Cronica, 1971 (Anul 6, nr. 1-53)
1971-01-16 / nr. 3
Proletari din toate țările, uniți-vă! SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL VI * NR. 3 (258)* SIMBATĂ 18 I 1971*12 PAGINI I LEU -■ ^ИШИИИШЯИ5ИИИШИШИИИИЖИИЙПИШИИШ1ИИИИИН11^ИШИЮНИИИИЮИИВШ1ШИШИИИИИИИИИИИИИИИИИИИИИИМ EMINESCU MODERNITATEA CONCEPTULUI DE POEZIE Vizionarismul presupune depășirea eului subiectiv și găsirea acelui eu „artificial”, eul infernal care se confundă cu existența. In anul în care Rimbaud trimitea lui Paul Demeny a doua scrisoare a vizionarului, Eminescu scrie aceste rînduri lui Iacob Negruzzi . .. fiecare dintre noi e un organ central, careți asimilează într-un moment toate intîmplările lumii, care-i vin la conștiință". In amintita scrisoare a lui Rimbaud citim între altele : „Poetul ar defini atunci (după depășirea Eu-lui) cantitatea de necunoscut ce se trezește la vremea lui în sufletul universal , el ar da mai mult decît formula propriului său cuget..Sau, tot acolo : „Căci Eu este altcineva. .. Dacă bătrinii imbecili ar fi găsit altceva decît semnificația falsă a Eu-lui " .." Eminescu are conștiința acelui (întermenii lui Rimbaud) „suflet universal", cum scrie el, „organ central"... Aici, eul (împrumut cuvintele lui Hugo Friedrich despre Rimbaud), „devine planetar”. Eminescu, asemenea lui Ро [UNK] și Baudelaire (îl citez pe H. Friedrich despre Baudelaire) participă la „depersonalizarea liricii moderne, cel puțin în sensul în care cuvîntul liric nu se mai naște din acea unitate a poeziei cu persoana, empirică la care aspiră romanticii, în opoziție cu tradiția multiseculară a liricii dinaintea lor” (Structura liricii moderne, op. cit. p. 33). Se știe că Poe a eliminat din poezie tot ceea ce era, în termenii lui, „the intoxication of the heart". S-a vorbit despre înrudirea Ро [UNK] _Eminescu. Mai mult decît „pesimismul" și chiar decît tentația fantasticului, îi apropie acea nouă structură a poeziei care, despărțindu-se de romantism, se concepe în afara eului subiectiv ca expresie a acelui „organ central", a „sufletului universal". Și Baudelaire concepea o „centralizare a eului”. Desigur, nu trebuie să ne așteptăm la o dispoziție totală a eului empiric. Cazul lui Baudelaire e din nou semnificativ. „Aproape toate poemele din Les fleurs du mal, scrie Hugo Friedrich, vorbesc pornind de la ea. Omul Baudelaire , întru totul aplecat asupra sa. Dar în actul poetic, acest preocupat de sine nu-și privește de loc eul empiric. Vorbește despre sine, în măsura în care se știe victima modernității. Ea apasă asupra sa ca un blestem. El însuși a spus destul de des că suferința sa nu e numai a sa. E semnificativ că acele resturi ale conținuturilor personale de viață, care se mai găsesc în poemele sale, sînt doar impresii exprimate” (op. cit. p. 34). In ce-l privește pe Eminescu, lucrurile sunt mult mai complexe, deși el ocupă, în literatura noastră, cu toate limitele care se impun comparației, un loc îintrucîtva similar cu cel al lui Baudelaire : îi moștenește pe romantici dar de fapt rupe cu ei, opera lor marchează, pentru literatura căreia îi aparține fiecare, începutul poeziei moderne etc. Poetul român trebuia să desăvîrșească o tradiție ; el venea într-o literatură tînără, al cărei limbaj mai întîi desăvîrșit (lucru pe care-l face) și apoi „reconstruit" (lucru pe care, de asemenea, încearcă să-l facă). Iată de ce mai ales in prima parte a creației, eul empiric există abundent : mai tîrziu, el devine discontinuu, dominat de eul impersonal acel „organ central" са [UNK]е-l „joacă" pe cei dinții. Opera sa de maturitate e marcată de supremația eului impersonal în care stăpînește luciditatea. Pasajul citat din scrisoare către Iacob Negruzzi ( 11 febr. 1871) este programatic. Eminescu nu se abandonează niciodată cu totul, nu „dispare" cu totul în subiectivitate. Totdeauna rămîne cineva care „pîndește” și reflectează. Aici sînt cele două „măști” ale poetului : eul subiectiv și eul impersonal. Poezia Glossă „demască" „jocul" celor două euri proclamînd nevoia „regăsirii de sine" Eminescu își „joacă" eul subiectiv, ca pe o scenă, în fața sinelui său adînc. In Luceafărul sînt două „scene", la niveluri deosebite. „Spectatorul" absolut e Demiurgul (cum foarte bine observa cineva, o altă ipostază a lui Hyperion). ION CONSTATINESCU (continuare în pag. 7) SALONUL 70 Ceea ce caută amatorul de artă într-o expoziție de pictură și sculptură — ca de altfel in oricare artă, fie