Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)

1980-10-10 / nr. 41

cronică ferelor5 Cu fațada-i masivă în nuanța infuziei de tei, avînd o încer­care de absidă în centrul drep­tunghiului, cu geamuri înalte la parter și cu cele de la etaj mioape, casa părea, văzută mai ales din capătul aleei, un bă­­trîn d obed care își face siesta în fotoliu, cu burta revărsată decent, cu mîinile rezemate în spătarul celor doi stejari din laturi, atent numai la mecanis­mul său interior. Era o casă solidă, construită fără econo­mie dar și fără vreun gust sau vreo ambiție, așa cum obișnu­iau la sfîrșitul celuilalt veac mica boierime și mare sa burghe­zie moldovenească, orgolioasă dar și practică : o casă ce pu­tea fi în egală măsură conac la vreo moșie, locuință de negus­tor înstărit, cu odrasle multe, la nevoie chiar subprefectură de tîrg mărginaș. In nici un caz nu părea un palat, așa cum erau obligați a o numi cei vreo șaisprezece oameni de serviciu care o slujeau, după cum nici stăpîna lui nu era chiar prin­țesă, cum se considerau obligați toți a i se adresa. Vioaie încă la cei peste șap­tezeci de ani ai săi, scundă, burduhoasă, părînd și mai re­vărsată din cauza jupoanelor de tot felul și a volănașelor ce-o îm­­prejmuiau, Adela Kogălniceanu continua să fie una din ciudă­țeniile boierimii ieșene din în­ceputul acestui veac. Născută Cantacuzino-Pașcanu, fusese că­sătorită repede de­ către taică­­său, rămas văduv de tînăr și cu țiitoare la fiecare moșie, cu bine trecutul Nicolae Rossetti- Rosnovanu. Se uniseră la bise­rica de la Stînca-Roznovanului nu doi oameni, nici măcar do­uă familii, ci două averi. Gră­bit să scape de limba și ju­decata Adelei, care-l scotea nu de puține ori din patul Ilincăi din Dumești, al Tarsiței din­­ Știubeieni, sau al Măriucăi din Livezi, tatăl fusese darnic atît în foaia dotală, cit, mai tîrziu, în odiată. Astfel, Adela intrase în prima căsnicie cu două moșii, trecuse într-a doua cu patru și ieșise în văduvie cu cinci, plus trei corpuri de case în Iași, Galați și Roman, plus titlurile de rentă, banii și bijuteriile. De la Neculai Roznovanu mai ră­măsese și cu blazonul, deși, practică, Adela consideră că l-a îngropat odată cu bărbatul, și cu un fecior, prințul George Rossetti-Roznovanu, pe care re­gretă că nu l-a putut îngropa atunci cu tot cu blazon.Făcut ofițer de cavalerie după moda protipendadei române ca­re își trimitea odraslele la Saint-Cyr, lingă Versailles, să învețe a rîni grajdurile pe franțuzește, George bu­curînd reformat ca inapt, nncit răz­boiul din 1916 îl găsi necomba­tant. Totuși la intervențiile fa­miliei Sturza prin Simona La­­hovary, prințul intră din nou în uniforma cu brandenburguri fiind mobilizat și atașat ca a­­­ghiotant al reginei Maria. Și cum regina, femeie încă înflo­ritoare la cei 42 de ani pe care îi avea în 1917, după ce îl mă­sură scurt admirîndu-i silueta de țînțar înfometat, întoarse capul și zîmbi spre Simona, doamna de onoare înțelese și îl însărcină pe agilul cavalerist să supravegheze grajdurile re­gale de pe Sărărie. Misiunea era ușurată și de faptul că prințul locuia prin partea locu­lui, într-un apartament pe care maică-sa i-l închiriase prin mi­­siți.