Cronica, 1971 (Anul 6, nr. 1-53)

1971-01-16 / nr. 3

Proletari din toate țările, uniți-vă! SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL VI * NR. 3 (258)* SIMBATĂ 18 I 1971*12 PAGINI I LEU -■ ^ИШИИИШЯИ5ИИИШИШИИИИЖИИЙПИШИИШ1ИИИИИН11^ИШИЮНИИИИЮИИВШ1ШИШИИИИИИИИИИИИИИИИИИИИИИМ EMINESCU MODERNITATEA CONCEPTULUI DE POEZIE Vizionarismul presupune depășirea eului su­biectiv și găsirea acelui eu „artificial”, eul infer­nal care se confundă cu existența. In anul în care Rimbaud trimitea lui Paul Demeny a doua scrisoare a vizionarului, Emi­­nescu scrie aceste rînduri lui Iacob Negruzzi . .. fiecare dintre noi e un organ central, care­ți asimilează într-un moment toate intîmplările lumii, care-i vin la conștiință". In amintita scri­soare a lui Rimbaud citim între altele : „Poetul ar defini atunci (după depășirea Eu-lui) canti­tatea de necunoscut ce se trezește la vremea lui în sufletul universal , el ar da mai mult decît formula propriului său cuget..Sau, tot acolo : „Căci Eu este altcineva. .. Dacă bătrinii imbe­cili ar fi găsit altceva decît semnificația falsă a Eu-lui " .." Eminescu are conștiința acelui (în­­termenii lui Rimbaud) „suflet universal", cum scrie el, „organ central"... Aici, eul (împrumut cuvintele lui Hugo Friedrich despre Rimbaud), „devine planetar”. Eminescu, asemenea lui Ро [UNK] și Baudelaire (îl citez pe H. Friedrich despre Baudelaire) participă la „depersonalizarea liricii moderne, cel puțin în sensul în care cuvîntul li­ric nu se mai naște din acea unitate a poeziei cu persoana, empirică la care aspiră romanticii, în opoziție cu tradiția multiseculară a liricii di­naintea lor” (Structura liricii moderne, op. cit. p. 33). Se știe că Poe a eliminat din poezie tot ceea ce era, în termenii lui, „the intoxication of the heart". S-a vorbit despre înrudirea Ро [UNK] _Eminescu. Mai mult decît „pesimismul" și chiar decît tentația fantasticului, îi apropie acea nouă structură a poeziei care, despărțindu-se de romantism, se concepe în afara eului subiectiv ca expresie a acelui „organ central", a „sufle­tului universal". Și Baudelaire concepea o „centralizare a eu­­lui”. Desigur, nu trebuie să ne așteptăm la o dispoziție totală a eului empiric. Cazul lui Bau­delaire e din nou semnificativ. „Aproape toate poemele din Les fleurs du mal, scrie Hugo Frie­drich, vorbesc pornind de la ea. Omul Baude­laire , întru totul aplecat asupra sa. Dar în ac­tul poetic, acest preocupat de sine nu-și privește de loc eul empiric. Vorbește despre sine, în mă­sura în care se știe victima modernității. Ea apasă asupra sa ca un blestem. El însuși a spus des­tul de des că suferința sa nu e numai a sa. E semnificativ că acele resturi ale conținuturilor personale de viață, care se mai găsesc în poe­mele sale, sînt doar impresii exprimate” (op. cit. p. 34). In ce-l privește pe Eminescu, lucrurile sunt mult mai complexe, deși el ocupă, în literatura noastră, cu toate limitele care se impun compa­rației, un loc îintrucîtva similar cu cel al lui Bau­delaire : îi moștenește pe romantici dar de fapt rupe cu ei, opera lor marchează, pentru litera­tura căreia îi aparține fiecare, începutul poeziei moderne etc. Poetul român trebuia să desăvîr­­șească o tradiție ; el venea într-o literatură tî­­nără, al cărei limbaj mai întîi desăvîrșit (lucr­u pe care-l face) și apoi „reconstruit" (lucru pe care, de asemenea, încearcă să-l facă). Iată de ce mai ales in prima parte a creației, eul empi­ric există abundent : mai tîrziu, el devine dis­continuu, dominat de eul impersonal acel „organ central"­ са [UNK]е-l „joacă" pe cei dinții. Opera sa de maturitate e marcată de supremația eului impersonal în care stăpînește luciditatea. Pasa­jul citat din scrisoare către Iacob Negruzzi ( 11 febr. 1871) este programatic. Eminescu nu se abandonează niciodată cu totul, nu „dispare" cu totul în subiectivitate. Totdeauna rămîne cineva care „pîndește” și re­flectează. Aici sînt cele două „măști” ale poetu­lui : eul subiectiv și eul impersonal. Poezia Glossă „demască" „jocul" celor două euri pro­­clamînd nevoia „regăsirii de sine" Eminescu își „joacă" eul subiectiv, ca pe o scenă, în fața sinelui său adînc. In Luceafărul sînt două „sce­ne", la niveluri deosebite. „Spectatorul" abso­lut e Demiurgul (cum foarte bine observa cine­va, o altă ipostază a lui Hyperion). ION CONSTATINESCU (continuare în pag. 7) SALONUL 70 Ceea ce caută amatorul de artă într-o ex­poziție de pictură și sculptură — ca de altfel in oricare artă, fie