Cronica, 1994 (Anul 29, nr. 1-24)
1994-10-16 / nr. 20
Daniel Fondanche s-a născut în 1945 in centrul Franței aproape de Limoges. Foarte devreme el descoperă literatura science-fiction in mica bibliotecă a școlii de țară unde părinții săi erau institutori. O uită însă,, pentru a o regăsi în timpul studiilor filologice în cadrul specialității sale universitare , literatura comparată. De atunci a făcut din acest gen literar obiectul studiilor sale, întrucit acestuia el i-a consacrat teza de licență, apoi un doctorat „de ciclul trei“ și în sfîrșit, doctoratul său de stat. Un parcurs, fără îndoială, unic printre universitarii francezi. In domeniul science-fiction, Daniel Fondanèche a participat, de asemenea, la nașterea celui de-al „doilea val“ al genului in Franța (1972—1980), în calitate de critic pentru diverse reviste naționale sau chiar in calitate de nuvelist inclus în multe antologii, publicat in reviste și în ceea ce astăzi se numește „fanzin“, în sfîrșit, în calitate de organizator al celui de-al patrulea Congres Național al literaturii sciencefiction din Franța. Dar el a publicat, cu același succes și opere pedagogice, articole de popularizare, comunicări științifice de nivel universitar și antologii. Merită menționat și faptul că a realizat peste 100 de dramatizări pentru radio. Daniel Fondanache este în egală măsură un practician și un teoretician al pedagogiei documentare. După mai bine de 20 de ani de practică a documentației în toate tipurile de institute științifice și instituții de cultură, el predă acum pedagogie documentară la Universitatea Paris VII — Denis Diderot in calitate de conferențiar și formează studenți pentru concursurile de selecție ca documentariști în educația națională franceză. Și in acest domeniu a depus o activitate prodigioasă, publicînd lucrări, articole, anchete, ba chiar și unele texte satirice. Colaborează in mod activ la elaborarea revistei profesioniste a documentariștilor din domeniul educației naționale : Inter CDI. Monica BROOS : — Poate tot din necunoaștere au apărut și uinele definiții ? Daniel FONDANECHE : — Domeniul fiind atît de vast, o definiție nu poate decît să trunchieze, să ignore, fiind extrem de limitativă. În ce privește, de fapt, problena aceasta a definirii, eu consider că în ziua în care vom găsi definiția literaturii sciencefiction, nu va mai exista nici un fel de science-fiction. Totuși, foarte adesea, încercările de definire dau enunțuri bazate pe negație sau pe lipsa a ceva („encreux“), se spune deci ce nu este science-fiction. Spunem că literatura science-fiction nu se referă doar la omuleții verzi sau, dimpotrivă, că nu e doar știință, că nu povestește doar aventuri în viitor, existând și aventura în trecut și așa mai departe. Dacă nu e o definiție de acest fel, atunci poate fi una absolut ,paradoxală, de genul : „este science-fiction tot ceea ce eu numesc science-fiction“. E un enunț care nu spune mare lucru, fiind totuși confortabil și permițîndu-mi mie, de exemplu, să spun că Howard Lovecraft scrie o operă de literatură fantastică și nu de science-fiction, deși la început a devenit cunoscut publicînd în reviste S.F. Și asta pentru că atmosfera lui Lovecraft e irațională, pe cînd literatura science-fiction este o literatură conjecturală, romanescă și rațională. Iată o altă definiție. E adevărat că, pentru a arăta o lume in stare de criză, autorii de science-fiction s-au servit de ceea ce eu am numit „factorul de iraționalitate", adică au descris o lume cît mai apropiată de cea reală, adăugind doar o fracțiune suplimentară de irațional. Astfel lumea a devenit evident absurdă, autorii de science-fiction dorind să facă tocmai procesul acestei lumi ce suferă de o nebunie tragică. Atunci cînd povestirea aparține în exclusivitate domeniului irațional, al visului, al fantasmagoriei, e vorba, mai curînd, de o literatură fantastică. Totuși delimitarea nu e ușor de făcut, mai ales privind literatura science-fiction modernă, unde se amestecă numeroase elemente iraționale. —г O anume definiție de dicționar susține că orice operă science-fiction își propune să șocheze inițial cititorul, plecînd de la un paradox și parcurgînd un întreg conflict, o desfășurare narativă, pentru a se reîntoarce la o realitate posibilă, verosimilă. Paradoxul e prezentat ca o necesitate a scriiturii science-fiction. Există asemenea procedee obligatorii în construcția textului de science-fiction ? — Asta îmi amintește că există un roman numit „Paradoxul pierdut“, tot atît de pierdut ca orice tentativă de a da o definiție. Orice definiție nu acoperă decît o foarte mică parte din sciencefiction, iar dacă e adevărat că există o literatură S.F. care demarează cu un paradox sau pornește de la o situație total insolită, nu e deloc obligatoriu ca orice roman să înceapă astfel, se poate foarte bine începe cu o situație anodină, ba chiar cea mai banală cu putință. Adevărul este că se poate face sciencefiction cu și din orice, cu atît mai mult cu cît această literatură împrumută din absolut toate genurile. Se poate face și science-fiction cu apă de trandafiri, se poate inventa o poveste sentimentală, debordînd de sirop și de bune intenții, adăugind doar o mică deplasare de sens, situînd, de exemplu, această istorie intr-un viitor mai mult sau mai puțin