Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)

1973-07-20 / nr. 29

ANDI ANDRIEȘ și ne face curioși să știm de ce s-a oprit aici, din moment ce casa fiecăruia e plină de ro­binete, placheuri, tirbușoane și altele? Sărmanele noastre obiecte, ce mult creșteți voi în ochii noș­tri, devenind artă ! Alți artiști semnează ceaini­ce sau borcănașe nenumărate, cu diferite pastile, sau o masă de ping-pong cu niște evidente detalii sexuale sau o siluetă de ipsos călare pe o bicicletă din­tre cele mai adevărate, mai ba­nale și mai necăjite. Oricît ar fi de evident faptul că arta modernă e o noțiune elastică, n-are rost să forțăm a­­ceastă elasticitate. Să riscăm mai bine ironia presupușilor avizați, să ripostăm prompt acestor e­­ventuale ironii și să interpretăm modernismul în artă drept ceea ce noi înșine încercăm nu o dată să esențializăm și să defi­nim, dinamizați de ritmul seco­lului. L-am lăsat la urmă pe Brân­cuși. De fapt, am început cu el. După primul pas în muzeu am întrebat unde se află. Ghida m-a condus, explicîndu-mi. Mare sculptor, român de origi­ne, șef de școală, novator, ce­lebritate. M-am prefăcut că nu înțeleg și am rugat-o să re­pete. Este formidabil să auzi cuvintele acelea despre Brân­cuși românul, acolo, între Ma­­tysse și Léger. Pe un postament, la mijloc, nedisimulat punct de atracție al muzeului, Noul năs­cut, oul de marmoră șlefuită, una din variante, emana vi­goare și înțelepciune. ..Nu atingeți exponatele“. După ce ghida a plecat, mi-am înfiorat vîrful degetelor de ră­ceala albă a marmorei. Patriar­hul oltean mi-a zîmbit din barbă și din nemurire. Muzeul de artă modernă. Printre exponate: „Nou născutul" lui Brâncuși. MĂRTURISIRI SCANDINAVE TM Culori și forme Pentru vizitator la Muzeul de artă modernă din Stockholm vo­luptatea culorii se transformă­ nu o dată în dezamăgire, pen­tru ca aceasta, la rîndul ei, să se convertească într-o incertitu­dine nu lipsită de fior. Apoi din nou farmecul insolit și captivant al unor îndrăzneli de uleiuri, linii și forme. Provoacă deci, o alternanță de stări acest muzeu de artă mo­dernă. Incită, deci, spiritele în direcția u­nor controverse inti­me. Faptul, presupun, nu trebuie să supere pe nimeni, muzeele fiind prin definiție niște expu­neri de motive. de De unde pînă unde se întin­teritoriul artei moderne? Cred că aceasta e întrebarea e­­sențială care se naște parcur­­gînd sălile vaste și deloc multe ale acestei foste căzărmi din ca­pitala suedeză. Care e adevărata limită dintre modern și ceea ce a încetat să mai fie modern sau ceea ce încă nu e modern? Modern prin epocă sau prin manieră? Modern prin viziune sau prin felul în care această viziune e însușită și conformă cu spiritua­litatea colectivă a unei societăți evoluate? Un artist poate fi modern prin­ existență și tradițional prin cre­ație. După cum, tot atît de bine, poate rămîne modern în accep­ția noastră și în gustul nostru, deși a trăit într-o perioadă isto­rică îndepărtată. Muzeul de artă modernă din­ Stockholm își fixează un punct de plecare, arbitrar, desigur, în­­fățișînd tendințe și personalități unanim acceptate, îndelung con­troversate sau pur și simplu fa­tal anonime. Un muzeu e în e­­gală măsură savoare estetică și instrucție. Din ambele puncte de vedere muzeul suedez își acope­ră spațiul instituțional pe care și-l propune. In numele ideii de modernism, îl regăsesc pe Utrillo nu depar­te de Max Ernst. Primul, cu a­­parența sa naivă a unor spații dramatice tocmai prin calm. Al doilea, contradictor și inegal, după cum el însuși se defineș­te, replichează astenic și acut. Care din ei va dăinui mai mult în conștiințe? O imensă guașă decupată a lui Matisse, de un optimism conta­gios, alăturare violentă a galbe­nului cu albastrul și oranjul, cu motive răzlețe de desen cera­mic, oferă o alternativă a lui Apollo. Matisse e întotdeauna fascinant, e fascinant și de data aceasta, așa încît îl clasifici în primul rînd prin propria ta trăire abia pe urmă îl integrezi unui curent artistic și-l repui pe podiumul poziției lui unice. Așadar, o modernitate afecti­vă, plauzibilă. Ca și la olandezul Mondrian cel care credea nemăsurat în al­bastru, în roșu, în galben și în unghiuri drepte, căutînd cu în­dărătnicie relația fierbinte din­tre suprafețele plane, riguros geo­­metrizate și construind culori ferm delimitate și totuși atît de dependente. Ca și la Modigliani, cu tris­tețea ascuțită a portretelor lui, fețele