Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-02-21 / nr. 8

3 шял Я [UNK] ' •J - ч CRONICA VIRGIL ARDELEANU S-a spus, cum încă ne amintim foarte bi­ne, că anul 1968 a fost un an al prozei, mai precis, al romanului. Caracterizarea aceasta am respins-o încă de pe vremea cînd ne-a fost adusă la cunoștință. Literatura nu se măsoară nici cu metrul, nici cu calendarul. Litera­tura nu e bună într-un an, și modestă în­­tr-altul. Ea își urmează un drum al ei, interior. Drumul e marcat cu jaloane pre­cise numai de aceia care își închipuie că nu se poate trăi fără etichete. Ce se cuvine a înțelege printr-un an al romanu­lui ? Poate susține cineva că în 1969 n-au apărut cam tot atîtea cărți cîte în anul 1968 ? Cataloagele editurilor stau mărturie pentru o producție aproximativ egală, apoi, de fapt asta vreau să spun, poți sus­ți­ține cu seriozitate că două romane, foar­te bune, e adevărat, situează un întreg an literar sub specia romanului ? E cam difi­cil, nu ? Fără să fac neapărat o comparație — oricum inutilă — mă hazardez să a­­firm că Animale bolnave și îngerul a stri­gat nu sînt cu nimic superioare unor ro­mane recente, precum Princepele și „F“. Și totuși, despre 1969 nimeni nu a afirmat că ar fi un an al romanului. Nimeni, și lîngă aceste excelente două cărți pot fi așezate alte două importante : Ingeniosul bine tem­perat și Prins. Eugen Barbu și Dumitru Radu Popescu mi-au impus printr-o optică socială de ma­re și nobilă responsabilitate. Cum am a­­vut prilejul să mai arăt, în Princepele și în„F“ autorii fac sociologie în cea mai î­­naltă accepțiune a cuvîntului. Ei privesc lumea contemporană — și lucrul, oricît ar părea de neașteptat, e valabil și pentru Princepele — printr-o prismă care înregis­trează tot ceea ce e definitoriu sau mal­formație sub aspect social și moral. Sim­țul lor de responsabilitate, dorința lor de a face documentaristică literară sînt atît de puternice încît, în cele din urmă, Prin­cepele și „F" ne apar ca impunătoare și neliniștitoare studii. Evident, nu comit gro­solana eroare de a rămîne la aceste obser­vații. Nu rămîn, cu alte cuvinte, la releva­rea realismului și a criticii sociale din cele două cărți. Peste satisfacția de a consta­ta că proza acestor autori aduce o reabilita­re a epicului propriu-zis și un simț civic încă neîntîlnit la noi, trebuie să spun că în Princepele diapazonul artistic e covîrșitor. Metaforicul și stilistul Eugen Barbu este un rafinat, un estetizant pre­cum Macedonski sau Mateiu Caragiale. D.R. Popescu nu-și ignoră nici el struc­tura și, dincolo de adevărurile crude, a­­mare, pe care nu le comunică, se cuvine reținută, bineînțeles, arta sa. Artă care îl situează, în proza contemporană, ime­diat după Eugen Barbu și în vecinătatea mult lăudatului, anul trecut, Fănuș Nea­­gu. Celelalte două cărți de care am pome­nit m-au surprins. De Petru Popescu știam cîte ceva, dar nu mi-aș fi putut închi­pui că va putea da un roman la nici trei­zeci de ani. Prins e o carte compactă, ce etalează o problematică surprinzător de profundă. Viața și moartea, cum s-a și remarcat, sînt cei doi poli între care se­­ înscrie o epică realmente intelectuală, în­­tr-o ordine, fie-mi iertat adjectivul, camil­­petresc diană. Cît îl privește pe Mircea Ho­­ria Simionescu, acesta m-a luat total pe nepregătite. Nu l-am văzut nicăieri, n­­am citit nimic de acest foarte dotat scri­itor. Am auzit că și-a propus, prin prima tinerețe, să scoată o carte numai cînd va împlini vîsta de 40 de ani. Nu știu dacă Dicționarul onomastic a apărut cu acest prilej aniversar. Autorul pare mai „copt". Cert este că această stranie proză impune dintr-o dată un scriitor. Topirea tutu­ror speciilor literare într-una „sui gene­ris", umorul de superioară calitate, iro­nia acidă și sarcasmul nimicitor confe­ră acestei proze inimitabile o valoare de netăgăduit. "■ Fiind un recenzent de proză îmi fac me­seria citind multe cărți, cele mai multe de calitate îndoielnică, de nu chiar mai rău. Așa că plăcerea lecturii de nuve­le și romane se găsește înt­r-o ușoară dar^ sigură anemiere. Citesc însă des­tulă poezie. Nepropunîndu-mi să scriu despre poeți, îmi pot permite luxul să arunc cît colo ceea ce nu mă atrage. Tot