Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-07-21 / nr. 29

FANTASTICUL REAL Eugen SIMION Eseiștii care încearcă să de­limiteze noțiunea de fantastic cad, în cele din urmă, de a­­cord că o definiție capabilă să îmbrățișeze toate cazurile și să satisfacă toate gusturile nu-i posibilă. Definițiile nu lipsesc, cu toate acestea, și în cîteva puncte ele coincid. Toți comentatorii sînt, de pildă, de acord că en­glezii și germanii au vocația fantasticului, în timp ce cultul raționalismului împiedică pe francezi să depășească frontierele cunoașterii logice... iar dincolo de aceste frontiere se întinde domeniul imaginarului. Fantasti­cul e o creație, așadar, a nor­dului cețos, borealic și numai în rare cazuri, o proiecție a in­teligenței surescitate a Sudului. Regimul lui e visul, umbra, somnul hibernal, vîntul țiuitor, ceața ce se lipește de lucruri și transformă orice arbor într-o zeitate... Soarele mediteranian pă­trunde, risipește ceața protectoa­re și, la lumina lui, lucrurile a­­par într-o dezolantă nuditate. In fața lor, fantezia se retrage ru­șinată... Teorie veche, contestată la tot pasul. Fantasticul modern își a­­lege cu precădere subiectul din domeniul realului, dovedind că acolo unde există o ordine, o structură unitară, o categorie precisă există, inevitabil, și un principiu al dezordinii, o forță ce deplasează liniile și tulbură cunoașterea rațională. Fantasticul e o categorie a realului, locul lui e în inima lumii fenomena­le. El ne așteaptă la codțul stră­zii, zona lui privilegiată este fi­rescul, logicul, naturalul. E su­ficient ca un element să-și schimbe poziția sau compoziția pentru ca schema ordinii să se modifice și sentimentul misteru­lui să invadeze spiritul nostru, înaintea lui Roger Caillois, Lovecraft consideră că ceea ce e propriu fantasticului e tea­ma, o teamă cosmică (spre deo­sebire de teama fizică, specifi­că altui gen de literatură — li­teratura de groază). Cea dintîi presupune o anumită atmosfe­ră agresivă, o inexplicabilă fri­că față de forțele inexplicabile ale necunoscutului. La rigoare, prozatorul fantastic poate apela la științele exacte și Lovecraft nu ezită, să-și justifice părerile lui prin teoria relativității a lui Einstein. Barierele naturii, sînt pe această cale, depășite (Groa­za și Supranaturalul în litera­tură, col. 10/18). Atmosfera e, deci, calitatea cea mai importantă a literaturii fantastice și ea mizează, ca să spuneam așa, pe iraționalitatea raționalului, pe supranaturalul, straniul, misterul lumii reale. Efectul ei — un sentiment de a­­tracție plină de spaimă față de forțele necunoscute ale universu­lui. Pentru Franz Hellens (Fantas­ticul real, Lodi, Bruxelles, 1970) elementul cel mai important al fantasticului e, dimpotrivă, poe­zia („pas de fantastique vrai sans la poésie"). Ca poezia pu­ră, el nu poate apărea decît ca solitudine, izolare voluntară și revoltă. Și, tot ca poezia, e impermeabil la orice doctrină. Franz Hellens, autor el însuși de literatură fantastică (Melusi­ne, Réalités fantastiques etc.) concepe deci, fantasticul expresie a lirismului și-i ca o află un loc printre fenomenele rea­lului. S-a născut din teama o­­mului față de necunoscut. Și, cum teama a existat de tot­deauna, fantasticul se afirmă o dată cu prima ființă rațională. El nu s-a fixat într-un concept și nici nu se poate fixa , ceea ce ni se pare azi un gen crista­lizat, nu-i decît un mod de a concepe al epocii noastre. Ge­nul în discuție n-are legi sigu­re, definitive, el depinde de spi­ritul epocii și, bineînțeles, de capacitatea de a intui (să reți­nem formula­­) „explozia sau i­­luminarea realului“. Această in­tuiție n-o au, încă odată, decît poeții