Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-03-07 / nr. 10

CRONICA ȘTIINȚELOR P­rivind lucrurile de la mare înălțime, ni se pare că toate disciplinele științifice se încadrează într-un statut unic, că există un fel de model nestrămutat al științei, căruia trebuie să i se subordoneze orice efort, dacă aspiră să fie încoronat cu acest titlu. Ca întotdeauna, realitatea se arată a fi mult mai complexă și mai diversă. Intr-o analiză mai atentă la particularități, constatăm că știința se întruchipează în modele variate și că diversele discipline se apropie mai mult sau mai puțin de aceste modele. Să ne îndreptăm atenția, din această perspectivă, asupra logicii. Mulțimea și diversitatea interpretărilor asupra statutu­lui acestei discipline, poate cea mai veche dintre toate, sînt de-a dreptul derutante. Mai întîi nu știm sigur dacă logica este o știință. In ipoteza că se înscrie în această arie, defi­nițiile cele mai variate sînt propuse : de la știința formelor gîndirii (I. Kant) la teoria argumentării (logicieni diverși), de la știința tipurilor de ordine (J. Royce) la fizica obiectului în general (F. Gonseth), de la teoria implicației (Cohen-Nagel) la știința formei abstracte (H. N. Lee) și multe altele. Pe de altă parte, însuși creatorul logicii formale, Aristotel, ne sur­prinde prin omisiunea logicii din clasificarea științelor. Con­­tinuînd această linie, urmașii săi au intitulat-o organon, adică instrument al științei, nu știință propriu-zisă. Medievalii gîn­­deau și ei că logica nu poate fi o știință, deoarece este modus scientiarum, modul oricărei științe. Pentru logicienii de la Port-Royal, logica este o artă, pentru Signart — o tehnologie, iar pentru Wundt — o știință normativă. Urmează să cercetăm dacă logica modernă nu a reușit să arunce o lumină nouă și asupra acestei probleme cu grave implicații filosofice. • Logica matematică a contemporaneității a fost făurită în cadrul filosofiei neopozitiviste și ea poartă, desigur, în forma ei primă și în unele dezvoltări pecetea acestei origini. Putem separa însă, și trebuie să o facem, ideile valorificabile, a căror valoare este independentă de poziția filosofică, de opt­ cronica ideilor științifice O ȘTIINȚA SINGULARĂ nu­le filosofice inacceptabile. Astfel vom respinge cu hotărîre părerea că temele filosofice se reduc la probleme de sintaxă, însuși B. Russel recunoaște că atît el, cît și Carnap, au supra­evaluat capacitatea sintaxei logice de a absorbi toate proble­mele de filosofie, mulțumindu-se doar cu pretenția că sintaxa filosofică este de o foarte mare utilitate. Ne vom opune, de asemenea, opiniei lui Wittgenstein că nu există propoziții filo­sofice, că filosofia nu este o teorie, ci o activitate care are drept scop clarificarea propozițiilor celorlalte științe. Această poziție reflectă teama în fața filosofiei proprie pozitivismului. Dar, alături de aceste teze contestabile și contestate, ni se pare că s-au adus clarificări importante în ceea ce privește statutul logicii, noțiunea de lege logică și conceptul de de­ducție. Spiritul cel mai original și mai pătrunzător al acestei mișcări logico-filosofice a fost desigur Ludwig Wittgenstein (1889—1951), din interpretările căruia s-au inspirat, mai mult sau mai puțin, logicienii contemporani. Afirmații ca acestea că „Logica nu este o teorie, ci o imagine reflectată a lumii" (Tractatus Logico-Philosophicus, prop. 6 .13), că „Propozițiile logice descriu eșafodajul lumii, sau mai curînd îl prezintă (...)" (prop. 6. 124), că „Cercetarea logică înseamnă cercetarea tuturor regularităților" (prop. 6. 