Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-02-21 / nr. 8
3 шял Я [UNK] ' •J - ч CRONICA VIRGIL ARDELEANU S-a spus, cum încă ne amintim foarte bine, că anul 1968 a fost un an al prozei, mai precis, al romanului. Caracterizarea aceasta am respins-o încă de pe vremea cînd ne-a fost adusă la cunoștință. Literatura nu se măsoară nici cu metrul, nici cu calendarul. Literatura nu e bună într-un an, și modestă într-altul. Ea își urmează un drum al ei, interior. Drumul e marcat cu jaloane precise numai de aceia care își închipuie că nu se poate trăi fără etichete. Ce se cuvine a înțelege printr-un an al romanului ? Poate susține cineva că în 1969 n-au apărut cam tot atîtea cărți cîte în anul 1968 ? Cataloagele editurilor stau mărturie pentru o producție aproximativ egală, apoi, de fapt asta vreau să spun, poți susțiține cu seriozitate că două romane, foarte bune, e adevărat, situează un întreg an literar sub specia romanului ? E cam dificil, nu ? Fără să fac neapărat o comparație — oricum inutilă — mă hazardez să afirm că Animale bolnave și îngerul a strigat nu sînt cu nimic superioare unor romane recente, precum Princepele și „F“. Și totuși, despre 1969 nimeni nu a afirmat că ar fi un an al romanului. Nimeni, și lîngă aceste excelente două cărți pot fi așezate alte două importante : Ingeniosul bine temperat și Prins. Eugen Barbu și Dumitru Radu Popescu mi-au impus printr-o optică socială de mare și nobilă responsabilitate. Cum am avut prilejul să mai arăt, în Princepele și în„F“ autorii fac sociologie în cea mai înaltă accepțiune a cuvîntului. Ei privesc lumea contemporană — și lucrul, oricît ar părea de neașteptat, e valabil și pentru Princepele — printr-o prismă care înregistrează tot ceea ce e definitoriu sau malformație sub aspect social și moral. Simțul lor de responsabilitate, dorința lor de a face documentaristică literară sînt atît de puternice încît, în cele din urmă, Princepele și „F" ne apar ca impunătoare și neliniștitoare studii. Evident, nu comit grosolana eroare de a rămîne la aceste observații. Nu rămîn, cu alte cuvinte, la relevarea realismului și a criticii sociale din cele două cărți. Peste satisfacția de a constata că proza acestor autori aduce o reabilitare a epicului propriu-zis și un simț civic încă neîntîlnit la noi, trebuie să spun că în Princepele diapazonul artistic e covîrșitor. Metaforicul și stilistul Eugen Barbu este un rafinat, un estetizant precum Macedonski sau Mateiu Caragiale. D.R. Popescu nu-și ignoră nici el structura și, dincolo de adevărurile crude, amare, pe care nu le comunică, se cuvine reținută, bineînțeles, arta sa. Artă care îl situează, în proza contemporană, imediat după Eugen Barbu și în vecinătatea mult lăudatului, anul trecut, Fănuș Neagu. Celelalte două cărți de care am pomenit m-au surprins. De Petru Popescu știam cîte ceva, dar nu mi-aș fi putut închipui că va putea da un roman la nici treizeci de ani. Prins e o carte compactă, ce etalează o problematică surprinzător de profundă. Viața și moartea, cum s-a și remarcat, sînt cei doi poli între care se înscrie o epică realmente intelectuală, într-o ordine, fie-mi iertat adjectivul, camilpetresc diană. Cît îl privește pe Mircea Horia Simionescu, acesta m-a luat total pe nepregătite. Nu l-am văzut nicăieri, nam citit nimic de acest foarte dotat scriitor. Am auzit că și-a propus, prin prima tinerețe, să scoată o carte numai cînd va împlini vîsta de 40 de ani. Nu știu dacă Dicționarul onomastic a apărut cu acest prilej aniversar. Autorul pare mai „copt". Cert este că această stranie proză impune dintr-o dată un scriitor. Topirea tuturor speciilor literare într-una „sui generis", umorul de superioară calitate, ironia acidă și sarcasmul nimicitor conferă acestei proze inimitabile o valoare de netăgăduit. "■ Fiind un recenzent de proză îmi fac meseria citind multe cărți, cele mai multe de calitate îndoielnică, de nu chiar mai rău. Așa că plăcerea lecturii de nuvele și romane se găsește într-o ușoară dar^ sigură anemiere. Citesc însă destulă poezie. Nepropunîndu-mi să scriu despre poeți, îmi pot permite luxul să arunc cît colo ceea ce nu mă atrage. Tot aruncînd, mi-a