muzicieni, iar poeții mu­zicieni se află mai ales printre oamenii din nord. Două-trei ex­cepții totuși : Nerval, Lautré­amont, Apollinaire, fantastici rea­liști sau realiști fantastici, ceea ce în limbajul lui Franz Hellens vrea să spună o depășire a rea­lității în sensul extraordinarului, misterului. Pe scurt, orice formă de fan­tastic se ridică pe temelia unui realism pozitiv și păstrează, în toate împrejurările, un caracter pur uman. In aceste circumstan­țe, literatura fantastică e altceva decît literatura de anticipație sau foarte productiva literatură pseudo-științifică (le fantastique des robots). Autorul e, principial, contra școlii monștrilor, contra teroarei de comandă și păstrea­ză rezervele cele mai serioase față de diabolicul livresc culti­vat de romanticii satanici și de simboliști. Aceștia din urmă n-ar fi decît niște mistificatori. Simbolismul, în genere, e pentru Franz Helleni școala literară cea mai falsă. Ea înfățișează nu pielea ci masca obiectelor, e lip­sită, cu un cuvînt, de simțul creației. Fantasticul real e foarte departe de fantasticul „flambo­­­yant“, coșmardesc, realizat prin colaje abile, înșelătoare, domi­nant în operele lui Maeterlinck, ГНе Adam, Barbey d’Aurevilly etc. Aceștia îi dau „un goût et une odeur d’appréte“. Mai multă sinceritate, naturalețe, poezie, mai mult fantastic autentic așa­dar, în viziunile misticilor Jean de la Croix, Eckart, Thérèse d’Avila, Catherine Emmerich — decît la acești făcători de ima­gini terorizante. Să mai reținem că fantasti­cul real, așa cum îl concepe Franz Hellens, nu-și propune să genereze în chip obligatoriu te­roarea. Scopul lui e altul : „secouer les nerfs de l’âme et les fibres musicaux d’une sensi­bilité toute spirituelle" (p. 50). Prin ce mijloace și ce înseamnă, în fond, secouer les nerfs de l’âme scriitorul nu spune. For­mula e vagă, ca și lirismul, de altfel, căci ce operă de artă nu impresionează sensibilitatea noas­tră spirituală și ce operă adevă­rată nu-i în chip mai general li­rică ? Cu aceste dimensiuni, fantasticul real riscă să-și piar­dă identitatea. Opiniile lui Franz Helleni, discuțiile cu oricare al­tele, sînt de luat în seamă în măsura în care exclud din spa­țiul fantasticului supranaturalul, coșmardescul, diabolicul și pun accentul pe latura lui realistă. Dar, încă odată, ce să însemne în condițiile fantasticului rea­lismul și, în ce măsură con­ceptul ca atare (fantasticul real) are o justificare estetică mai înaltă ? Să reamintim elemente­le care-l compun și-i determină calitatea , poezia difuză, solitudi­ne și revoltă, bază realistă, ca­racter funciar uman, proteism (capacitatea de a se plia, dez­volta după cerințele spirituale ale epocii), ambiguitatea. Maeș­trii literaturii care respectă acest cod sînt : Poe, Melville, Nerval Lautréamont ,Lewis, Caroll, Apol­linaire, Claudel, Supervielle, Va­lery, Larbaud, Julien Green. In fine, Franz Hellens acceptă și pe suprarealiști („une sorte de métaphysique verbale“), dar respinge categoric pe autorii de diableries („les inventions d’une métaphysique spectrale ou poli­cière"). Conceptul despre care este vorba pare la prima vedere foarte larg (poezie, ambiguitate, rea­lism), indistinct, chiar față de restul literaturii, însă, judecind după autorii citați, sfera lui e foarte restrînsă. Nu-i loc in spa­țiul fantasticului real pentru au­tori ca E.T.A. Hoffmann, Gau­tier, raționaliști ai enigmaticului, insolitului sau pentru esteți de genul l’Isle-Adam, Barbey d’Au­revilly, poeți ai macabrului sa­tanici cu gusturi foarte rafinate. Nu-i loc, nici pentru scriitorii fantastici care speculează fabu­losul popular și iau ca pretext ereziile, miturile pentru a