3), că „Propoziția este o imagine a realității" (prop. 4. 01), că „Propozițiile pot fi a­­devărate sau false numai fiind imagini ale realității" (prop. 4. 06) sînt demne de reținut. In acest context se recomandă să interpretăm și enunțul cu aparență paradoxală că „Toate propozițiile logicii spun însă același lucru. Anume nimic" (prop. 5. 43), cu urmarea că „Propozițiile logicii sînt tauto­logii" (prop. 6. 1), că „Ele sînt propoziții analitice" (prop. 6. 11). Se observă că aceste trei expresii sînt echivalente. A­­cestea trebuie înțelese în sensul că propozițiile logicii (adică legile logice) nu spun nimic concret cu referire la realitate. Wittgenstein este explicit cu privire la acest punct și este regretabil că gîndirea sa a fost răstălmăcită. Arh. Joja in­terpretează judicios, explicînd că tautologia „nu spune nimic, întrucît nu spune nimic determinat și concret asupra lumii externe, dar spune ceva — o formă, un tipar, o conexiune generalisimă — întrucît oferă evenimentelor din lumea exte­rioară posibilitatea de a avea o legătură logică între ele". (Tribuna, 1968: 47). Wittgenstein insistă, și pe bună dreptate, asupra ideii că există o deosebire radicală între propozițiile logice și celelalte propoziții, că trebuie deci să conferim celor dintîi o poziție specială (prop. 6. 112). Această singu­larizare constă în aceea că, spre deosebire de celelalte propoziții, „Tautologia și contradicția nu sînt imagini ale rea­lității. Ele nu reprezintă o stare de lucruri posibilă. Căci una permite orice stare de lucruri posibilă, cealaltă niciuna (...)" (prop. 4. 462). In acest moment, Wittgenstein introduce no­țiunea fundamentală de spațiu logic: „Tautologia lasă rea­lității întreg spațiul logic infinit ; contradicția umple întreg spațiul logic și nu lasă nici un punct realității. De aceea nici una din ele nu poate determina realitatea în vreun fel" (prop. 4. 463). Se înțelege acum în ce sens se poate susține că legile logice sînt tautologii, că ele nu spun nimic. Wittgen­stein determină prin aceasta, înaintînd pe urmele lui Leibniz, raportul dintre logic și real. Rezultă că acest raport se aco­peră perfect cu relația dintre posibilitatea abstractă și reali­tate. Realitatea plutește într-un spațiu fictiv, „spațiul logic", care delimitează universul posibilităților. Legile logice („tau­tologiile") lasă acest spațiu la dispoziția realității, pe cînd negațiile legilor logice („contradicțiile") îl ocupă complet în dauna realității. Logicul determină posibilul și imposibilul, dar nu realul și irealul. Numai în acest sens particular se poate afirma că legile logice nu spun nimic. Ele nu pot de­termina configurația și cursul stărilor de fapt. Textele dove­desc că în acest fel a înțeles Wittgenstein tautologia. In alt sens, el a admis totuși că legile logice spun ceva, anume atunci cînd a susținut că propozițiile logice descriu ori pre­zintă „eșafodajul lumii", că ele exprimă „toate regularitățile". Arh. Jora vede în propozițiile logicii „tiparele invariabile", în care celelalte științe își varsă conținutul. Intr-adevăr, a de­limita posibilul înseamnă încă a cunoaște cadrul cel mai general în care se desfășoară faptele. Alți logicieni au pre­cizat că logicul întruchipează „tipurile de ordine" (J. Royce) ori „forma abstractă" (H. N. Lee). In același timp începe să se precizeze, într-un context mai larg, și înțelesul de analitic. Definiția Leibniz-Kant nu mai poate satisface, deoarece ea presupune structura pre­pozițională S—P, ceea ce, după cum arată logica modernă, nu este cazul totdeauna. Cel dintîi Frege