Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)
1973-07-20 / nr. 29
ANDI ANDRIEȘ și ne face curioși să știm de ce s-a oprit aici, din moment ce casa fiecăruia e plină de robinete, placheuri, tirbușoane și altele? Sărmanele noastre obiecte, ce mult creșteți voi în ochii noștri, devenind artă ! Alți artiști semnează ceainice sau borcănașe nenumărate, cu diferite pastile, sau o masă de ping-pong cu niște evidente detalii sexuale sau o siluetă de ipsos călare pe o bicicletă dintre cele mai adevărate, mai banale și mai necăjite. Oricît ar fi de evident faptul că arta modernă e o noțiune elastică, n-are rost să forțăm această elasticitate. Să riscăm mai bine ironia presupușilor avizați, să ripostăm prompt acestor eventuale ironii și să interpretăm modernismul în artă drept ceea ce noi înșine încercăm nu o dată să esențializăm și să definim, dinamizați de ritmul secolului. L-am lăsat la urmă pe Brâncuși. De fapt, am început cu el. După primul pas în muzeu am întrebat unde se află. Ghida m-a condus, explicîndu-mi. Mare sculptor, român de origine, șef de școală, novator, celebritate. M-am prefăcut că nu înțeleg și am rugat-o să repete. Este formidabil să auzi cuvintele acelea despre Brâncuși românul, acolo, între Matysse și Léger. Pe un postament, la mijloc, nedisimulat punct de atracție al muzeului, Noul născut, oul de marmoră șlefuită, una din variante, emana vigoare și înțelepciune. ..Nu atingeți exponatele“. După ce ghida a plecat, mi-am înfiorat vîrful degetelor de răceala albă a marmorei. Patriarhul oltean mi-a zîmbit din barbă și din nemurire. Muzeul de artă modernă. Printre exponate: „Nou născutul" lui Brâncuși. MĂRTURISIRI SCANDINAVE TM Culori și forme Pentru vizitator la Muzeul de artă modernă din Stockholm voluptatea culorii se transformă nu o dată în dezamăgire, pentru ca aceasta, la rîndul ei, să se convertească într-o incertitudine nu lipsită de fior. Apoi din nou farmecul insolit și captivant al unor îndrăzneli de uleiuri, linii și forme. Provoacă deci, o alternanță de stări acest muzeu de artă modernă. Incită, deci, spiritele în direcția unor controverse intime. Faptul, presupun, nu trebuie să supere pe nimeni, muzeele fiind prin definiție niște expuneri de motive. de De unde pînă unde se întinteritoriul artei moderne? Cred că aceasta e întrebarea esențială care se naște parcurgînd sălile vaste și deloc multe ale acestei foste căzărmi din capitala suedeză. Care e adevărata limită dintre modern și ceea ce a încetat să mai fie modern sau ceea ce încă nu e modern? Modern prin epocă sau prin manieră? Modern prin viziune sau prin felul în care această viziune e însușită și conformă cu spiritualitatea colectivă a unei societăți evoluate? Un artist poate fi modern prin existență și tradițional prin creație. După cum, tot atît de bine, poate rămîne modern în accepția noastră și în gustul nostru, deși a trăit într-o perioadă istorică îndepărtată. Muzeul de artă modernă din Stockholm își fixează un punct de plecare, arbitrar, desigur, înfățișînd tendințe și personalități unanim acceptate, îndelung controversate sau pur și simplu fatal anonime. Un muzeu e în egală măsură savoare estetică și instrucție. Din ambele puncte de vedere muzeul suedez își acoperă spațiul instituțional pe care și-l propune. In numele ideii de modernism, îl regăsesc pe Utrillo nu departe de Max Ernst. Primul, cu aparența sa naivă a unor spații dramatice tocmai prin calm. Al doilea, contradictor și inegal, după cum el însuși se definește, replichează astenic și acut. Care din ei va dăinui mai mult în conștiințe? O imensă guașă decupată a lui Matisse, de un optimism contagios, alăturare violentă a galbenului cu albastrul și oranjul, cu motive răzlețe de desen ceramic, oferă o alternativă a lui Apollo. Matisse e întotdeauna fascinant, e fascinant și de data aceasta, așa încît îl clasifici în primul rînd prin propria ta trăire abia pe urmă îl integrezi unui curent artistic și-l repui pe podiumul poziției lui unice. Așadar, o modernitate afectivă, plauzibilă. Ca și la olandezul Mondrian cel care credea nemăsurat în albastru, în roșu, în galben și în unghiuri drepte, căutînd cu îndărătnicie relația fierbinte dintre suprafețele plane, riguros geometrizate și construind culori ferm delimitate și totuși atît de dependente. Ca și la Modigliani, cu tristețea ascuțită a portretelor lui, fețele