ea poezie, muzică sau dans, este un spațiu psihic inedit, un orizont sufletesc nemaiumblat, în care condiția umană se află îmbogățită cu nouă ipostază emoțio­nală și prin aceasta cu un plus de cunoaș­tere și certitudine. Referindu-ne la arta plastică, pentru ca un tablou sau o sculptură să-și găsească audiență este nevoie de unele condiții indispensabile , spațiul plastic să fie suficient de articulat pen­tru a putea găzdui pe contemplator și acest spațiu plastic să fie convertibil în spațiu psi­hic. Și mai trebuie încă ceva : să fie un spa­țiu in mod real nou, în consonanță cu sensi­bilitatea vremii. Altfel nici un ecou nu se poate naște. Sensibilitatea omenească stră­bate de-a lungul epocilor un drum — ascen­dent sau descendent sau ondulat — faptul nu are importanță și este și o chestiune de op­tică, dar în orice caz, ea este constituită dintr-o înlănțuire de viziuni mereu schimbă­toare. Se­nsibilitatea modernă cere un alt raport între om și univers. Părăsirea anecdoticului și a realității foto­grafice, precum și a transcrierii sentimental­­comune a naturii obligă artistul la căutarea u­­or m­­­,ivice originale, neasemuitoare reali­tății cotidiene, prin care să-și mărturisească vi­nça de uuertate și modelul său de reinte­grare a sufletului în universul metamorfozat după o nouă viziune. Una din urmările logice ale noii concepții este autonomia pe care au dobîndit-o mijloacele plastice, în sensul că, luate în sine, ele aspiră să construiască sin­gure un univers. Evident, rafinamentele in a găsi expresii i­­nedite au mers pînă la exagerări jenante și chiar la impostură, dar nu este mai puțin a­­devărat că o mutație netă s-a produs în gus­tul percepției artistice și ea se adîncește pe zi ce trece. In definitiv, dacă libertatea este suprema năzuință a omului, artistul și omul contemporan au dreptul de a se elibera de niște imagini care i-au dominat secole și să-și făurească altele. în legătură cu aceasta, este bine să amintim ceea ce un pictor chinez, Son Ten-po, scria încă de la finele secolului XI : „Orice persoană care vorbește de asemă­nare în pictură este bună de trimis printre copii". Neacomodarea unui creator la noul peisaj al artei duce in mod fatal la o dificultate de receptare sau chiar la nereceptare a opere­lor sale. Acest adevăr este atît de despotic incit, se poate ca un tablou pictat foarte bine în manieră clasică să impresioneze mai puțin decît un altul, de factură modernă, mai puțin virtuos ca meșteșug, dar în care o viziune nouă se impune cu vigoare. Desigur, un mare creator va putea oricine să reabiliteze viziu­nea clasică, dar este necesară o nuanță ab­solut originală și o forță de expresie puțin comună. Cu unele excepții, pictura Salonului 1970 se înscrie organic în peisajul sensibilității con­temporane. Cum noi ne ocupăm aici numai de acest aspect al salonului, nu vom aborda lucrările în stil tradițional care se înșiruiesc pe o scară plecind de la o modestă linie de plutire pînă la lucrări de certă valoare. Val. Gheorghiu, Corneliu Ionescu și Ion Nea­goe aduc spațiul cel mai disponibil, cel mai puțin locuit , spațiul plastic pur, picturalul ca atare, material de construcție pentru orice arhi­tectură sufletească. Cei dinții îmbină suprafețe cromatice geometrice vaste în care zonele de culoare mai închisă sînt chemate să reliefeze, să potențeze zonele clare și să le sintetizeze totul intr-un peisaj plastic și psihic unitar. Pericolul ca spațiul vacant să nu devină de fapt tablou vacant este evitat cu mijloace minime, dar si­gure. Acest spațiu se transformă in largă me­ditație tăcută, ca intr-un preludiu sau final de creație. Dimpotrivă, spațiul lui Ion Neagoe in GEORGE POPA (continuare în pag 5) ------------------------------------------------------- PĂDUREA Ne-nchidem in pădure ca într-o cetate cu turnuri duse-n cer și turnurile cad cei care nu respiră un dor de libertate râmin streini pădurii și-i cerne vintu-n vad in singe torc otrăvuri și așteaptă duși înghețul să le ferece porțile la miazăzi noi ne iubim pădurea și întorși supuși cu foamea-nvetezată de a viețui cînd viforul ne­ ajunge scările : e-un țintirim de plante albe și de trunchiuri retezate incâlecum sâlbaticiții minți și ne numim numai padurii-simțâmintele curate ... cu fiecare toamnă petrecem timpul mui închis in cercuri verzi sub cupe de izvoare, copacii care-n deșteptarea gîndirii s-au născut lor înșiși cresc cetate și nu mai știu să piară. GEORGE CHIRILA |BIBLIOTECA„ASTRA"! SIBIU

Next