intervine cu un punct de vedere modern, identificînd analiticul cu ceea ce este logic derivabil. Pentru el, o propoziție este analitică, dacă poate fi dedusă din definiții și axiome logice. Din această poziție decurge însă consecința iritantă că trebuie să relati­vizăm noțiunea de analitic. In acest sens W. Dubislav a afir­mat că acest caracter este în funcție de axiomele și de re­gulile de deducție acceptate, iar K. Ajdukiewicz că depinde de convențiile terminologice propuse. Relativitatea caracte­rului analitic ori sintetic al propoziției în raport cu sistemul deductiv în care o încadrăm a fost reliefată la noi de F. Turugan, care afirmă că o propoziție este analitică sau sin­tetică numai în raport cu alta. La acestea trebuie să adăugăm observația pertinentă a lui Signart, reluată la noi de F. Tu­­rugan, că deducția nu face decît să transmită caracterul ana­litic sau sintetic de la premise la concluzie. Aceasta în­seamnă, că, în concepția lui Frege, mai urmează să demon­străm că axiomele logice sînt de natură analitică , dificulta­tea este doar deplasată de la teoreme la axiome. Mai simple și mai convingătoare sînt indicațiile lui Wittgenstein, care de fapt traduc în extensiune modernă intențiile lui Leibniz. In timp ce adevărul sau falsitatea pro­pozițiilor extralogice nu poate fi recunoscut numai prin exa­minarea propoziției, adevărul propozițiilor logice răsare nu­mai din sensul termenilor și structura propoziției. Wittgen­stein insistă asupra acestui criteriu intern al analicității : „Fiecare tautologie arată ea însăși că este o tautologie" (prop. 6. 127). „Se poate oricînd concepe logica în așa fel încît fiecare propoziție să fie propria sa demonstrație" (prop. 6. 1265). „Este caracterul specific al propozițiilor logice că se poate recunoaște numai după simboluri că sînt adevărate și acest fapt conține în sine întreaga filosofie a logicii" (prop. 6. 113). „Pentru ca propoziții legate într-un anumit fel să creeze o tautologie trebuie ca ele să aibă anumite proprietăți de structură" (prop. 6. 12). Structura tautologică a propoziții­lor logice este dezvăluită prin procedeul simplu al tabelelor de adevăr, pe care Wittgenstein l-a imaginat și utilizat în acest scop. Dacă totuși folosim demonstrații deductive în logică, procedăm astfel fiindcă „demonstrația în logică este numai un expedient mecanic pentru o recunoaștere mai u­­șoară a tautologiei, acolo unde ea este complicată" (prop. 6. 1262). Wittgenstein trece curajos la repudierea metodei axiomatice folosite în logică, adică a stilului demonstrativ promovat de Frege și Russel. Demonstrația axiomatică face să genereze tautologii din alte tautologii cu ajutorul anu­mitor operații. Această metodă este ina­decvată pentru logică : „Firește acest mod de a arăta că propozițiile ei sînt tautolo­gii este cu totul neesențial pentru logică. Tocmai pentru că propozițiile, de la care , pornește demonstrația, trebuie să arate fără dmonstrație că sînt tautologii" (prop. 6. 126). In logică trebuie și pot fi dove­dite toate propozițiile, ceea ce metoda tabelelor de adevăr face într-adevăr posibil (pentru partea decidabilă a lo­gicii). Se vede că axiomele logice, dacă vem totuși să recurgem la ele, nu sînt propriu-zis axiome. Ele nu au caracter ipotetic, ca axiomele obișnuite, ci sînt cate­gorice, demonstrabile prin metoda matriceală (cel puțin în calculul prepozițional și calculul restrîns al predicatelor mo­­nadice). Ca tautologii, avînd aceeași matrice logică, orice lege logică poate fi derivată din oricare altă lege logică. Aceasta rezultă din însăși structura propoziției, nu este ne­voie de regulile de inferență propuse de Frege și Russell (prop. 5. 