­­ Ești bărbat în toată firea, George, îi spusese dînsa cu vo­­cea-i repezită și autoritară, du­pă ce îl adusese de la Paris cu nepusti-n masă, nu te pot ține în palat. Ți-ai făcut desul de cap acolo cu toate chelnerițele și croitoresele, să nu mai vor­bim, eu nu permit așa ceva la mine în casă. Ai mobila moște­nită de la oncle Tudor, îți aranjezi casa cum îți place, res­tul le depozitezi la mine în ma­gazia de lângă grajduri, să fie în siguranță. — Oui, maman, îți mulță­­mesc, îngăimase supus prințul, pe de o parte măgulit că mai­­că-sa îi atribuie ștrengării pa­riziene iar pe de alta fericit să scape de teroarea care vine de sus. Expresia aparținea fe­meilor de serviciu care adău­gau la rugăciunea de seară ară­­tînd spre tavan „și ne apără doamne, de urgia de sus“... La parter erau odăile perso­nalului, bucătăria, camera prin­țului, sufrageria, etajul aparți­nea în întregime prințesei. Atît scara de onoare, din fier forjat cu podoabe pretențioase, orgo­lioasă și largă, cât și cea de ser­viciu îngustă și răsucită, erau ferecate seara și orice legătură cu etajul tăiată, în afară de sonerii. Prințesa suferea de in­somnie și se temea de hoți, așa că pe de o parte nu-i plăcea să se știe singură iar pe de alta se încuia cu șapte lacăte. Cum se însera, după ce plecau se­cretarul și avocatul, portarul Haralambie cetluia porțile și din acel moment vardistul din sector, plătit anume, suprave­ghea intrările. Sus ardeau lu­minile până după miezul nopții, prințesa trecea dintr-o cameră în alta, însoțită de manca Chi­­va, cea care îl crescuse și pe George, rămînînd ca un mem­bru de drept al familiei. Baba era sfetnicul, duhovnicul și vra­ciul prințesei. Ea îi dădea în cărți, menea bobii pe sită, îi știa toate gîndurile. Avea o cămăruță chiar sub scara cea mare din care nu ieșea decît seara, strecurîndu-se tuciurie și murdară ca un motan care doarme în horn. La dînsa venise mai întîi și prințul astăzi de dimineață, tri­mis probabil de soția sa, prin­țesa Sonia. — Ce mă fac, manca ? Nu-mi ajunge renta fixată de maman și ea nu vrea să mă înțeleagă. Războiul a scumpit toate. Sonia e disperată, vrea să vină să facă scandal. Sunt dator bucă­tăresei și vînătorului per două luni. Pledează tu lui maman pour moi, je te pune. Să-mi urce renta măcar la trei mii săptămînal, înțelegi ? Dacă mă părăsește Sonia, sunt în stare să mă omor. — Ai răbdare, George puiule, doar tot ce are prințesa matale îți rămîne cînd s-o sfîrși dînsa. — Cînd, mânca ? Am îmbă­trânit așteptînd. M-a pus sub consiliu judiciar ca prodiguu și inconștient. E adevărat că la Paris am cheltuit prostește și că dînsa mi-a plătit datoriile, dar din partea mea de­ moște­nire de la tata. S-a raliat cu a­­vocații și mă ține în lesă. — Ești singurul ei urmaș: George. Domnița ține la matale oa la ochii din­ cap. Baba era cu­ pe ce să zică „ține ca la un boț de aur“, dar și-a dat repede seama că ar fi făcut o gafă deoarece în ulti­mii ani prințesa transforma to­tul în aur și in pietre prețioa­se. .. Una după alta patru mo­șii intraseră în cutiile cu giu­­vaieruri, spre disperarea lui George care nu înțelegea scopul acestei lăcomii de metal scump. — E o babă ramolită, îi repe­tase de dimineață Sonia, are mania proceselor și stă cu fun­dul pe aur și pe bani. Trebuie să acționezi, George, altfel în­­tr-o zi o să te trezești mofluz, fără o lețcaie. Treaba ta, scumpule, că eu n-o să mai fiu cu tine atunci. M-am săturat de mizerie. Disperat la gîndul că Sonia ar putea să-l părăsească, prințul alergase cu noaptea în cap la una din mătușile sale după ta­tă, Zoe Sturdza. Bătrînă și bol­navă, surdă ca toaca de la bi­serica Patruzeci de sfinți, lin­gă care locuia, Zoe era cu a­­devărat singe albastru, dispre­­țuind tot ce nu are blazon și mai ales pe Adela, pe care n-o scotea din „necioplită și grobi­ană“, bună de hangiță nu de prințesă. Rămasă numai cu ifo­sele, bătrînul o pusese la punct și pe Procopoaia, dama de o­­noare a reginei, ca să nu mai vorbim de afrontul făcut lui Take Ionescu, pe care îl numea Dumitru Ghiță Ion, — „trei n­ume de țărani ma­chere“. Ta­ke locuind în casa farmacistu­lui Konya de lingă Universita­te și considerîndu-se deci oare­cum vecin, năvălise volubil în casa Sturdzoaiei și încercase a trece peste etichetă, deși Aneta instruită ca la teatru cu ce ton și ținută să anunțe „doamna nu vă­­ poate primi“ încercase a-i ține piept.