ea poezie, muzică sau dans, este un spațiu psihic inedit, un orizont sufletesc nemaiumblat, în care condiția umană se află îmbogățită cu nouă ipostază emoțională și prin aceasta cu un plus de cunoaștere și certitudine. Referindu-ne la arta plastică, pentru ca un tablou sau o sculptură să-și găsească audiență este nevoie de unele condiții indispensabile , spațiul plastic să fie suficient de articulat pentru a putea găzdui pe contemplator și acest spațiu plastic să fie convertibil în spațiu psihic. Și mai trebuie încă ceva : să fie un spațiu in mod real nou, în consonanță cu sensibilitatea vremii. Altfel nici un ecou nu se poate naște. Sensibilitatea omenească străbate de-a lungul epocilor un drum — ascendent sau descendent sau ondulat — faptul nu are importanță și este și o chestiune de optică, dar în orice caz, ea este constituită dintr-o înlănțuire de viziuni mereu schimbătoare. Sensibilitatea modernă cere un alt raport între om și univers. Părăsirea anecdoticului și a realității fotografice, precum și a transcrierii sentimentalcomune a naturii obligă artistul la căutarea uor m,ivice originale, neasemuitoare realității cotidiene, prin care să-și mărturisească vinça de uuertate și modelul său de reintegrare a sufletului în universul metamorfozat după o nouă viziune. Una din urmările logice ale noii concepții este autonomia pe care au dobîndit-o mijloacele plastice, în sensul că, luate în sine, ele aspiră să construiască singure un univers. Evident, rafinamentele in a găsi expresii inedite au mers pînă la exagerări jenante și chiar la impostură, dar nu este mai puțin adevărat că o mutație netă s-a produs în gustul percepției artistice și ea se adîncește pe zi ce trece. In definitiv, dacă libertatea este suprema năzuință a omului, artistul și omul contemporan au dreptul de a se elibera de niște imagini care i-au dominat secole și să-și făurească altele. în legătură cu aceasta, este bine să amintim ceea ce un pictor chinez, Son Ten-po, scria încă de la finele secolului XI : „Orice persoană care vorbește de asemănare în pictură este bună de trimis printre copii". Neacomodarea unui creator la noul peisaj al artei duce in mod fatal la o dificultate de receptare sau chiar la nereceptare a operelor sale. Acest adevăr este atît de despotic incit, se poate ca un tablou pictat foarte bine în manieră clasică să impresioneze mai puțin decît un altul, de factură modernă, mai puțin virtuos ca meșteșug, dar în care o viziune nouă se impune cu vigoare. Desigur, un mare creator va putea oricine să reabiliteze viziunea clasică, dar este necesară o nuanță absolut originală și o forță de expresie puțin comună. Cu unele excepții, pictura Salonului 1970 se înscrie organic în peisajul sensibilității contemporane. Cum noi ne ocupăm aici numai de acest aspect al salonului, nu vom aborda lucrările în stil tradițional care se înșiruiesc pe o scară plecind de la o modestă linie de plutire pînă la lucrări de certă valoare. Val. Gheorghiu, Corneliu Ionescu și Ion Neagoe aduc spațiul cel mai disponibil, cel mai puțin locuit , spațiul plastic pur, picturalul ca atare, material de construcție pentru orice arhitectură sufletească. Cei dinții îmbină suprafețe cromatice geometrice vaste în care zonele de culoare mai închisă sînt chemate să reliefeze, să potențeze zonele clare și să le sintetizeze totul intr-un peisaj plastic și psihic unitar. Pericolul ca spațiul vacant să nu devină de fapt tablou vacant este evitat cu mijloace minime, dar sigure. Acest spațiu se transformă in largă meditație tăcută, ca intr-un preludiu sau final de creație. Dimpotrivă, spațiul lui Ion Neagoe in GEORGE POPA (continuare în pag 5) ------------------------------------------------------- PĂDUREA Ne-nchidem in pădure ca într-o cetate cu turnuri duse-n cer și turnurile cad cei care nu respiră un dor de libertate râmin streini pădurii și-i cerne vintu-n vad in singe torc otrăvuri și așteaptă duși înghețul să le ferece porțile la miazăzi noi ne iubim pădurea și întorși supuși cu foamea-nvetezată de a viețui cînd viforul ne ajunge scările : e-un țintirim de plante albe și de trunchiuri retezate incâlecum sâlbaticiții minți și ne numim numai padurii-simțâmintele curate ... cu fiecare toamnă petrecem timpul mui închis in cercuri verzi sub cupe de izvoare, copacii care-n deșteptarea gîndirii s-au născut lor înșiși cresc cetate și nu mai știu să piară. GEORGE CHIRILA |BIBLIOTECA„ASTRA"! SIBIU