aruncînd, mi-a rămas pe masă, de cîteva luni, o carte pe care continui s-o răsfoiesc, s-o recitesc. Se numește Ca­davre un vid și o situez între Reconsti­tuirea lui Pintilie, pe de o parte, și Princepele și „F” pe de altă parte. E ușor de înțeles, deci, de ce mă fas­cinează. Se înț­elege, de asemenea, de ce refuz s-o „disec". Adaug doar că A. E. Baconsky, estet și estetizant fiind, ține să demonstreze că nu există nici un soi de antinomie între lirică și ... știți dumneavoastră ce. ★ Despre teatrul din anul trecut se pot spune multe. Spre deosebire de o vreme nu prea îndepărtată, teatrul pare a-și fi regăsit propria-i condiție. Cu excepția pieselor de inspirație istorică, textele dramatice s-au emancipat de sub impe­riul terifiant­­ al artificiosului. Știm cu toții ce însemna teatru acum vreo cinci­­zece ani, însemna o compunere, în cele mai dese cazuri lipsită de talent, pe o temă dată. Comandata transformare a mo­­ravurilor, programaticul „om nou" erau obsesiile principale. Azi nu se mai merge pe așa ceva. S-a ajuns la concluzia norma­lă că omul nu e nou, optimist și perfect integrat unei filozofii superioare numai pentru că așa vor dramaturgii. Omul, cum se poate constata, nu a înregistrat, cel puțin în ordine morală, o metamorfozare atît de structurală încît să vorbești des­pre el ca despre o ipostază inedită. In mare, el deține însușirile de totdeauna. Nou, într-adevăr, e modul profund de scrutare a propriului destin și a mediului ambiant. El nu este doar o fantoșă, un fulg purtat de cine știe ce valuri, ci o ființă înzestrată cu o capacitate de medi­tație din ce în ce mai accentuată. Intr-o asemenea atitudine, intră, firesc, și nos­talgii și chiar elemente dramatice și tra­gice. A le ignora, e tot una cu a nu ve­dea ce se întîmplă în jurul tău. De aceea sînt foarte bucuros să remarc, aici, pie­sa proaspătului redactor șef al Tribunei. Acești îngeri triști, care propune o dis­cuție lucidă și acidă despre societatea contemporană. Piesa lui Dumitru Radu Popescu a fost încununată cu un premiu. De asemenea spectacolul, de asemenea interpreții principali. E și acesta un semn că publicul spectator, dar și criticii, s-au­ săturat să tot asiste la spectacole făcute, cu oameni făcuți, cu probleme inventate. D. R. Popescu vorbește, prin cei doi ti­neri, cu destulă amărăciune despre „unele" triste realități de la noi. Insă și cu în­dreptățire, așa cum a făcut-o în „F", ro­manul înainte pomenit. Din nefericire, dramaturgia ultimului an prezintă și un imens balast : piesele istorice. In 1969 au văzut lumina rampei, au fost publicate foarte multe lucrări in­spirate din trecutul nostru mai mult sau mai puțin îndepărtat. Desigur, piesa istori­că are dreptul să-și revendice cu îndrep­tățire un loc sub soare. Nimeni nu poate nega „de plano" valoarea și oportunitatea unor texte dramatice care își trag mate­ria din trecutul național. Dar de la o asemenea realitate, pînă la valul de în­săilări tip '69 este un drum în care nu intră nici un element estetic. Dramatur­gii, dar cu osebire nedramaturgii, au con­statat dintr-o dată că ceea ce se cere azi (cine le-o fi spus?) e piesa istori­că. Și s-au năpustit asupra idolilor noș­tri pe care i-au imaginat ca pe niște fiin­țe debile, măcinate de tare morale și psi­hologice. E de-a dreptul jenant să-l vezi pe Ștefan cel Mare ca pe un om biitsnic minat de impulsuri tulburi, instinctuale. In dorința lor de a umaniza și moderni­za figurile istorice, proaspeții dramati­­­au compus portrete ale unor cvasi-estro­­piați mintali. După istoria pe care am învățat-o la școală, după Ștefan din Apus de soare nu putem însă ratifica un Ștefan ca acela din Săptămîna patimilor de Paul Anghel. Dar, la urma urmelor, să zicem că autorii vor să ne facă a privi lucrurile fără prejudecăți. Și-n cazul acesta, tot nu putem semna noile piese. Ele sînt, cel puțin văzute de mine, lipsite cu desăvîr­­șire de valoare artistică. Monotone și dezlînate, fragmente dramatice, care vor să se constituie într-o epopee națională, demonstrează doar că genul dramatic este, între genurile literare, cel mai dificil. NICOLAE MANOLESCU . Alegînd, din cărțile un­i un' an, pe cele cîteva susceptibile de premiere,11 criticul nu poate avea