13, 5. 132). Dar motivul principal pentru respingerea axiomaticii în logică este altul, mai hotărîtor. Este constatarea că „toate propozițiile logicii sînt egal de îndreptățite, nu se află prin­tre ele legi de bază esențiale și propoziții deduse" (prop. 6. 127). Wittgenstein revine cu insistență asupra tezei că nu­­ există o ierarhie a legilor logice : „In logică nu există ni­mic mai general și mai special" (prop. 5. 454); „Este clar : legile logice nu pot să se subordoneze ele însele iarăși unor legi logice" (prop. 6. 123). Iar explicația acestei stări de lu­cruri se află în faptul esențial că legile logice spun toate același lucru și deci în logică nu este posibilă vreo surpriză (prop. 5. 43, 6. 1251). Această intuiție a fost apoi confirmată prin procedeul formelor normale. Se demonstrează că toate tautologiile se reduc la aceeași formă normală disjunctivă cea mai scurtă, anume legea terțului exclus (p sau non p) care, de altfel, este echivalentă cu legea necontradicției (non p și non p)­) cu legea identității (dacă p, atunci p) și cu oricare altă tautologie. Toate legile logice sînt prin ur­mare variante mai simple sau mai complexe ale legii terțului exclus (în calculul prepozițional clasic). De asemenea ideea că nu este cazul să supunem logica procedeului axiomatizării s-a adeverit sub forma rezultatului surprinzător că logica — în întregime, ca „logica mare", nu fragmente ale ei — nu poate fi axiomatizată, deoarece este un sistem incomplet și nedecidabil. . .­­ Din aceste vederi originale și pătrunzătoare ale lui Wittgenstein se degajă o concluzie tulburătoare, care în­fruntă prejudecăți curente. Logica nu este un sistem ipote­­tico-deductiv, cum sînt îndeobște teoriile deductive. Ea nu este nici teorie, nici ipotetică, nici deductivă. Logica este oglindire directă, este categorică, este nediferențiată. Dar dacă logica este o oglindire — și desigur nu senso­­rială — cum explicăm că ea nu se constituie ca o teorie ? Cele două aserțiuni ale propoziției 6. 13 par greu de conci­liat. Ni se pare că nu se deschid decît două alternative , sau logica este mai mult decît o teorie, sau este mai puțin decît o teorie. Sprijinindu-se pe însăși afirmația lui Wittgen­stein că „Logica este transcendentală", (ce urmează imediat în propoziția 6. 13), Arh. Joja optează pentru prima cale, oferind o interpretare kantiană. Experiența informă se orga­nizează integrîndu-se în legile logice (Tribuna, 1968: 52). Din cealaltă perspectivă, A. Dumitriu, invocînd poziția aristote­lică, înlăuntrul căreia logica nu era trecută printre științe, dar mai ales concepția familiară scolasticilor după care lo­gica nu este o știință, ci modul oricărei științe („modus scientiarum") și situînd pe Wittgenstein în continuarea aces­tei direcții, consideră logica nu ca o sumă de adevăruri, ci ca un mănunchi de scheme deductive, ca „ars procedendi" (Mecanismul logic al matematicilor, <§ 50). Ni se pare că repulsia lui Wittgenstein față de ideea u­­nei logici-teorie poate proveni și din împrejurarea că orice teorie presupune o operă de prelucrare și interpretare, cu aspecte eventual convenționale și subiective, care nu se po­trivesc logicii. Logica nu pornește de la ipoteze, de la axio­me, toate propozițiile ei sînt egal valabile (înăuntrul siste­mului). Tautologiile oglindesc direct țesătura realității, fără să fie necesar să trecem, ca în științele naturii, prin mijlo­cirea propozițiilor empirice, care trebuie prelucrate complex pînă a ajunge