Cronica, 1994 (Anul 29, nr. 1-24)

1994-10-16 / nr. 20

Daniel Fondanch­e s-a născut în 1945 in cen­trul Franței aproape de Limoges. Foarte devre­me el descoperă literatura science-fiction in mica bibliotecă a școlii de țară unde părinții săi erau institutori. O uită însă,, pentru a o regăsi în timpul studiilor filologice în cadrul specialității sale universitare , literatura comparată. De a­­tunci a făcut din acest gen literar obiectul stu­diilor sale, întrucit acestuia el i-a consacrat teza de licență, apoi un doctorat „de ciclul trei“ și în sfîrșit, doctoratul său de stat. Un parcurs, fără îndoială, unic printre universitarii francezi. In domeniul science-fiction, Daniel Fonda­­nèche a participat, de asemenea, la nașterea ce­lui de-al „doilea val“ al genului in Franța (1972—1980), în calitate de critic pentru diverse reviste naționale sau chiar in calitate de nuve­list inclus în multe antologii, publicat in reviste și în ceea ce astăzi se numește „fanzin“, în sfîr­șit, în calitate de organizator al celui de-al pa­trulea Congres Național al literaturii science­fiction din Franța. Dar el a publicat, cu același succes și opere pedagogice, articole de populari­zare, comunicări științifice de nivel universitar și antologii. Merită menționat și faptul că a rea­lizat peste 100 de dramatizări pentru radio. Daniel Fondanache este în egală măsură un practician și un teoretician al pedagogiei docu­mentare. După mai bine de 20 de ani de prac­tică a documentației în toate tipurile de insti­tute științifice și instituții de cultură, el predă acum pedagogie documentară la Universitatea Paris VII — Denis Diderot in calitate de confe­rențiar și formează studenți pentru concursurile de selecție ca documentariști în educația națio­nală franceză. Și in acest domeniu a depus o ac­tivitate prodigioasă, publicînd lucrări, articole, anchete, ba chiar și unele texte satirice. Colabo­rează in mod activ la elaborarea revistei profe­sioniste a documentariștilor din domeniul edu­cației naționale : Inter CDI. Monica BROOS : — Poate tot din necunoaștere au apărut și ui­nele definiții ? Daniel FONDANECHE : — Do­meniul fiind atît de vast, o defi­niție nu poate decît să trunchie­ze, să ignore, fiind extrem de li­mitativă. În ce privește, de fapt, problena aceasta a definirii, eu consider că în ziua în care vom­­ găsi definiția literaturii science­­fiction, nu va mai exista nici un fel de science-fiction. Totuși, foarte adesea, încercările de defi­nire dau enunțuri bazate pe ne­gație sau pe lipsa a ceva („en­creux“), se spune deci ce nu este scien­ce-fiction. Spunem că litera­tura science-fiction nu se referă doar la omuleții verzi sau, dim­potrivă, că nu e doar știință, că nu povestește doar aventuri în­­ viitor, exis­tând și aventura în trecut și așa mai departe. Dacă nu e o definiție de acest fel, atunci poate fi una absolut ,paradoxală, de genul : „este sci­ence-fiction tot ceea ce eu nu­mesc science-fiction“. E un enunț care nu spune mare lucru, fiind totuși confortabil și permițîn­­du-mi mie, de exemplu, să spun că Howard Lovecraft scrie o o­­peră de literatură fantastică și nu de science-fiction, deși la în­ceput a devenit cunoscut publi­cînd în reviste S.F. Și asta pen­tru că atmosfera lui Lovecraft e irațională, pe cînd literatura science-fiction este o literatură conjecturală, romanescă și rațio­nală. Iată o altă definiție. E a­­devărat că, pentru a arăta o lume in stare de criză, autorii de science-fiction s-au servit de ceea ce eu am numit „factorul de iraționalitate", adică au de­scris o lume cît mai apropiată de cea reală, adăugind doar o fracțiune suplimentară de ira­țional. Astfel lumea a devenit evident absurdă, autorii de science-fiction dorind să facă tocmai procesul acestei lumi ce suferă de o nebunie tragică. A­­tunci cînd povestirea aparține în exclusivitate domeniului irațio­nal, al visului, al fantasmagoriei, e vorba, mai curînd, de o lite­ratură fantastică. Totuși delimita­rea nu e ușor de făcut, mai ales privind literatura science-fic­tion modernă, unde se amestecă numeroase elemente iraționale. —г O anume definiție de dic­ționar susține că orice operă science-fiction își propune să șo­cheze inițial cititorul, plecînd de la un paradox și parcurgînd un întreg conflict, o desfășurare na­rativă, pentru a se