altă pretenție decît că-și măr­turisește preferințele. Știu, e la modă acum cuvîntul opțiune,­ dar opțiunile cri­ticului sînt, fatal, mai multe­, merg contra prin­cipiului iexcluderii și al cărții unice. Așa că mai firesc ar fi să vorbim de preferințe. Dar chiar și schimbind cuvîntul, lucrurile nu de­vin cu mult mai clare. Anul 1969, mai sărac in apari­ții memorable, mai a fost din punct de vedere lite­rar (unde sînt bilanțurile entuziaste de la sfîrșitul anului 1968?), nu ne îngăduie, totuși, să mizăm pe cîte-o singură carte. La critică, faptul este mai evident decît oriunde. Nu pot alege între Generație și creație de Mircea Martin, Eupho­­rion de N. Balotă, Istoria literaturii române de G. I­­vașcu, Realitate și roma­nesc de Liviu Petrescu, Ion Creangă de Savin Bratu, Avangardismul românesc de Ion Pop (ordinea e în­tâmplătoare). Pentru unele din aceste cărți pledează tinerețea autorilor, pentru altele caracterul de ex­cepție al întreprinderii, fi­indcă, orice s-ar zice, pre­miile se atribuie după cri­terii extraliterare, valorile rămînînd, esențial, incom­parabile. Să mă explic prin cîteva exemple. Ion Crean­gă este o biografie dublată de o meditație asupra ope­rei și o astfel de carte (să nu uităm­­ despre Creangă!) se scrie o dată la trei­­patru decenii. Istoria lui G. Ivașcu, e, pentru perioada veche, una din rarele sin­teze adevărate. Indiferent de scrupulele specialiști­lor care vor pescui inexac­tități de detaliu, ea este o operă de arhitectură cri­tică, valabilă prin modul în care ordonează critic un spațiu literar , nici „is­torie" propriu-zisă, nici o­­peră de erudiție, ea este in conștiința autorului o meditație din unghi con­temporan asupra culturii și literaturii noastre vechi. E regretabil că a fost discu­tată atît de rar pentru ceea сe-și propune să fie, pen­tru ceea ce este, căutîn­­du-i-se merite sau defecte în planuri nepotrivite. Generație și creație este cartea unui critic, Eupho­­rion, a unui „filozof“ al li­teraturii. Mijloacele, sen­sul acestor cărți dife­ră. A prefera pe una înseamnă a închide ochii la celelalte. O preferință este, todeauna, o renunțare și un abuz. In proză, situația e ceva mai clară. Aș pronunța chiar un titlu ,­­ de D.R. Popescu. Deși, îndată, mă cuprind remușcările : Min­ciuna lui Mircea Cojocaru e un debut așa de neobiș­nuit incit... Dar Dicțio­narul onomastic al lui Mir­cea Horia Simionescu ? Dar altele, apărute in ul­timele luni, pe care nu le-am citit încă ? Intre poeți, Nichita Stă­­nescu are (prin Necuvin­­tele) un drept in plus față de alții , este marele ne­dreptățit de acum un an. Teatru : Ilie Păunescu, pentru volumul său și pen­tru Maria 1714. Piese izo­late, bune, mai sînt (Tan­drețe și abjecție de T. Mazilu, de exemplu). Dar poate ar trebui să aștep­tăm volumele. Literatură pentru copii : Bobinocarii de Gabriela Melinescu. Traduceri: nu știu, *) articolul a fost scris înainte de acordarea pre­miilor (n.r.). ISTORIILE O discuție asupra fenomenului literar în perspectivă is­torică ni se pare întotdeauna binevenită, mai ales că nu s-a ajuns încă la noi (nici în altă parte de altfel) la o formulă de istorie literară deplin satisfăcătoare. In ceea ce privește cercetarea românească din ultimii ani, se poate constata o discrepanță între critica literară, în gene­ral „la zi" prin concepție și metodă, și istoria literară, care­­ rămîne încă datoare din acest punct de vedere. Este vorba în primul rînd de permanentizarea unui cri­teriu fals istoric, adică strict cronologic în prezentarea ope­relor și scriitorilor. Ni se poate desigur spune că este un criteriu de la sine înțeles și, într-adevăr, el este indispensabil , dar absolutizarea lui ni se pare a fi marca lipsei unei metode­­ riguroase și bine stăpînite.­­Pe lîngă caracterul său indispen­sabil, el prezintă și o anume comoditate care ferește pe is­toricul literar de riscuri). Deasupra materialului faptic adunat și clasat, deasupra identificării „momentelor" unei literaturi, este mai important, este esențial să surprinzi structura ei „psihică". Determinările momentane, urmînd altora și pre­­figurînd unele direcții ulterioare, se asamblează și-și iau, cu timpul, locul în ceea ce se cheamă spiritul unei literaturi. Or, lucrul acesta este de cele mai multe ori neglijat.