la teorie. Logica nu este o teorie , ea nu in­terpretează date. Logica este însuși arhetipul, însuși struc­tura lumii. Poate că Wittgenstein a gîndit ceva în sensul identității hegeliene dintre real și rațional, cu deosebirea că el o închega în atemporalitate, în timp ce Hegel o urmărea în sensul desfășurării. Logica nu este o teorie, pentru că ea este oarecum o superteorie, presupunînd o perfectă adnequa­­tio res et intellectus. Poziția singulară a logicii a fost demult presimțită. De aceea unii i-au și conferit demnitatea de „știință a științelor". Doi mari gînditori s-au apropiat mai mult de această țintă și au reușit, cel puțin în parte, să-i determine statutul pro­priu : Wittgenstein dinăuntru, în timp ce i-a făcut cunoscută structura originală, Hegel din afară dezvăluindu-i semnificația ontică. Sînt două viziuni care se completează. Dar în timp ce Hegel a avut parte, prin Marx, Engels și Lenin, de in­terpreți străluciți care ni l-au transmis în versiune materia­­listă, Wittgenstein a fost respins de piano fără să fie înțe­les. Tezele lui Wittgenstein asupra logicii merită, credem, să constituie punctul de plecare al unor reflecții susținute, care la noi au fost inițiate de Ath. Joja și A. Dumitriu. Sin­gularitatea logicului, iată o temă de viitor: PETRE BOTEZATU BMW 10 IORGU IORDAN, ALEXANDRU Editarea întîiului volum din se­ria de Opere de Ovid Densusianu (ediție îngrijită de Boris Cazacu, Valeriu Rusu­, Ioan Șerb) și a unei monografii dedicate ace­luiași lingvist (autor : Marin Bucur), a readus in prim plan valorificarea moștenirii științifice a marilor lingviști și filologi ro­mâni. Pentru specialiști ca și pen­tru publicul larg interesat (elevi, studenți, profesori), un asemenea act de cultură implică reeditarea în ediții științifice a celor mai importante lucrări (multe dintre ele de neinlocuit în studiul isto­riei limbii române), precum și elaborarea, în spirit obiectiv, a unor monografii care să pună în lumină profilul etic și spiritual al acestor învățați români. In acest fel nu numai că se cunoaște via­ța și activitatea fiecăruia în par­te, ci se realizează și coordona­tele unei viitoare lucrări de sin­teză : istoria lingvisticii româ­nești. Cea dintîi lucrare de acest gen este monografia Alexandru I. Philippide de acad. Iorgu Ior­dan. Fost profesor la Universitatea din Iași timp de patru decenii, creator, aici, al unei școli filo­logice, reputat colaborator al u­­nor reviste de prestigiu din țară și din străinătate (între care „Convorbiri literare“, „Viața ro­mânească", „Arhiva", „Zeitschrift für romanische Philologie“), autor al unei lucrări de mare erudiție și investigație lingvistică (Origi­nea românilor, 2 vol.), colabora­tor la o operă științifică de in­teres național (Dicționarul Aca­demiei), Alexandru I. Philippide a fost o personalitate complexă și deosebită. Culturii sale vaste (format ca istoric și filolog clasic) i-a adăugat o nepotolită sete de cunoaștere, o exigență aproape neverosimilă față de alții și față de sine și un spirit polemic acerb, explicabil prin atitudinea sa tran­șantă, prin nonconformism și prin „temperamentul său vijelios””. Ab­sorbit de munca științifică, tero­rizat de imposibilitatea cunoașterii a tot ce s-a scris despre originea românilor, preocupat de cursuri și de studenți, el a rămas străin vieții publice. Pentru mulți, atît viața publică a sa cît și cea particu­lară au fost necunoscute. Așa se și explică de ce despre învățatul de la Iași s-a scris foarte puțin. Elev, colaborator și succesor al lui Philippide la catedră, acad. Iorgu Iordan era cel