acelea prelungi cu gura departe de creștet, o distanță a aspirațiilor pe care doar ochii o întrerup cu melancolie lucidă. Ca și la Joan Miro, spiritual în șarje explozive sau la gestul în lemn al lui Giacometti sau la Fernand Léger, cel atît de im­portant în istoria plasticii cu viziuni mecanice, atrăgătoare și surescitante printr-un decorati­­vism agresiv. Sau poate ca la Salvador Dali. Nu știu de ce, ori de cîte ori îi privesc opera, am în față și chipul artistului, bizareria lui căutată, poza lui ascuțită, bat­jocoritoare, ostentativ mondenă. La Stockholm, Dali semnează un tablou monumental, Enigma lui Wilhelm Tell. Ei bine, din figura dibaci umbrită a eroului răzbate parcă maliția artistului. E o lucrare obsedantă, alcătui­tă din amănunte logice, tratate aproape academic, dar care nasc un ansamblu prea numit ilogic, ceva asemeni puțin u­­nei fraze paranoice în care construcția aparent firească a­­lunecă, alunecă mereu pe por­țiuni imprevizibile. Care e limita? Unde înce­pem, unde sfîrșim înțelegerea și acceptarea artei moderne? Un lucru e atît de cert, încît nu suportă nici un fel de con­trazicere : aberația nu supravie­țuiește. Bunul simț, chiar dacă nu are învestitura snobă a cine știe căror demonstrații teoretice, este categoric în stare să pro­cedeze la delimitări adevărate și rezistente. Pentru că în conceptul de artă modernă aberația, sub di­verse forme și denumiri, nu lipsește. Nu lipsește nici la Mu­zeul de artă modernă din Stock­holm. Marcel Duchamp, pare­­mi­se, a încercat printre primii să impună sărmanele noastre o­­biecte drept expresii de sinte­ză artistică. La muzeu, Duchamp „semnează« o roată de bicicle­tă, o chiuvetă, un fel de blidar metalic, un mîner descoperit cu rîvnă în cine știe ce pod un ghem de sfoară, un cîntar —• își pune numele sub fiecare La Oslo, în încăperea albă în care este expusă, corabia vi­kingilor se conturează apăsat, ca un adevărat act istoric. O ocolesc încet. Nici o grabă, nici o precipitare. Timpul vikingi­lor s-a oprit de mult în loc, nu vreau să-l tulbur. Timpul vikingilor vîslește aici în lemnul acesta brun și vechi­­ din fața mea. Corabia e ca un strigăt de grație. Ce patimă nemaipome­nită a condus mîinile meșteri­lor ei ! Ce suflu exploziv romantic în același timp a în­și suflețit această alcătuire dura­bilă de arbore cioplit ! Cu proza superb avîntată, ro­­tunjindu-se cu mlădiere ca un gest dintr-un dans, corabia su­portă nostalgia carierei ei. Su­portă curiozitatea privirilor us­cate rîvnind podoaba umedă a oceanului de odinioară. Are ceva de sălbătăciune în­chisă. Stăpînită greu. Domina­tă anevoie. Cu ochii țintiți spre depărtările ei. Timpul vikingi­lor s-a oprit de mult, clepsidra lui și-a consumat de mult ni­sipul, dar corabia e vie încă, atît de vie încît din clipă în clipă te aștepți să alunece afa­ră, apoi mai departe spre țărm, apoi mai departe spre destinul ei înspumat, mai departe, în larguri. Plăzmuiesc, îmi place să plăz­­muiesc și să reconstitui. Re­constitui căpetenia, o așez aco­lo, pe punte, ba nu, căpete­nia sus, trebuie să fi stat dincolo în locul acela de unde putea vedea totul și de unde putea porunci aspru, cu picioa­rele­­ meclintite de tangaj, cu mîinile în șolduri și cu ochii războinici, săgetînd de sub coi­ful împodobit de coarne neier­tătoare, îi reconstitui pe cei­lalți, unul cîte unul, umplu corabia cu luptători și vîslași, peste tot coifuri cu coarne ne­iertătoare — și strigăte saca­date, intens disciplinate de un anume spirit, neconfundabil, al luptei, al navigației, al curaju­lui, al depărtărilor, al desco­peririlor. Eia Singur, față în față cu cara­vikingilor, într-o încăpere albă și prelungă, încerc să-i descifrez mărturisirile. Țărmuri. Ape. Țărmuri. Lupte. Sînge. Ape. Cîntece. Iubiri. Ospețe. Vîsle imaginare pulsează e­­gal. Căpetenia îmi face un semn cu mîna. Corabia Redacția și administrația i Iași, str. V. Alecsandri nr. 8 ; telefoane­ 11430, 15877, 15847. 1 CRONICA săptialpai politic, sicu­l, cu­ltanul Redactor șef : LIVIU LEONTE Redactori șefi adjuncți : ANDI ANDRIEȘ, N. BARBU Secretar general de redacție : ȘTEFAN OPREA in ctlijial­it redacție: Al. ANDRIESCU, CONST. CIOPRAGA, ION CREANGA, AL. DIMA, SOE GRĂMADĂ, DAN HATMANU, MIRCEA RADU IACOBAN, GAVRIL ISTRATE, GEORGE LESNEA, P. MA­COMETE, CR. SIMIONESCU, CORNELIU STURZU, CORNELII­ ȘTEFANACHE, NICOLAE TATOMIR. Tiparul ! întreprinderea Poligrafică Iași, str. V. Alecsandri nr. 6

Next