rămas pe masă, de cîteva luni, o carte pe care continui s-o răsfoiesc, s-o recitesc. Se numește Cadavre un vid și o situez între Reconstituirea lui Pintilie, pe de o parte, și Princepele și „F” pe de altă parte. E ușor de înțeles, deci, de ce mă fascinează. Se înțelege, de asemenea, de ce refuz s-o „disec". Adaug doar că A. E. Baconsky, estet și estetizant fiind, ține să demonstreze că nu există nici un soi de antinomie între lirică și ... știți dumneavoastră ce. ★ Despre teatrul din anul trecut se pot spune multe. Spre deosebire de o vreme nu prea îndepărtată, teatrul pare a-și fi regăsit propria-i condiție. Cu excepția pieselor de inspirație istorică, textele dramatice s-au emancipat de sub imperiul terifiant al artificiosului. Știm cu toții ce însemna teatru acum vreo cincizece ani, însemna o compunere, în cele mai dese cazuri lipsită de talent, pe o temă dată. Comandata transformare a moravurilor, programaticul „om nou" erau obsesiile principale. Azi nu se mai merge pe așa ceva. S-a ajuns la concluzia normală că omul nu e nou, optimist și perfect integrat unei filozofii superioare numai pentru că așa vor dramaturgii. Omul, cum se poate constata, nu a înregistrat, cel puțin în ordine morală, o metamorfozare atît de structurală încît să vorbești despre el ca despre o ipostază inedită. In mare, el deține însușirile de totdeauna. Nou, într-adevăr, e modul profund de scrutare a propriului destin și a mediului ambiant. El nu este doar o fantoșă, un fulg purtat de cine știe ce valuri, ci o ființă înzestrată cu o capacitate de meditație din ce în ce mai accentuată. Intr-o asemenea atitudine, intră, firesc, și nostalgii și chiar elemente dramatice și tragice. A le ignora, e tot una cu a nu vedea ce se întîmplă în jurul tău. De aceea sînt foarte bucuros să remarc, aici, piesa proaspătului redactor șef al Tribunei. Acești îngeri triști, care propune o discuție lucidă și acidă despre societatea contemporană. Piesa lui Dumitru Radu Popescu a fost încununată cu un premiu. De asemenea spectacolul, de asemenea interpreții principali. E și acesta un semn că publicul spectator, dar și criticii, s-au săturat să tot asiste la spectacole făcute, cu oameni făcuți, cu probleme inventate. D. R. Popescu vorbește, prin cei doi tineri, cu destulă amărăciune despre „unele" triste realități de la noi. Insă și cu îndreptățire, așa cum a făcut-o în „F", romanul înainte pomenit. Din nefericire, dramaturgia ultimului an prezintă și un imens balast : piesele istorice. In 1969 au văzut lumina rampei, au fost publicate foarte multe lucrări inspirate din trecutul nostru mai mult sau mai puțin îndepărtat. Desigur, piesa istorică are dreptul să-și revendice cu îndreptățire un loc sub soare. Nimeni nu poate nega „de plano" valoarea și oportunitatea unor texte dramatice care își trag materia din trecutul național. Dar de la o asemenea realitate, pînă la valul de însăilări tip '69 este un drum în care nu intră nici un element estetic. Dramaturgii, dar cu osebire nedramaturgii, au constatat dintr-o dată că ceea ce se cere azi (cine le-o fi spus?) e piesa istorică. Și s-au năpustit asupra idolilor noștri pe care i-au imaginat ca pe niște ființe debile, măcinate de tare morale și psihologice. E de-a dreptul jenant să-l vezi pe Ștefan cel Mare ca pe un om biitsnic minat de impulsuri tulburi, instinctuale. In dorința lor de a umaniza și moderniza figurile istorice, proaspeții dramatiau compus portrete ale unor cvasi-estropiați mintali. După istoria pe care am învățat-o la școală, după Ștefan din Apus de soare nu putem însă ratifica un Ștefan ca acela din Săptămîna patimilor de Paul Anghel. Dar, la urma urmelor, să zicem că autorii vor să ne facă a privi lucrurile fără prejudecăți. Și-n cazul acesta, tot nu putem semna noile piese. Ele sînt, cel puțin văzute de mine, lipsite cu desăvîrșire de valoare artistică. Monotone și dezlînate, fragmente dramatice, care vor să se constituie într-o epopee națională, demonstrează doar că genul dramatic este, între genurile literare, cel mai dificil. NICOLAE MANOLESCU . Alegînd, din cărțile uni un' an, pe cele cîteva susceptibile de premiere,11 criticul nu poate