acelea prelungi cu gura departe de creștet, o distanță a aspirațiilor pe care doar ochii o întrerup cu melancolie lucidă. Ca și la Joan Miro, spiritual în șarje explozive sau la gestul în lemn al lui Giacometti sau la Fernand Léger, cel atît de important în istoria plasticii cu viziuni mecanice, atrăgătoare și surescitante printr-un decorativism agresiv. Sau poate ca la Salvador Dali. Nu știu de ce, ori de cîte ori îi privesc opera, am în față și chipul artistului, bizareria lui căutată, poza lui ascuțită, batjocoritoare, ostentativ mondenă. La Stockholm, Dali semnează un tablou monumental, Enigma lui Wilhelm Tell. Ei bine, din figura dibaci umbrită a eroului răzbate parcă maliția artistului. E o lucrare obsedantă, alcătuită din amănunte logice, tratate aproape academic, dar care nasc un ansamblu prea numit ilogic, ceva asemeni puțin unei fraze paranoice în care construcția aparent firească alunecă, alunecă mereu pe porțiuni imprevizibile. Care e limita? Unde începem, unde sfîrșim înțelegerea și acceptarea artei moderne? Un lucru e atît de cert, încît nu suportă nici un fel de contrazicere : aberația nu supraviețuiește. Bunul simț, chiar dacă nu are învestitura snobă a cine știe căror demonstrații teoretice, este categoric în stare să procedeze la delimitări adevărate și rezistente. Pentru că în conceptul de artă modernă aberația, sub diverse forme și denumiri, nu lipsește. Nu lipsește nici la Muzeul de artă modernă din Stockholm. Marcel Duchamp, paremise, a încercat printre primii să impună sărmanele noastre obiecte drept expresii de sinteză artistică. La muzeu, Duchamp „semnează« o roată de bicicletă, o chiuvetă, un fel de blidar metalic, un mîner descoperit cu rîvnă în cine știe ce pod un ghem de sfoară, un cîntar —• își pune numele sub fiecare La Oslo, în încăperea albă în care este expusă, corabia vikingilor se conturează apăsat, ca un adevărat act istoric. O ocolesc încet. Nici o grabă, nici o precipitare. Timpul vikingilor s-a oprit de mult în loc, nu vreau să-l tulbur. Timpul vikingilor vîslește aici în lemnul acesta brun și vechi din fața mea. Corabia e ca un strigăt de grație. Ce patimă nemaipomenită a condus mîinile meșterilor ei ! Ce suflu exploziv romantic în același timp a înși suflețit această alcătuire durabilă de arbore cioplit ! Cu proza superb avîntată, rotunjindu-se cu mlădiere ca un gest dintr-un dans, corabia suportă nostalgia carierei ei. Suportă curiozitatea privirilor uscate rîvnind podoaba umedă a oceanului de odinioară. Are ceva de sălbătăciune închisă. Stăpînită greu. Dominată anevoie. Cu ochii țintiți spre depărtările ei. Timpul vikingilor s-a oprit de mult, clepsidra lui și-a consumat de mult nisipul, dar corabia e vie încă, atît de vie încît din clipă în clipă te aștepți să alunece afară, apoi mai departe spre țărm, apoi mai departe spre destinul ei înspumat, mai departe, în larguri. Plăzmuiesc, îmi place să plăzmuiesc și să reconstitui. Reconstitui căpetenia, o așez acolo, pe punte, ba nu, căpetenia sus, trebuie să fi stat dincolo în locul acela de unde putea vedea totul și de unde putea porunci aspru, cu picioarele meclintite de tangaj, cu mîinile în șolduri și cu ochii războinici, săgetînd de sub coiful împodobit de coarne neiertătoare, îi reconstitui pe ceilalți, unul cîte unul, umplu corabia cu luptători și vîslași, peste tot coifuri cu coarne neiertătoare — și strigăte sacadate, intens disciplinate de un anume spirit, neconfundabil, al luptei, al navigației, al curajului, al depărtărilor, al descoperirilor. Eia Singur, față în față cu caravikingilor, într-o încăpere albă și prelungă, încerc să-i descifrez mărturisirile. Țărmuri. Ape. Țărmuri. Lupte. Sînge. Ape. Cîntece. Iubiri. Ospețe. Vîsle imaginare pulsează egal. Căpetenia îmi face un semn cu mîna. Corabia Redacția și administrația i Iași, str. V. Alecsandri nr. 8 ; telefoane 11430, 15877, 15847. 1 CRONICA săptialpai politic, sicul, cultanul Redactor șef : LIVIU LEONTE Redactori șefi adjuncți : ANDI ANDRIEȘ, N. BARBU Secretar general de redacție : ȘTEFAN OPREA in ctlijialit redacție: Al. ANDRIESCU, CONST. CIOPRAGA, ION CREANGA, AL. DIMA, SOE GRĂMADĂ, DAN HATMANU, MIRCEA RADU IACOBAN, GAVRIL ISTRATE, GEORGE LESNEA, P. MACOMETE, CR. SIMIONESCU, CORNELIU STURZU, CORNELII ȘTEFANACHE, NICOLAE TATOMIR. Tiparul ! întreprinderea Poligrafică Iași, str. V. Alecsandri nr. 6