Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-09-19 / nr. 38

Proletari din toate țările, uniți-vă! SĂPTĂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL V • NR. 3? (242) O SIMBATA 19 IX 1970 » 12 PAGINI 1 LEU MAURIAC: „a muri Înseamnă a Înceta să fii neînțeles" Apollinaire, Péguy, Claudel, Proust, Gide, Va­léry, Cocteau, Breton, Giraudoux... Acestei ge­nerații i-a aparținut François Mauriac, și Fran­ța a pierdut, prin dispariția lui, probabil pe ul­timul ei mare scriitor clasic. încă in 1958, în ul­timele rânduri ale unei sintetice monografii, Jac­ques Robichon se întreba :­­Mauriac poate fi un clasic ? Aceasta este singura problemă cu adevă­rat interesantă care se pune de acum înainte. Mauriac, moștenitorul unei culturi, fruct tardiv al arborelui romantic și al tragediei racineiene, dispune de mijloace pentru a fi un clasic; și re­sursa sa principală, pentru acest gen de transfor­mare, este, cu siguranță, de a fi unul dintre pri­mii scriitori francezi ai timpului său“. Prima carte a lui Mauriac, volumul de poeme Les Mains jointes, primea aprobarea entuziastă a lui Maurice Barrès: „Cariera dumitale va fi lesnicioasă și glorioasă...“ Foarte adevărat, deși nu în poezie s-a realizat Mauriac (lirismul ră­­mînînd, totodată, o notă fundamentală a operei sale). S-a format la o inaltă școală de cultură și nu e vorba de aceia pe care, făcînd concesii modei timpului, ii declara a fi fost maeștrii săi (Bourget, Barrès și Mourras), ci de autorii ре­ма [UNK]е i-a frecventat îndelung: Racine, Pascal, Dostoiev­ski (la care „sublimul și imundul, impulsurile josnice și cele mai înalte aspirații sînt inextri­cabil îngemănate“ — spunea in eseul Le Roman), Baudelaire, Proust, — contemporanul pe care l-a admirat in cel mai înalt grad. Există la acest „catolic care scrie romane“ o permanentă sfiși­­ere lăuntrică, o pendulare între Bine și Rău, între păcat și puritate, între neliniște și pace a sufletului. Lumea romanelor lui Mauriac e o lume închisă, os­tilă marilor elanuri, împiedicînd evadările, redu­­cind — în cele mai multe cazuri — comunicabi­­litatea doar la aparenția, la mimarea ei. O lume închisă, în care fiecare suferă singur, cum spune un personaj („Suferința mea nu e suferința ta“), un univers cu trei dimensiuni : religia, familia, provincia. „Doar provincia mai știe să urască“, scria autorul Cuibului de vipere. E locul unde nu se intîmplă nimic, deși s-ar putea intîmpla orice. Conveniențele, fariseismul, prejudecățile, instinctul de proprietate înăbușă poftele, retează ambițiile, înstrăinarea și nefericirea, cupiditatea și ura meschină se instalează in viata de fa­milie. „In liniștea de la țară, omul aude mai bine strigătul cărnii sale“, dar aici „viata celor mai mulți dintre oameni e un drum mort care nu duce nicăieri“. Credința nu înseamnă decît rare­ori salvare, tentația păcatului și a viciului e mai puternică. La o singură virstă salvarea mai e po­sibilă : aceea a adolescentei. întreaga operă a lui Mauriac (pînă la ultimul roman, Un adolescent, de odinioară) e traversată de nostalgia purității adolescentine , a păstra nealterată tinerețea spiri­tului însemna, pentru Mauriac, a găsi calea re­zistenței împotriva păcatului și a morții. O carieră lesnicioasă și glorioasă ... Acade­mia Franceză, Premiul Nobel, pentru „analiza pătrunzătoare a sufletului și pentru intensitatea artistică cu care a interpretat, in forma romanului, viața umană...“ O operă vastă, cu reușite incon­testabile in roman, teatru, eseu, memorialistică (in special pasionantele Memorii interioare), un stil de un farmec poate ușor desuet, dar inimitabil, de o puritate clasică și de o rafinată muzicali­tate. Și apoi, o excepțională activitate de jur­nalist, mărturie a unei conștiințe exemplare, a u­­nui scriitor care credea în puterea Verbului : „O pagină de roman nu are in ochii mei mai multă importanță decît o cronică. Toate mijloacele­ de expresie au aceeași valoare (...) Cititorul francez care ii urmărea „Bloc-Notes“-ul din Figaro Littéraire va fi încercat, poate, același sen­timent pe care l-am avut, noi, românii cînd, intr-o vineri, Contemporanul a apărut fără Cronica op­timistului. Pe măsura trecerii anilor, confesiunile sale deveneau tot mai tulburătoare : Bloc-Notes­­ul era un fel de exorcism împotriva morții, Mau­riac se apăra și, în același timp, se pregătea pen­tru moarte. Tot ce-a scris în ultimii ani ne face să credem că a așteptat Marea Trecere împăcat și calm, lucid și cu fruntea sus. Acum cîteva săp­­tămîni, ideea morții li inspira această sublimă reflecție, profetizind, poate, o nouă strălucire, în postumitate: „A muri, înseamnă a înceta să fii neînțeles... " AL CALINESCU POMPILIU CLEMENT : .Lascăr Vorel* SEMNIFICAȚIILE ARTEI BRUTE Măcela­rul normand Aimable Jayet care desenează femei cu capul tăiat, căutând ouă aurite, minerul Augustin Lesage care își construiește pe plize uriașe „cetăți spiri­­tuale" și alții care, fie că pictează în culori cu«iv­e femei hidoase cu ochi mascați