reîntoarce la o realitate posibilă, verosimilă. Paradoxul e prezentat ca o ne­cesitate a scriiturii science-fic­tion. Există asemenea procedee obligatorii în construcția textului de science-fiction ? — Asta îmi amintește că există un roman numit „Paradoxul pier­dut“, tot atît de pierdut ca orice tentativă de a da o definiție. Orice definiție nu acoperă decît o foarte mică parte din science­­fiction, iar dacă e adevărat că există o literatură S.F. care de­marează cu un paradox sau por­nește de la o situație total in­solită, nu e deloc obligatoriu ca orice roman să înceapă astfel, se poate foarte bine începe cu o situație anodină, ba chiar cea mai banală cu putință. Adevă­rul este că se poate face science­­fiction cu și din orice, cu atît mai mult cu cît această litera­tură împrumută din absolut toate genurile. Se poate face și sci­ence-fiction cu apă de trandafiri, se poate inventa o poveste senti­mentală, debordînd de sirop și de bune intenții, adăugind doar o mică deplasare de sens, situînd, de exemplu, această istorie in­tr-un viitor mai mult sau mai puțin incert. Nu e neapărat ne­voie de o întreagă saga plină de evenimente extraordinare care să pună în discuție viitorul omeni­rii. Cea mai scurtă nuvelă pe care am scris-o avea trei rînduri și era literatură S.F. — Totuși, de ce un roman ca „Un veac de singurătate“ al lui Garcia Marquez, sau „Toți oa­menii sînt muritori“ de Simone de Beauvoir ori, de ce nu, „Me­tamorfoza“ lui Kafka, pentru a nu mă referi decît la exemplele cele mai întîmplătoare, nu sînt science-fiction, chiar dacă există atît de multe elemente de fan­tastic, tema călătoriei în timp sau a schimbării trupului, în timp ce, să spunem, „Mașina timpu­lui" sau „Omul Invizibil" ale lui Wells sînt referințe clasice ale literaturii S.F. ? — Este, cel mai adesea, o ches­tiune de parti pris, în mare mă­sură. Este vorba de felul în care au fost difuzate aceste romane. Dacă, de exemplu, o istorie des­pre călătoria în timp este publi­cată într-o colecție de literatu­ră generală, ca romanul Simonei de Beauvoir, va fi considerat, poate, un eseu filozofic, o alego­rie pe tema timpului devenind probabil o operă clasică a lite­raturii generale. Dacă același r­o­­man ar fi fost publicat într-o colecție science-fiction, ar fi a­­vut eticheta science-fiction. Bar­­javel, de exemplu, a scris aproa­pe numai science-fiction, dar a publicat într-o colecție de litera­tură generală și a spus întot­deauna : „nu scriu și nu am scris niciodată science-fiction“. Marcel Aymé a scris o poves­tire absolut sce­nce-fiction despre dematerializarea unui individ ca­re putea traversa pereții (în „Passe-Muraille“), dar cum a pu­blicat-o într-o colecție de litera­tură generală nu a fost conside­rată ca fiind literatură science­­fiction. André Maurois a scris romane și cîteva nuvele de sci­ence-fiction, dar rămîne un scri­itor de literatură generală. Este, de fapt, o chestiune de etichetă și de cutie în care intră fiecare gen, iar asta cred că ține mai ales de spiritul francez, cartezian, care trebuie să pună neapărat lucrurile într-o cutie bine deter­minată pentru că altfel devin e­­xotice, angoasante, tulburătoare și insolite. — Fantasticul nu se confundă totuși cu literatura science-fic­tion , în funcție de ce criterii se stabilește diferența ? — De obicei, o operă science­­fiction propune o ipostază ce poate porni de la un dat științi­fic, argumentarea urmînd o linie logică și coerentă, cu aparență de plauzibilitate. în literatura fantastică e permisă deplina li­bertate a imaginației fără a se face demonstrația unei teorii. —< Literatura science-fiction c­­olindește, așa cum spuneați, evo­luția societății, atingînd extrem de multe domenii. După cum a­­minteam­ într-una dintre conferin­țe, tema timpului atinge sau u­­neori include tema politicului... — Literatura science-fiction, li­teratură, cum spuneam, metafori­că, va analiza istoria contempo­rană pentru a încerca să înțelea­gă mecanismele, să vadă cum in­dividul se înscrie în această is­torie, apoi care sînt evenimen­tele care au schimbat viața cu­rentă a indivizilor. Pornind de aici, se va manifesta tendința de a construi tot felul de sisteme. Așa cum libertinii secolului al XVII-lea ca Cyrano de Bergerac sau Swift, au scris povestiri sa­tirice situînd acțiunea pe Lună, de