­­ Nici la curtea regală su­veranii nu pretind atîta proto­col, fetițo, și sunt primit ime­diat, clama avocatul în antica­meră cînd auzi din spatele lui vocea clănțănită de dantura stăpînei : — Nici el, nici ea nu-s la ei acasă, domnule, ca să poată pretinde ceva. Noi, Sturdza, suntem­. Ei te primesc fiindcă au nevoie de avocați care să le spele rufele murdare, noi nu le spălăm singuri, așa că te rog să te retragi imediat. Și cum Take Ionescu insista și o a­­menința pe boieroaică, după metoda lui, că va interveni să i se rechiziționeze conacul de la Glodeni pentru un spital de campanie, primi un duș stur­­zesc, după care ar fi lansat fa­ță de regină, fiindcă pentru ea făcuse demersul, că „un homme d’esprit sait toujours tirer parti du mal qu’on dit des lui“, vorbe pe care regina și le-a însușit imediat ca armă de autoapărare. Așa că, deși nepot, George nu trecu peste etichetă și o ru­gă pe atotputernica Aneta să facă demersuri spre a fi pri­mit la o asemenea oră nepotri­vită. Tanti Zoe îl ascultă pri­­vindu-l cu atîta compătimire, în timp ce buzele ei, numai buzele vinete, repetau „pauvre George“, nicit prințul se simți și mai neajutorat decît era. Scri­ind biletul solicitat, Zoe Stur­za se gîndea cum a putut ieși un asemenea pătrunjel veșted înainte de vreme, fără nici o licărire în ochi, din cumătră Adela, făcută se zice de mai­că-sa cu un vechil țigan sau așa ceva, chiar dacă a ținut, ne­fericita, să-l aibă neapărat de la Nicolas Rossetti-Rosnovanu. Inchipuindu-și ce bot va pune Adela căsnindu-se să citească fără ochelari —o cochetărie de babă nebună — bătrîna cu păr alb și privire încă albastră scri­se lăbărțat pe cartonașul cu monogramă aurită : „Chere Madame, Soyez bonne comme toujours, recevez Geor­ges et tirez — le d’embarras. Je sui trop malade pour vous en dire davantage. A vous du coeur, Zoe Stourdza“. 1­1 întinse cu gest mărinimos prințului care, îndoindu-și tres­tia genunchiului, îi pupă lipi­cios mina parfumată și o por­ni în gonă spre cea al cărei lapte îl supsese. — Urcă tu,­manco, predă-i biletul și roag-o să mă primeas­că. Sunt în culmea disperării. Dă-i a înțelege că sunt decis să mă împușc aici, în casa ei. Eu alerg la grajduri, trebuie să vină Calmanovici pentru cele două oglinzi venețiene, poate reușesc să le vînd. L-a chemat maman prin administrator asea­ră. Nădejdea mea e în tinei, manca. Dar nici nu ieși bine prințul ___________­ pe ușa din spate a casei, aler­­gind spre atenansele de sus, unde se pare că sosise misitul, că la poarta principală apăru Sonia. Dînsa nu intra niciodată decît prin față, salutată admi­rativ de Haralambie. Soarele blond de toamnă o făcea să pară și mai blondă, în taierul de culoarea frunzelor de nuc aflate în umbră, corpul suplu, elastic, strîns pe Simțind în spate privirea lacomă a por­tarului iși legăna șoldurile os­tentativ, ca și cum ar fi spus: „uită-te cu­ vrei și gîndește tot ce poftești“. Și întrucît surprin­se la geamul de sus o tresă­rire de perdea, înțelese că ve­nirea ei a fost observată de bătrînă, care își făcea o plă­cere din a pîndi ce se întîmplă jos și iuți pasul spre a apuca să urce înainte ca ușile să fie zăvorite. Cu pași mari străbă­tu sala de jos, dar nu urcă pe scara principală ca atunci cînd era invitată ci trecu pe corido­rul camerelor de serviciu și să­ri­cite două trepte pină la ușa de sus, pe care o deschise în­cet. Reușise. Ajungînd în micul hol răsuflă ușurată, își bătu obrajii îmbujorați cu palmele ,spre a se calma și se cercetă în oglinda ovală din perete. La cei 22 de ani abia împliniți, prințesa Sonia era în adevăr o femeie după care merita să