descrie, în fapt, un fenomen al realită­ții de toate zilele. Nu-i sigur, apoi, că tot ce are o deschidere spre supranatural nu aparține fantasticului. Ca o condiție , supranaturalul să fie nu un scop, ci un mijloc de a înfățișa un proces de ruptură în sfera reali­tății. Căci un fapt este evident , ceea ce imprimă operei un carac­ter fantastic nu-i subiectul (sau nu în primul rînd subiectul !), nici decorul, ci raporturile dintre personaje și obiecte. De regulă o­­biectele aprțin universului coti­dian (Poe) și dintr-un exces fantasticul reiese de raționalitate (s-a spus­­ un fantanstic al de­ducției) manifestat în aceste ra­porturi. Excesul aparține în chip firesc prozatorului, conștiință speculativă, raționalizantă, struc­turante, fixată între două reali­tăți : una subiectivă, deformatoa­re (personajul), alta obiectivă, terorizantă (realitatea obiectelor). Pentru ca ruptura între aceste două realități să se producă, tre­buie că armonia, echilibrul, cu un cuvînt — logica obiectelor să se tulbure. Apariția unui feno­men inexplicabil (supranatural pentru o minte ce crede în mira­cole) poate provoca o dislocare, nu cu necesitate terorizantă Franz Helleni are, la acest punct dreptate). Procesul schim­bă, în orice caz, raporturile normale dintre cel ce percepe, pătrunde, judecă și universul ce se oferă cunoașterii. Efectul nu-i totdeauna traumatizant. Fantasti­cul nu-i, în consecință, prizo­nierul teroarei, fricii, angoa­sei. Planeta lui nu este ocolită de soare. cronica • 12 ) ----------------------------------------------------------------------------------------­Lirică din R. D. G. UWE BERGER Spartacus Minunat­­ors... De bună seamă nu din cauza rănii a căzut la pămint ci, simplu de tot, din oboseală... .. .ațipind, înlănțuit în albul contur al pietrei cioplite. In neașteptată tăcere privirea apune, dar stăruie pe buze firul de viață care răzbește orice obstacol, zîmbetul, sincer, luminos,­­ultima expresie, cea veșnică, a voinței. In aceasta stă puterea sa și a timpului său : să renască, măreț din ruine și cenușă. Deasupra-i zadarnic ceața plutește,­­ îl avem in față pe nemuritorul Spartacus, el moare, ca prin moarte să devină nemuritor. HEINZ KAHLAU Cintec de vară Văd cerul printre șuvițele părului tău. Ești toată-n lumină. In spatele tău, valurile­­ cu mina ta pot aduce aici, lingă noi, marea atit sinteți de aproape... Privirea ta urmărește vîntul întărîtat, și coroanele arborilor ce parcă respiră, greoi. In palmele tale aerul are miros de fin, ca și cum ar fi venit vremea cositului. Cită vară ai adus cu tine, aici ! Eu sînt oaspetele acestei purități a anotimpului. Ci­ de mult vreau să țină vara o veșnicie, și să fie frumoasă. Ca tine. GUNTER KUNERT Atitudine fața de nori N-am absolut nici-un motiv să preamăresc norii : zborul lor dezlinat culoarea lor mohorîtă, ori monotonă, ori vara, uriașele grămezi pufoase lăsind să treacă lumina soarelui ca fișiile unui proiector. ■ , toate acestea n-au nici-o importanță. Dar, gîndiți-vă la ploaie, la umbră , ele ne sint date fără condiții, oricind e nevoie intr-o prietenească tăcere. ... Iubesc, iubesc norii... HELFRIED SCHREITER Mii­ni­le Ele prepară febril fructele și maniocul in delta Mekong Ele aprind mărturiile solidarității la New York ori Illinois. Ele semnează tratatele la Moscova Ele scriu versuri la Berlin și semnează acte de acuzare, cine știe pe unde... Ele adună donațiile pentru sinistrați la Hamburg și trimit grămezi de arme la Hanoi. Ele se ridică, încordate in semn de protest la Oslo Ori coboară grijulii asupra piesei strunjite. Ele țin copiii și arma, nu coboară, și nu vor ceda. In românește de Traducere de ANATOL GHERMANSCHI

Next