exemplu (dar judecind de fapt propria lor epocă), așa cum uto­piștii (Thomas Morus, Campa­­nella) erau nemulțumiți de timpul lor și propuneau altceva, așa cum Platon propunea în „Re­publica“ Un alt sistem pentru a­­tenieni, așa și literatura science­fiction, reflectînd asupra timpu­lui său, va propune variante ima­ginare, poate fără a încerca să elaboreze o teorie, un sistem. Li­teratura science-fiction se va ri­dica împotriva injustițiilor și răz­boaielor absurde, așa cum a fă­cut în legătură cu războiul din Vietnam, prezentîndu-l pe Nixon drept Dicky-Twicky, Dick Trișo­rul. Desigur, aceasta e mai cu­rînd political-fiction, așa cum e­­xistă și o ecological-fiction care se ocupă de viitorul planetei. Li­teratura science-fiction are o la­tură profetică, dar mai puțin sistematică decît utopiile. — Dar contra-utropiile, ca a­­celea ale lui Orwell de exemplu, „1984“ sau „Ferma animalelor“, le considerați science-fiction ? — Intenția lui Orwell, în spe­cial, este una esențialmente po­litică. El a fost martorul ascen­siunii fascismului și fanatismului și a putut deduce pericolele, par­­ticipînd la războiul din Spania în rîndurile republicane. A putut vedea concret, viu, pericolele­ po­tențiale și a dorit să dea o di­mensiune profetică romanelor sale. Nu, nu cred că e vorba de science-fiction, procedeul fiind mai curînd cel al distopiei, al prezentării unei malformații pen­tru a avertiza în legătură cu consecințele posibile și proba­bile. — Cu titlul de glumă, îmi per­mit să vă întreb dacă, văzînd România pentru prima oară, nu sînteți tentat să imaginați fie o călătorie în trecut pentru a schimba istoria, fie una în vi­itor, pentru a proiecta această istorie ? — La București mi s-a părut că făcusem o călătorie în trecut, mi s-a părut că mă aflu în Bar­celona anilor ’50. Asta înseamnă în același timp că am găsit că Bucureștiul are personalitate și e... convivial. Am proiectat aceas­tă imagine în viitor, pentru că sînt convins că, mai devreme sau mai tîrziu, România va intra în Europa, aceasta fiind o evoluție naturală. . — Povesteați, intr-una dintre conferințe, istoria acelor călători in timp care schimbă istoria, pro­­iectîndu-l pe micul soldat ce a­­vea o mică mustață și se numea Adolf, intr-un alt spațiu și un alt timp, scutind lumea de per­sonajul ce avea să devină, intr-o călătorie imaginară în trecutul României, ce am fi putut face ? Ce ați fi făcut. ? — Știți că în Polonia un com­pozitor a devenit șef de stat. De ce nu ne-am imagina că Emi­­nescu și-ar părăsi teiul pentru a deveni conducătorul României, punîndu-și în practică visele și, de ce nu, dînd viață unei utopii , invitații centrului cultural francez din Iași S.F.-o literatură metaforica, « literatură -oglindă »") — interviu cu scriitorul Daniel FONDANECHE, realizat de Monica BROOS Cathédrale SAINT-MAURICE cronica Petru Buzatov la Galeriile de Artă ale Centrului Cultural francez din Iași Radu NEGRU Un autohton, om cultivat, cu o cunoaștere profundă a naturii înconjurătoare, de unde pa­siunea de peisagist, frecventat de pasiuni știin­țifice dar și poetice, prieten cu poeții (George Lesnea, Florin Mihai Petrescu, Ion Minulescu) pe care îi recită și înregistrează, dar mai ales cu pictorii Adam Bălțatu, Schweitzer-Cumpăta, Victor Mihăilescu-Craiu, în peregrinările comu­ne și disputele verbale, dar și de compoziție, culoare, generosul Petru Buzatov este una din marile figuri umaniste care dau sevă Iașilor, în a doua jumătate a secolului XX. A fost gazda bună și discretă a multor scri­itori și pictori care au trecut prin Iașii postbe­lici, iar pe unii i-a vindecat de boli și oportu­­nisme. Cu Sabin Bălașa avea conversații curative pînă la două noaptea, în perioada cînd acesta a pictat „Sala Pașilor Pierduți“ și, mai ales, „Altarul Eminescu“. Mulți tineri au beneficiat de generozitatea celui care le „cumpăra“ lucrările la prețuri du­ble și le acorda „împrumuturi“ pe viață. Publicul va profita, vizitînd Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Francez din Iași, de un florilegiu de lucrări, din ultimii ani, de sufe­rință și dăruire, ai omului de o cultură și sen­sibilitate excepțională, care este și va continua veșnic să fie pictorul Petru Buzatov, un ieșean prin adopțiune și un liric păstos, substanțial și sensual, înnăscut pentru pictură. 11

Next