mai indicat să realizeze monografia dedicată profesorului său. L-a cunoscut în numeroase împrejurări („Sub di­verse aspecte l-am cunoscut mai bine chiar decît membrii familiei lui"), a lucrat ani de-a rîndul a­­lături de el și i-a deprins metoda riguros științifică , domnia sa este, fără îndoială, cel mai mare (în înțelesul exact al cuvîntului) dintre elevii lui Philippide. Alături de o lămurire introduc­tivă (p. 5—6), cartea cuprinde ur­mătoarele capitole : Omul (p. 7—41), Profesorul (p. 42—66), Sa­vantul (p. 67—126), Considerații finale (p. 127—149). Lor li se a­­daugă un repertoriu bibliografic al operei filologului ieșean (p. 149—155). In ciuda unor date biografice puține,­­ acad. Iorgu Iordan reu­șește să schițeze un expresiv por­tret al omului Philippide, perso­nalitate puternică, dar contradic­torie. Sînt discutate în acest ca­pitol cîteva aspecte biografice : ascendența grecească (născut în El­riad, la 1 mai 1859), studiile liceale și cele superioare la Iași, studiile la Halle, colaborarea la „Convorbiri literare“, moartea (12 august 1933). Completînd amănun­tul documentar cu informații ale unor elevi ai lui Philippide și cu propriile-i amintiri, acad. Iorgu Iordan subliniază, cu finețe și pă­trundere, ceea ce era original în spiritul complex al omului Phili­ppide. Cel de al doilea capitol pre­zintă activitatea de profesor a învățatului ieșean, desfășurată la Liceul Național și, mai ales, la Facultatea de litere din Iași, în­­cepînd cu anul 1893 (cînd s-a creat pentru el catedra de Filo­­logie română) pînă în anul morții. Alături de invocarea unor idei pe­dagogice pe care Philippide le preconiza pentru un profesor de prestigiu, autorul monografiei in­sistă asupra tematicii cursurilor universitare ale profesorului său, și ele reflectare a culturii sale filologice, a concepției neogra­­matice, a metodei sale de pre­dare. Interesante și personale sînt considerațiile cu privire la școa­la filologică ieșeană, creată de Philippide și reprezentată de cî­­țiva elevi străluciți : V. Bogrea, G. Pascu, Iorgu Iordan, Ioan Șiad­­bei, Gheorghe Ivănescu. Analiza concepției lingvistice și a operei lui Philippide se face în capitolul Savantul. Afirmația că „Philippide a fost, în general vor­bind, toată viața un neograma­­tic” (p. 69) este argumentată cu numeroase idei și fapte de limbă din cele mai importante opere ale lui Philippide : Principii de istoria limbii (1894), Originea ro­mânilor (1925, 1928), Introducere în istoria limbii și literaturii ro­mâne (1888), Gramatică elemen­tară a limbii române (1897). Mai ales analiza­ amplă a originii ro­mânilor lasă loc unor aprecieri și disocieri originale, autorul subli­niind ceea ce are valoros această lucrare fundamentală, notînd însă și unele idei depășite de rezulta­tele cercetărilor istorice și arheo­logice actuale. Considerațiile finale readuc în discuție principalele trăsături ale personalității lui Philippide, rapor­tată la formația sa intelectuală, la stadiul dezvoltării lingvisticii în epocă și la temperamentul său. Scrisă obiectiv, cu o claritate și precizie proprii autorului, mono­grafia acad. Iorgu Iordan nu este numai o biografie spirituală unei mari personalități, ci și c­a pagină de rezistență din istoria filologiei românești. Calitățile fun­damentale ale lui Philippide : mo­destia, probitatea științifică, res­pectul adevărului, se regăsesc în cartea fostului său elev. In acest fel monografia Alexandru I. Phi­lippide de Iorgu Iordan omagiază, deopotrivă, pe cel căruia i-a fost dedicată și pe autorul ei, I. DAN "Editura științifică, 1969.

Next