­­Este și un­ul din reproșurile care s-au adus, la timpul cuvenit, celor două volume din istoria literaturii române apărute pînă acum). Este­­ evident că acest spirit evoluează pe baza unor determinări sociale, dar trebuie sesizat raportul exact dintre literatură și­­ determinarea ei socială. Pe de altă parte, textul literar este considerat în exclusivitate în raport cu autorul său. Nu ne gîn­­dim, cum făcea, să zicem, A. Camus, că nici un scriitor nu s-a LITERARE dezvăluit vreodată cu sinceritate pe sine și deci, de la început, o atare procedare nu se justifică. Insă excesul pe linie bio­grafică face să se piardă, sau să se diminueze calitatea lite­rară a textului. Determinările individuale ale personalității scriitorului, alături de cele ale mediului social, au desigur im­portanța lor de netăgăduit, dar — spune G. Călinescu — „nu e cu putință să faci istorie literară fără examen critic. Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie lite­rară, ci istorie culturală". Referindu-se, de exemplu, la Madame Bovary, G. Călinescu arăta că studierea împrejurărilor sociale concrete este exterioară literaturii și numai „cine studiază" lu­mea însăși din acel roman ca realitate (subi. ns.), cu toate problemele care decurg din ea, acela nu mai face istorie li­terară" (Principii de estetică). Pentru istoria literară, faptele, evenimentele concrete nu au veridicitate dacă nu se integrează într-un context adecvat : acest context nu poate fi decît opera însăși. Bineînțeles, o a­­nume cunoaștere a scriitorului ca individ și ca membru al unui grup social facilitează înțelegerea operei. Dar exageră­rile în acest sens distrug plăcerea estetică, atributul de primă necesitate, totuși, al operei de artă. Nici „metoda" anecdo­tică în prezentarea vieții scriitorilor, vizibilă în unele lucrări sau prelegeri de istorie literară, nu ni se pare capabilă să pună în evidență calitatea operei și nici să stabilească cri­terii valorice. Dacă ne gîndim că singura măsură a capodoperelor este perfecțiunea, neconsiderarea valorilor reale și îndepărtarea a ceea ce este nesemnificativ se face necesară. Acțiunea de restituire a valorilor trebuie să aibă în vedere și un anume caracter moral-progresist al literaturii, căci operelor antipro­­gresiste le lipsește una din dimensiunile frumuseții. O istorie literară trebuie să reprezinte evoluția ideilor, a temelor și, în funcție de aceasta, a tehnicienilor, și nu evo­luția scriitorilor din punct de vedere al stării lor civile sau sociale. Ideea de­ permanență, de continuitate, trebuie să stea la baza oricărei istorii literare. Se consideră în general că „noua critică" a exagerat pe I'­n‘a_ e''m'no rii oricărei determinări istorice a operei literare și că își centrează unilateral interesul pe text. O lectură mai puțin grăbită a acestor intervenții critice ne arată că este vorba de cu totul altceva, de ceea ce G. Poulet numește o „nouă alianță" între literatură și istorie : dacă istoria alimen­tează și marchează opera literară, ea nu o produce însă. In acest sens am spune că opera nu este „necesară". Ea există într-un context istoric, dar nu prin acest context istoric. Stabilirea criteriilor și metodelor concrete de elaborare a unei istorii literare concepută modern aparține desigur is­toricilor literari înșiși. Insistăm doar asupra unor principii de ordin general, în primul rînd asupra necesității unei structuri unitare — de aceea ni se par mai profitabile istoriile literare „de autor", cum ar fi aceea a lui G. Ivașcu, decît cele ela­borate de colective largi — și a realizării unor proporții jus­te, în relație directă cu însemnătatea operelor și scriitorilor. Ve­dem apoi ca indispensabile : surprinderea dezvoltării ascendente a literaturii ; analiza, din acest punct de vedere, a unor ope­re majore ; situarea operei și autorului în viziuni largi de ansamblu, raportabile la rîndul lor, vertical și orizontal, la ansamble asemănătoare ; efortul de a realiza totodată recla­­sificări care ar putea eventual să prezinte dintr-un unghi mai adecvat istoria literaturii. Doar în felul acesta istoria literară capătă caracter de necesitate. C. PAVEL

Next