în­torci capul pe stradă. Ochii de un verde calm, cu scînteieri de peruzea în soare, ademeneau, promiteau, ca și buzele pline, voluptoase. Părul adunat în coc înalt îi lăsa liber gîtul fin, în­cordat acum, singurul care îi trăda nervozitatea, el și respi­rația șuierătoare. Admirindu-i siluieta de ciută parcă inocent speriată, cu auzul ciulit, parcă șireată ca un pui de vulpe, bărbații aveau dreptate să se întrebe ce nadă pusese în cap­cană nătăflețul de prinț ca să prindă o asemenea mindrețe de sălbătăciune și să înjure invi­dioșii. Știindu-se admirată, So­nia anume trecea prefăcut gră­bită pe străzile lașului, lăsînd în urmă o undă de parfum pa­rizian și ghicind reacția femei­lor oprite la vitrine, adică gin­gașa bîrfă. De astă dată, însă, ținea să apară atrăgătoare spre a muta inima soacrei, dar nici provo­cator de frumoasă spre a nu-i stîrni invidia. Prin ușa între­deschisă văzu că salonașul al­bastru e gol, deci bătrîna era în salonul mare, de unde pro­babil o urmărise venind. Pos­tul ei de observație e la gea­mul care dă în balcon, unde își trage fotoliul și se preface a citi același roman franțuzesc din colecția „Livre rose“, împă­nat cle fel de fel de liste și so­coteli bănești. Pășind ca o pi­sică în cameră, Sonia cercetă pe îndelete fiecare piesă, mîn­­gîind cu jind mătasea albastră cu ape fumurii a scaunelor cu blazon roșnovenesc și nu putu rezista ispitei de a se așeza u­­șor pe divanul turcesc. Fără voie își aminti de bietul pat din dormitorul de acasă, în care trebuia să suporte morocăneala soțului și suferința lui, trăda­tă doar prin ofuri reținute, cînd intra tipt­l după miezul nopții, venind de la Valeriu, ultima ei pasiune. O înfuria de fie­care dată indiferența lui Geor­ge față de escapadele ei amo­roase, aerul de superioritate pe care și-l aroga întrebînd-o ab­sent : „te-ai distrat bine, cheri? Culc­ă-te că e tîrziu, mîine plec de dimineață la vînătoare. Noapte bună, draga mea“. In loc să-i pună mina în păr, s-o bată încet și calculat pină ce-or obosi amîndoi, s-o înjure, s-o facă tîrfă, cățea, curvă și cum s-o veni la gură, să-i rupă că­mașa de pe ea și apoi s-o cul­ce în sărutări și să adoarmă între pulpele ei fierbinți, leșia asta de bărbat, limbricul ăsta cu inel de prinț, la 46 de ani cască ca o babă de 70, mai rău ca maică-sa de dincolo, și-o întreabă, sigur de răspuns îm­bucurător, cum s-a distrat la amant. Dacă ar fi și ea bine crescută, i-ar povesti cum s-a distrat, făcînd dragoste pină la epuizare și că acum e atît de obosită nicit mîine nici n-o să știe cînd domnul și stăpînul ei va pleca să sperie iepurii pe dealuri. Dar nu e și de aceea îl înjură în gînd și se strecoară în pat, grăbită să continue în vis ceea ce timpul întrerupsese în camera tînărului doctor ca­re n-o lăsa să plece. Era ne­voită să aștepte pentru că nu mai este mult pină va fi stă­­pînă aici, în toate drepturile firești ale prințesei Sonia Ros­setti-Rosnovanu. O dată și o dată trebuie să crape babornița asta și atunci va renova totul un palat. Ia să vedem cum vom aranja odăile. Cine sunt în total? Parcă zece, nu, sunt douăspre­zece. De dincolo se auzi o tuse și niște vaiete. Probabil, baba se neliniștește de ce nu aude ni­mic de jos, mai ales că sigur dăduse ordin slujnicelor că nu primește pe nimeni fiind bol­navă. Ii cunoaștea tertipurile. Numai avocatul, administratorul și bancherii evrei pot urca, în­colo nimeni. Cîți bani sunt în bancă și cine, ajuns la anaghie, vinde bijuterii — atît o inte­resa. Revenind la scopul vizitei, So­nia trecu la oglindă, se mai pri­vi o dată sumețindu-și bustul cu sini mici și rotunzi ca de școlăriță, avu o privire șer­pească de otravă vierzuie și înainte de a irumpe pe neaștep­tate în izolarea etajului sacro­­sant