apreciați oamenii nu pot după intenții, după ceea ce ar putea să facă, după vorbe, ci după fapte, după activitatea practică folositoare întregii societăți. In locurile unde mai persistă o optică îngustă de feudă, acest principiu este încălcat. Sigur, nu ne gîndim o clipă să confundăm confruntarea de opinii cu Indisciplina, dar cel ce are o optică ca aceea despre care vorbim, își va eticheta la prima contrazicere subalternul drept indisciplinei. Problema nu-i de joc simplă, așa cum ar părea la prima vedere, și nici nu se rezumă numai la „rămășițe ale trecutului”. Ea încorporează o multitudine de fenomene și mai ales acela că, la un moment dat, în anumite locuri, opiniile generațiilor pot să nu fie identice. (Și dialectic, este firesc ca ele să nu fie identice). Vîrsta și meritele de o viață sînt atribuite de respect, dar atunci cînd sînt transformate în frînă pentru dezvoltarea celor din jur, în înnăbușirea entuziasmului lor creator, se degradează pînă la estompare totală. Majoritatea oamenilor de știință creatori, în toate timpurile, au crescut în jurul lor urmași, demni. Cu atît mai mult, în orînduirea noastră, în țara noastră cu strălucite tradiții în această privință, optica îngustă, spiritul de feudă, substituirea activității numai prin nume răsunător, trebuie desființate oriunde s-ar ivi, nu numai în domeniile amintite. Socialismul care creează posibilități practic nelimitate pentru dezvoltarea multilaterală a personalității umane, nu poate tolera asemenea fenomene, mai ales în sectoarele unde fără personalități distincte, fără oameni activi, capabili de luptă continuă cu mediocritatea, să și confrunte deschis opiniile, nu putem Înainta nici un pas. Sunați, deci, trîmbițe ale bucuriei ! Dobrin et comp. i-au refuzat lui Eusebio viza de intrare la C.M. din Mexic. La naiba, avem cu adevărat o echipă mare ! Fachirul flegmatic din Trivale a fost omul victoriei. Dan, după cura de „Extraveral", era în stare să-și aștearnă și sufletul pe gazon întru oprirea adversarului, Dumitrache a fost acolo unde trebuia și cînd trebuia, Deleanu și Sătmăreanu au oferit lecții de joc ofensiv, Lucescu și Dembrovschi mi s-au părut inspirați și utili, Hălmăgeanu a surprins realmente prin deosebită siguranță, iar (mai puțin) și Nunweiller Dinu au muncit ca niște furnici. Biravo, băieți, au jucat cu maturitate, alcătuind o echipă care știe ce vrea și, mai mult, știe cum să obțină ceea ce vrea ... O singură „oaie neagră": Răducanu, nesigur la balon, cu ieșiri huliganice, care pot costa enorm într-un meci cu miză. In această subtilă „echipă de aur", rudimentarul Răducanu nu prea are ce căuta, mai ales că nimeni nu-i va putea prevedea niciodată reacțiile paradoxale și încîlcite. Ghiță, treci la raport ! * încet, constant, sigur, apele României sînt otrăvite. Pescarii sportivi se refugiază tot mai mult în Deltă, dar și acolo au apărut plăcuțe cu „Pescuitul interzis" ... Cîndva, nu tare de mult, riurile Moldovei și Bucovinei tăinuiau, în fiecare bulboană, kilograme de pește. Bistrița aurie era paradisul păstrăvilor, Suceava și Moldova găzduiau clean și scobar, nisipul Siretului era ghdilat de forfota somnilor ... Pînă și Bahluiul, acest rîu caricatural, oferea pescarului, dacă nu satisfacțiile unor cine știe ce enorme capturi, darem pretextul ieșirii în mijlocul naturii: gobio-gobio, modestul „porcușor", pește gras și prost și leneș și dulce ca lostrița... ... Constant, încet, sigur, toate riurile sint otrăvite. Cînd Uzina chimică Făgăraș a spălat niște instalații, deversînd apoi apele suprasaturate de acizi, de la Turnu Roșu și pînă la Rîmnicul Vîlcea, Oltul s-a albit din pricina miilor de burți ale mrenelor otrăvite. Uzina de impregnat traverse din ițcani trimite de ani și ani șuvoaie negre de creuzot în Apa Sucevei. Fabrica de zahăr din Bucecea și alte cîteva întreprinderi au făcut din Siret o apă absolut moartă. Rapoarte recente arată că I.G.D. Vatra Dornei și combinatul „Bernat Andrei" otrăvesc Bistrița cu o constanță demnă de cauze mai bune. Ce-i de făcut ? Legea este clară: unitățile industriale sînt obligate să posede instalații de purificare a apelor reziduale. Și? Și nimic. Obligația rămîne obligație (pe hîrtie), instalațiile cu pricina lipsesc ori sînt subdimensionate ori funcționează prost, otrava picură în ape, fauna piscicolă dispare și, dacă vom continua să tolerăm nepăsători moartea lentă în apele României, vom ajunge să admirăm cîte o coadă de pește cel mult prin acvarii ori la „pauza" de la Televiziune. Ceva măsuri, ici-colo, par a se lua totuși: unele întreprinderi sînt amendate. Da, ați citit bine, întreprinderile sunt amendate. Nu persoana X, vinovată de proasta funcționare a instalațiilor de epurare, ci ... uzina. O simplă operație contabilă trece contravaloarea amenzii dintr-un cont în altul și cu asta... basta ! Așa se explică, probabil, reacția unui director de uzină care a întrebat inocent : „Cu costă, dom'le, peștii din rîul ăsta? Trei sute de mii ? Poftim, vă dăm trei sute de mii și lăsați-ne-n pace". Optică ciudată și obtuză, care confundă peștele de rîu cu codul de la „Alimentara" și pescuitul sportiv cu o expediție gospodărească menită să procure plătică pentru borș. Sînt curios dacă acest director cu sufletul mumificat în creuzot are habar ce-nseamnă, pentru nervii unui orășean al secolului XX, temerarele ieșiri în umbra sălciilor, unde zefirul e pe post de Carboxin, unda clară înlocuiește Napotonul și zvîcnetul plutei tratează asteniile mai eficace decît toată știința Spitalului nr. 7. Sînt curios dacă acest director cu inimă de carton presat a izbutit vreodată să admire sincer un răsărit de soare și-un fîlfiit de egretă și-o unduire de stuf și-o neclintire de bulboană. Dar, probabil, pretind prea mult... .. .