și sini opulenți (Aloise, bolnav psihic), fie că fac din miez de pîine sau argilă chipul vreunei iubite ucise sau monștri ce par ieșiți din­­tr-un trecut imemorial, toți creează „pe mar­gine", adică în afara oricărui model sau norme, și uneori in afara oricărei intenții de a expune „artă brută" (opusă artei culte, academismelor, rețetelor, virtuozităților și bunului gust). Obiectul artistic în cazul exponatelor de acest gen, spune criticul francez Gilbert I­ascaut, este imaginea concepută ca un factor ivit din haos și în același timp și or­donator al lui, un instrument de comunicare specială între creator și spectator. La fel de bine se pot culege teorii foarte ciudate privind finalitatea operelor și din afirmațiile creatorilor. Astfel Jeanne Tripier se consideră în postura de secretar al ma­rilor autorități planetare, justificînd sau ex­­pl­iîndu-și toate violențele comise în pre­zent sau trecut. Augustin Lesage și Joseph Crépin se cred, cînd creează, în conformita­te cu teoriile platonice de acest gen, medii ale unor alte entități care-i conduc, în a­­ceste momente de creație văzînd nu mani­festarea libertății lor, ci voința și intenția u­­nui „altuia". Ciudat este însă faptul că majoritatea acestor artiști lucrează în as­cuns, fără intenția de a-și expune creația vreunui spectator. Explicația e că unii fac din opera lor obiecte magice, fetișe menite să-i apere de dușmani interni sau externi, alții o practică ca mijloc de agresiune sau de seducere, iar alții ca simplu obiect de po­lemică. Opera brută, spre deosebire de cea artis­tică, provine dintr-o concepție cu totul opusă acesteia, o concepție în care meșteșugul pro­­priu-zis e suspect, iar diferența față de mit. MARCEL PETRIȘOR (Continuare in pag. a 5-a) Ilustrăm acest număr cu o serie din opere­le lui Lascăr Vorel, intrate de curând în pro­prietatea muzeului din Piatra Neamț, orașul copilăriei și adolescenței pictorului. croctiv ÎN SEPTEMBRE, NOAPTEA Haideți, rogu-vă, să ne mai gîndim o dată la filmul pe care Televiziunea ni l-a făcut dar într-una din nopțile începutului de septembrie, sub un cer­elin, înalt și negru, fără lună, peste zi­duri albe din piatră de Repedea. Haideți, cinci minute doar... Neanunțați de conștiinciosul program, era cît pe ce să-l scă­păm și să ne culcăm devreme, cu gîndul la cine știe ce pași de-a doua zi. Dar, ca sub degetele lungi ale unui iminent far­mec, am rămas incă un minut, pînă cînd am văzut numele re­gizorului Pasolini, acest mare necunoscut în țara noastră, despre care toată lumea vorbește cu pioșenie. A urmat apoi ceva despre care obișnuitele cronici nu au curajul să spună totul, de frică să nu destrame ceea ce trebuie să rămînă întreg, ferit, de nepipăit. A urmat una din poveștile acelea bărbătești, cu Oedip. Una din ele, pentru că de fiecare dată povestea cu Oedip ne este spusă altfel, ca și cum ar exista atîtea destine Oedip cite des­tine omenești sînt pe pămînt... Dar nu de mitul lui Oedip să ne aducem aminte acum, cînd nu mai putem uita filmul, și nu de meterezele negre ale Tebei, filmate contra luminii irizate, nu de pile acelea stînd mereu printre picioarele grecilor, nu de dealurile uscate și întoarse parcă pe partea lor dinăuntru, nu de fețele actorilor, magnifice măști de tragodii vechi, nu de rîsetele, icnetele, gemetele, țîrîi­­turile de greieri, care aduceau din cînd în cînd cosmosul lingă fotoliile noastre, nu de toate aceste drăcești și insinuante simboluri cine­matografice să ne amintim acum, ci de cu totul altceva. Să ne gîndim la ideea lui Pasolini de a duce sub zidurile Tebei, de aici, din Carpați, muzica fericită a călușari­lor și tînguirile bocetelor noastre. Formidabilă bandă sonoră ! Nu știu dacă am mai văzut undeva, pe o altă peliculă, o ase­menea înrudire între imagine și sunet. Nu erau în film numai cîntecele noastre : erau acolo și acele coruri triste, monocorde ale femeilor din Balcani și țiterele gre­cești și poate și alte cîntece din sudul Dunării, dar amintiți-vă, dincolo de toate, unde anume, în ce momente se auzeau fan­tasticele noastre cîntece ,­­ o dată cînd femeile locastei se zbenguie în pajiștea us­cată. Se aude tînguirea curată a doinei noastre... E o zben­guială prevestitoare de nenorocire. — altădată, după ce Oedip răpune Sfinxul, pe dealurile acelea de lavă uscată. Se aude întîi rar, apoi tot mai precipitat, într-o temeinică închegare orchestrală, dansul vesel-nebunesc al călu­șarilor. Grecii beau și mănîncă hartane de carne jertfită, sfîrîind în focuri cu balsam de mirodenii. E o bucurie plină, întreagă. Deci, pasul drăcesc de sprinten al călușarilor și tînguirea lungă a doinei noastre sub zidurile Tebei, în momentele limită ale cetății. Acolo unde marii greci au înfiripat primele lor mi­tologii, din care apoi s-au înfruptat pe rînd imaginațiile atîtor popoare. Nu vi se pare răscolitoare ideea acestui stră­n, a lui Pasolini, de a ne așeza și pe noi, cei din Carpați, la geniala confluență a spiritelor lumii ? _ VAL GHEORGHIU

Next