șuieră printre buzele strînse : — Et maintenant entre nous deux,... maman ! * * Fragment din romanul „Lan­doul cu blazon“, în pregătire. AUREL LEON I ACUM, ÎNTRE N09 DOUĂ [UNK] B1 ION MURGEANU Revival Urcușul lunecos al serii pe sub fereastra-n care tremură priviri vestind întunecări de aștri sunt păsări care niciodată n-or să zboare sunt lacuri mari pătate în orașe ce nu se vor ivi sunt limpezimi în înserări pe care dacă le­ atingem tineri putem muri sau niciodată sau trecînd perechi cu gîndul totdeauna nerostit sălbatica-nviere a durerii pe care noi am cunoscut-o iubind prietenia serii prietenia celor singuri sau mîngîierea poeziei în ceasurile ei albastre , ceașca de ceai vărsată în canal pisica pe acoperiș trecînd alene și privind orașul prin somnul ochilor ei galbeni... Toamna O lumină care bea din sîngele uimit al verii lingă rîu și din sprinceana vie a pădurii a rămas un cearcăn. O puternică renunțare, ceața și pavajul vechilor orașe . Nimănui n-o să-i fie dor cum mi-a fost în tinerețe mie, nimănui uitarea toamnei nu i se insinuează mai profund. Căci acum drumul va vorbi pe drum singur drumul va vorbi casele-n pămînt se vor ascunde strigăte vor tremura — în frig voci necunoscute... Seara Mai bine aș scrie azi tot ce-mi amintesc de tatăl tînăr de căluțul vesel de noriî de pe șes în via de-altădată s-a-ntins un lan de brusturi pe vale cum alunecoasele primejdii noi mamă le-am trecut oprim automobilul în poarta cimitirului , cînd lacrimi vechi abia mai curg sămînța căzută lingă drum o calcă veacul în picioare. Munții vine toamna anotimp al văzului subtil o splendoare a naturii o dulceață-n aerul spălat prea puțin utopic aurul de schimb al frazei în sobrietatea dimineții reci trecători grăbiți strînsă e centura bine a vreunei doamne munții dorm copiii cresc neliniștiți scuza firii noastre trîmbiță și larmă noi știam de-atîta timp ce știm e în somn un abator al groazei și ce prăfăraie în această vale cosmică __________________________________ M NICOLAE MANEA Urcînd, coborînd Dar eu ? (egoismul nerușinat al furnicii sub gheață) ars pină la vasele capilare urcînd, coborînd poți să te afunzi să te ungi pe brațe cu vocalele prietenilor de după-amiază să treci zilele săptămînii în carnetul de dans (comportament inevitabil în lipsa unei cărți de război) poți vorbi la telefon cu o rudă îndepărtată, masează-ți glezna, promite, acceptă, fă scandal în dependințele comune dar eu, prin aerul spiralat printre documentele secrete ale unui eveniment natural urcînd, coborînd, măsurînd incandescența cuvintelor în nopți-lumină Sistem de referință Trebuie să conving trebuie neapărat să spun ce se afla înainte cu mult înaintea acestui poem cum a plîns dumnezeu (mama mea, lacrima, s-a făcut duh) — aici a fost o super­ nova umbra cerului la amiază — Aș spune, deci, cum am trăit cum mi s-a așezat pe tîmplă un fluture carnivor Foc Cine ar fi crezut că pupila mea strigă o va lua, pur și simplu, razna ? cine ar fi bănuit că piciorul meu drept va refuza să strivească păianjenul ? cum puteam să prevăd că, tocmai tu, în toiul discuției, în numele și în numele lui vei striga trageți ? Clamp! Să presupunem că s-ar întîmplă să-mi descoperi labirintul personal scara mea interioară. (o metaforă atît de răuvoitoare ca un cîine căruia i s-a crestat urechea) Dacă s-ar întîmplă să te scap de sub observație, dacă ți-ai da drumul pe balustradă în plină zi ? Dacă te-ai rostogoli pe peron (peronul de la intrare) într-o ținută — hm — mai puțin potrivită ? Dacă ai privi, o clipă, gazonul, aleea, trăsura nou-nouță, vizitiul ? Ș i dacă minerul de bronz greu, lustruit, (atenție !) ce s-ar întîmplă dacă minerul ușii ar face o dată , clamp­a și gata? ______________________. J N

Next