Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)
1969-11-22 / nr. 47
Proletari din toate țările, uniți-văl В1В11С [UNK] [UNK]Й [UNK] [UNK]ТКА"! ■ "ȘI Вiu; та SĂPTÂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL IV , NR. 47 (198) • SÎMBATA 22 XI 1969 • 12 PAGINI 1 LEU INTELIGENȚĂ DE BUNA CREDINȚA Omul este suficient de orgolios pentru a-și considem inteligența ca numai suprema, o dar și exclusivă. Dacă lăsăm de o parte pornirile orgolioase de moment ci redimensionăm apreciente în datele realului, va trebui sa admitem adevărul propoziției: pentru societate inteligența este o valoare fundamentală, dar nu o valoare m TM-e. Ea este, mai precis capota, în cursul utilizării sociale, vaori pozitive sau negaive, potrivit scopurilor în slujba cărora lucrează. A atribui inteligenței un caracter social și o funcție ambivalență, sperăm sa nu para nimănui paradoxal și nelalocul său .Conduitele inteligenței, in mod evident sociale în intențiile și efectele lor"-scrie cunoscutul psihosociolog francez Jean Stoetzel, care conc. x. A te comporta inteli-ZSSifZ&SS мТ ° P«'h ° losie - Vwmoî»o. PaH. «63. P 9-12D.,iaur, prin caracter. reacui. finalităti. iat.»9C"» "l”“"!4. * "»uitat Si pîrghie a progresului inuman" Ea este insă, prin *°. Г " primul rind, nativă (in^ns de naturală) și, în alt .,î n rind, culturala. In cel dde sens, inteligența este distributivă . In „distribuirea e. statistică“, natura nu poate fi or аl: ea este dornica _ ea S modestă cu alții, zg.ro.ta cu restul. Luată în primire de cultură, prin mecanismele ei instructiv-educative, inteligența nativă capătă dimensiuni, utilizâri și direcții sociale definite , și, adesea, diferite.. Mihai Ralea, subscri la vechiul adagiu: „Cultura este Inteligența altora“, interpretindu-l în sensul ca in cultura inteligența își găsește un instrument de valorizare și șlefuire, precum și un sistem generalizat, relativ omogenizat, de transmitere. Dar cultura, ca atare, nu poate nici crea inteligența, nici nu poate suplini lipsa ei. Misiunea culturii este cu totul alta: să „prelucreze materia cenușie, produsa spontan de natura societizata, astfel incit s-o transforme intr-o valoare socială POZITIVA. O dată afirmată inteligența trebuie astfel cultivată, educata. Incit să-și asocieze o dimensiune etică, să fie așezată, intr-o măsură cit mai mare posibila, sub controlul vigilent al citiriilor etice ale umanismului socialist. In raport cu societatea, cu umanitatea creatoare de valor, Inteligența poate fi distructiva sau constructivă, vehicul al adevărului sau al minciunii, al binelui sau răului, pîrghie subtilă de înălțare sau dărîmare a idolilor, instrument de mitificare, sau de demitificare. Alternativele acestea nu și le autofixează. «Liberul arbitru" imaginat de filosofia și etica speculativă, ruptă de viață, este în fapt expresia unei foarte precise determinări și condiționări social-istorice și psihosociologice. Inteligența nu e univocă sub raport etic putind servi proiectării și realizării unor acțiuni de sens diametral opus. Criteriile care o ghidează se află în afara ei, anume în mediul și raporturile social-umane concret-istorice, în sistemele de valori ideologice ale claselor și grupurilor sociale, ale indivizilor concreți, aflați în relații reciproc guvernate de nevoi și interese. Aceasta nu înseamnă că inteligența umană este repartizată simetric sau asimetric pe orînduiri sau structuri sociale. Dar poate însemna, și înseamnă intr-adevăr, că utilizarea ei, țelurile care o animă, au fost și sunt neidentice, nu numai în succesiunea mai mult sau mai puțin omogenă a orînduirilor sociale, dar nici chiar în cadrul uneia și aceleiași orînduiri care beneficiază de omogenitate. Dar nu ne vom abandona Incursiunilor istorice, căci — în cazul de față - un excurs în contemporaneitate ne pare mai atractiv. Contemporaneitatea noastră socialistă a formulat imperativul Inteligenței etice, necesitatea considerării și valorificării la maximum a dimensiunii morale a inteligenței, adică