avea altă pretenție decît că-și mărturisește preferințele. Știu, e la modă acum cuvîntul opțiune, dar opțiunile criticului sînt, fatal, mai multe, merg contra principiului iexcluderii și al cărții unice. Așa că mai firesc ar fi să vorbim de preferințe. Dar chiar și schimbind cuvîntul, lucrurile nu devin cu mult mai clare. Anul 1969, mai sărac in apariții memorable, mai a fost din punct de vedere literar (unde sînt bilanțurile entuziaste de la sfîrșitul anului 1968?), nu ne îngăduie, totuși, să mizăm pe cîte-o singură carte. La critică, faptul este mai evident decît oriunde. Nu pot alege între Generație și creație de Mircea Martin, Euphorion de N. Balotă, Istoria literaturii române de G. Ivașcu, Realitate și romanesc de Liviu Petrescu, Ion Creangă de Savin Bratu, Avangardismul românesc de Ion Pop (ordinea e întâmplătoare). Pentru unele din aceste cărți pledează tinerețea autorilor, pentru altele caracterul de excepție al întreprinderii, fiindcă, orice s-ar zice, premiile se atribuie după criterii extraliterare, valorile rămînînd, esențial, incomparabile. Să mă explic prin cîteva exemple. Ion Creangă este o biografie dublată de o meditație asupra operei și o astfel de carte (să nu uităm despre Creangă!) se scrie o dată la treipatru decenii. Istoria lui G. Ivașcu, e, pentru perioada veche, una din rarele sinteze adevărate. Indiferent de scrupulele specialiștilor care vor pescui inexactități de detaliu, ea este o operă de arhitectură critică, valabilă prin modul în care ordonează critic un spațiu literar , nici „istorie" propriu-zisă, nici operă de erudiție, ea este in conștiința autorului o meditație din unghi contemporan asupra culturii și literaturii noastre vechi. E regretabil că a fost discutată atît de rar pentru ceea сe-și propune să fie, pentru ceea ce este, căutîndu-i-se merite sau defecte în planuri nepotrivite. Generație și creație este cartea unui critic, Euphorion, a unui „filozof“ al literaturii. Mijloacele, sensul acestor cărți diferă. A prefera pe una înseamnă a închide ochii la celelalte. O preferință este, todeauna, o renunțare și un abuz. In proză, situația e ceva mai clară. Aș pronunța chiar un titlu , de D.R. Popescu. Deși, îndată, mă cuprind remușcările : Minciuna lui Mircea Cojocaru e un debut așa de neobișnuit incit... Dar Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu ? Dar altele, apărute in ultimele luni, pe care nu le-am citit încă ? Intre poeți, Nichita Stănescu are (prin Necuvintele) un drept in plus față de alții , este marele nedreptățit de acum un an. Teatru : Ilie Păunescu, pentru volumul său și pentru Maria 1714. Piese izolate, bune, mai sînt (Tandrețe și abjecție de T. Mazilu, de exemplu). Dar poate ar trebui să așteptăm volumele. Literatură pentru copii : Bobinocarii de Gabriela Melinescu. Traduceri: nu știu, *) articolul a fost scris înainte de acordarea premiilor (n.r.). ISTORIILE O discuție asupra fenomenului literar în perspectivă istorică ni se pare întotdeauna binevenită, mai ales că nu s-a ajuns încă la noi (nici în altă parte de altfel) la o formulă de istorie literară deplin satisfăcătoare. In ceea ce privește cercetarea românească din ultimii ani, se poate constata o discrepanță între critica literară, în general „la zi" prin concepție și metodă, și istoria literară, care rămîne încă datoare din acest punct de vedere. Este vorba în primul rînd de permanentizarea unui criteriu fals istoric, adică strict cronologic în prezentarea operelor și scriitorilor. Ni se poate desigur spune că este un criteriu de la sine înțeles și, într-adevăr, el este indispensabil , dar absolutizarea lui ni se pare a fi marca lipsei unei metode riguroase și bine stăpînite.Pe lîngă caracterul său indispensabil, el prezintă și o anume comoditate care ferește pe istoricul literar de riscuri). Deasupra materialului faptic adunat și clasat, deasupra identificării „momentelor" unei literaturi, este mai important, este esențial să surprinzi structura ei „psihică". Determinările momentane, urmînd altora și prefigurînd unele direcții ulterioare, se asamblează și-și iau, cu timpul, locul în ceea ce se cheamă spiritul unei literaturi. Or, lucrul acesta este de cele mai multe ori neglijat.Este și unul din reproșurile care s-au adus, la timpul cuvenit, celor două volume din istoria literaturii române apărute pînă acum). Este evident că acest spirit evoluează pe baza unor determinări sociale, dar trebuie sesizat raportul exact dintre literatură și determinarea ei socială. Pe de altă parte, textul literar este considerat în exclusivitate în raport cu autorul său. Nu ne gîndim, cum făcea, să zicem, A. Camus, că nici un scriitor nu s-a LITERARE dezvăluit vreodată cu sinceritate pe sine și deci, de la început, o atare procedare nu se justifică. Insă excesul pe linie biografică face să se piardă, sau să se diminueze calitatea literară a textului. Determinările individuale ale personalității scriitorului, alături de cele ale mediului social, au desigur importanța lor de netăgăduit, dar — spune G. Călinescu — „nu e cu putință să faci istorie literară fără examen critic. Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie literară, ci istorie culturală". Referindu-se, de exemplu, la Madame Bovary, G. Călinescu arăta că studierea împrejurărilor sociale concrete este exterioară literaturii și numai „cine studiază" lumea însăși din acel roman ca realitate (subi. ns.), cu toate problemele care decurg din ea, acela nu mai face istorie literară" (Principii de estetică). Pentru istoria literară, faptele, evenimentele concrete nu au veridicitate dacă nu se integrează într-un context adecvat : acest context nu poate fi decît opera însăși. Bineînțeles, o anume cunoaștere a scriitorului ca individ și ca membru al unui grup social facilitează înțelegerea operei. Dar exagerările în acest sens distrug plăcerea estetică, atributul de primă necesitate, totuși, al operei de artă. Nici „metoda" anecdotică în prezentarea vieții scriitorilor, vizibilă în unele lucrări sau prelegeri de istorie literară, nu ni se pare capabilă să pună în evidență calitatea operei și nici să stabilească criterii valorice. Dacă ne gîndim că singura măsură a capodoperelor este perfecțiunea, neconsiderarea valorilor reale și îndepărtarea a ceea ce este nesemnificativ se face necesară. Acțiunea de restituire a valorilor trebuie să aibă în vedere și un anume caracter moral-progresist al literaturii, căci operelor antiprogresiste le lipsește una din dimensiunile frumuseții. O istorie literară trebuie să reprezinte evoluția ideilor, a temelor și, în funcție de aceasta, a tehnicienilor, și nu evoluția scriitorilor din punct de vedere al stării lor civile sau sociale. Ideea de permanență, de continuitate, trebuie să stea la baza oricărei istorii literare. Se consideră în general că „noua critică" a exagerat pe I'n‘a_ e''m'no rii oricărei determinări istorice a operei literare și că își centrează unilateral interesul pe text. O lectură mai puțin grăbită a acestor intervenții critice ne arată că este vorba de cu totul altceva, de ceea ce G. Poulet numește o „nouă alianță" între literatură și istorie : dacă istoria alimentează și marchează opera literară, ea nu o produce însă. In acest sens am spune că opera nu este „necesară". Ea există într-un context istoric, dar nu prin acest context istoric. Stabilirea criteriilor și metodelor concrete de elaborare a unei istorii literare concepută modern aparține desigur istoricilor literari înșiși. Insistăm doar asupra unor principii de ordin general, în primul rînd asupra necesității unei structuri unitare — de aceea ni se par mai profitabile istoriile literare „de autor", cum ar fi aceea a lui G. Ivașcu, decît cele elaborate de colective largi — și a realizării unor proporții juste, în relație directă cu însemnătatea operelor și scriitorilor. Vedem apoi ca indispensabile : surprinderea dezvoltării ascendente a literaturii ; analiza, din acest punct de vedere, a unor opere majore ; situarea operei și autorului în viziuni largi de ansamblu, raportabile la rîndul lor, vertical și orizontal, la ansamble asemănătoare ; efortul de a realiza totodată reclasificări care ar putea eventual să prezinte dintr-un unghi mai adecvat istoria literaturii. Doar în felul acesta istoria literară capătă caracter de necesitate. C. PAVEL