cea de buna credință. Ne pare mai lesne s-o descriem pe aceasta - și opusul ei - decît s-o claustrăm în formula unei definiții de dicționar mai mult sau mai puțin academic. •••Se întîmplă să auzi sau să vezi că nu știi cine este „joc de inteligent" ! Cînd privești mai îndeaproape, cum și in ce scop utilizează persoana respectivă inteligența sa, îți vine să te îndoiești de valoarea socială a inteligenței, cînd, în fapt, trebuie să-ți schimbi părerea despre etica purtătorului ei determinat. Există un șir întreg de „formule" care exprimă utilizarea non socială și nonetică a inteligenței. De pildă, inteligența meschină aceea pe care visul o utilizează pentru scopuri de chiverniseața strict personală netă S'-d. "scade" nici o „fărîmă" din ea pentru țelul nobil al „chiverniselii" colectivului, al obștei sau dacă faptul din urmă se întîmplă aceasta e ceva subsidiar, nefundamental în raport cu visul, cu reflexul meschin al inteligenței sale. Este tipul Individualistului căruia eventualele succese - dobîndite în condițiile atrofierii controlului social - îi activează cinismul și perseverența, ceea ce provoacă destul rău și o stare de adincă tristețe civică la cei din jur. „Nu se fac lucruri mari cu mijloace mărunte și mai ales cu mijloace meschine" spunea Spiru Haret cu gândul la această „formulă" de inteligență. . . alta formulă" ar fi cea a inteligenței de paradă opusul aceleia care se consumă în travaliul modest, adesea penibil, de ora cu oră, de zi și noapte, dar întotdeauna personalizat, individualizat pentru crearea unor noi valori, materiale sau spirituale de folos social. E inteligența de împrumut, la drept vorbind, uzurpata. Un tînăr, sau mai puțin tînăr cercetător dintr-un institut, laborator, catedră cheltuiește resursele și pasiunea căutătoare de noi adevăruri ale inteligenței sale, ajungind să descopere o substanță, un procedeu, o metodologie, să formuleze un punct de vedere netradițional, o ipoteză originală, dintr-o lege psihosociologică de mult ?tatu și perpetuu confirmata, pentru ca descoperirea, ideea, ipoteza să se valorizeze social, trebuie cunoscută și mai ales recunoscută, la început de ma??'*tru, de obștea științifică cultrala .Pof de cea larg soс [UNK] [UNK]. Descoperitorul nu are insa (încă) nume (renume), prestigiu, credit, autoritate în materie, și astfel, șanse la recunoașterea publică, în timp util, a rodului inteligenței sale creatoare. Marii, adevărații oameni de știință, marii, adevărații profesori, marii, adevărații „șefi de orchestre” culturale și-au făcut o înaltă datorie etică, un ideal și crez propriu de viață din... a descoperi, încuraja și sprijini efectiv tinerele inteligențe creative, originale, astfe acestea să devină personalități autonome, care să-și înscrie propriul nume pe cartea de vizită a științei, și care, prin marele lor număr, prin valoarea lor intrinsecă să se revendice singur, unei școli, unui magistru . Se petrec însă uneori și alte fenomene. Un clocotaș, un «invidios a socotit odată că numărul lucrărilor publicate de «maestrul" său într-un an depășea sensibil numărul de zile cuprins în ultimii cîțiva ani. Și nu era vorba de numeroaselor toasturi, publicarea „cuvinte de deschidere și închidere", a- Petru Pânzaru (continuare în pag. 3) 5-1 Mftitare: «Nud tu albust»* nMĂIASTRĂ" LUI BRÂNCU Daltă de lumină în miezul visului Cu aripi crescînd peste sine, clipă unică Devenită fără tărîmuri, suflet Ca o smulgere din matca închiderii visului Pasărea trece prin noi Taină sărutîndu-și interiorul identității. Ea curge peste noaptea Incendiere , grea de caravanele dorului Spre porți necioplite-n nici undesînge peste sînge, sete de ramura ființei, Ardere arzîndu-și lutul egal măsurat în cădere Cît taină sieși rămîne ; O, ea curge mereu Timp fără timp, spațiu despărțind neființa de suflet — Capăt de sus al jertfei în lumina crudă A matricei, sfîntului duh omenesc ... Vasile Constantinescu în sus cuvintelor noastre chip, în pag. 4-5 CENTENARUL MATISSE CÎND FIERBE SING £LE pag. 11-12