incert. Nu e neapărat nevoie de o întreagă saga plină de evenimente extraordinare care să pună în discuție viitorul omenirii. Cea mai scurtă nuvelă pe care am scris-o avea trei rînduri și era literatură S.F. — Totuși, de ce un roman ca „Un veac de singurătate“ al lui Garcia Marquez, sau „Toți oamenii sînt muritori“ de Simone de Beauvoir ori, de ce nu, „Metamorfoza“ lui Kafka, pentru a nu mă referi decît la exemplele cele mai întîmplătoare, nu sînt science-fiction, chiar dacă există atît de multe elemente de fantastic, tema călătoriei în timp sau a schimbării trupului, în timp ce, să spunem, „Mașina timpului" sau „Omul Invizibil" ale lui Wells sînt referințe clasice ale literaturii S.F. ? — Este, cel mai adesea, o chestiune de parti pris, în mare măsură. Este vorba de felul în care au fost difuzate aceste romane. Dacă, de exemplu, o istorie despre călătoria în timp este publicată într-o colecție de literatură generală, ca romanul Simonei de Beauvoir, va fi considerat, poate, un eseu filozofic, o alegorie pe tema timpului devenind probabil o operă clasică a literaturii generale. Dacă același roman ar fi fost publicat într-o colecție science-fiction, ar fi avut eticheta science-fiction. Barjavel, de exemplu, a scris aproape numai science-fiction, dar a publicat într-o colecție de literatură generală și a spus întotdeauna : „nu scriu și nu am scris niciodată science-fiction“. Marcel Aymé a scris o povestire absolut scence-fiction despre dematerializarea unui individ care putea traversa pereții (în „Passe-Muraille“), dar cum a publicat-o într-o colecție de literatură generală nu a fost considerată ca fiind literatură sciencefiction. André Maurois a scris romane și cîteva nuvele de science-fiction, dar rămîne un scriitor de literatură generală. Este, de fapt, o chestiune de etichetă și de cutie în care intră fiecare gen, iar asta cred că ține mai ales de spiritul francez, cartezian, care trebuie să pună neapărat lucrurile într-o cutie bine determinată pentru că altfel devin exotice, angoasante, tulburătoare și insolite. — Fantasticul nu se confundă totuși cu literatura science-fiction , în funcție de ce criterii se stabilește diferența ? — De obicei, o operă sciencefiction propune o ipostază ce poate porni de la un dat științific, argumentarea urmînd o linie logică și coerentă, cu aparență de plauzibilitate. în literatura fantastică e permisă deplina libertate a imaginației fără a se face demonstrația unei teorii. —< Literatura science-fiction colindește, așa cum spuneați, evoluția societății, atingînd extrem de multe domenii. După cum aminteam într-una dintre conferințe, tema timpului atinge sau uneori include tema politicului... — Literatura science-fiction, literatură, cum spuneam, metaforică, va analiza istoria contemporană pentru a încerca să înțeleagă mecanismele, să vadă cum individul se înscrie în această istorie, apoi care sînt evenimentele care au schimbat viața curentă a indivizilor. Pornind de aici, se va manifesta tendința de a construi tot felul de sisteme. Așa cum libertinii secolului al XVII-lea ca Cyrano de Bergerac sau Swift, au scris povestiri satirice situînd acțiunea pe Lună, de exemplu (dar judecind de fapt propria lor epocă), așa cum utopiștii (Thomas Morus, Campanella) erau nemulțumiți de timpul lor și propuneau altceva, așa cum Platon propunea în „Republica“ Un alt sistem pentru atenieni, așa și literatura sciencefiction, reflectînd asupra timpului său, va propune variante imaginare, poate fără a încerca să elaboreze o teorie, un sistem. Literatura science-fiction se va ridica împotriva injustițiilor și războaielor absurde, așa cum a făcut în legătură cu războiul din Vietnam, prezentîndu-l pe Nixon drept Dicky-Twicky, Dick Trișorul. Desigur, aceasta e mai curînd political-fiction, așa cum există și o ecological-fiction care se ocupă de viitorul planetei. Literatura science-fiction are o latură profetică, dar mai puțin sistematică decît utopiile. — Dar contra-utropiile, ca acelea ale lui Orwell de exemplu, „1984“ sau „Ferma animalelor“, le considerați science-fiction ? — Intenția lui Orwell, în special, este una esențialmente politică. El a fost martorul ascensiunii fascismului și fanatismului și a putut deduce pericolele, participînd la războiul din Spania în rîndurile republicane. A putut vedea concret, viu, pericolele potențiale și a dorit să dea o dimensiune profetică romanelor sale. Nu, nu cred că e vorba de science-fiction, procedeul fiind mai curînd cel al distopiei, al prezentării unei malformații pentru a avertiza în legătură cu consecințele posibile și probabile. — Cu titlul de glumă, îmi permit să vă întreb dacă, văzînd România pentru prima oară, nu sînteți tentat să imaginați fie o călătorie în trecut pentru a schimba istoria, fie una în viitor, pentru a proiecta această istorie ? — La București mi s-a părut că făcusem o călătorie în trecut, mi s-a părut că mă aflu în Barcelona anilor ’50. Asta înseamnă în același timp că am găsit că Bucureștiul are personalitate și e... convivial. Am proiectat această imagine în viitor, pentru că sînt convins că, mai devreme sau mai tîrziu, România va intra în Europa, aceasta fiind o evoluție naturală. . — Povesteați, intr-una dintre conferințe, istoria acelor călători in timp care schimbă istoria, proiectîndu-l pe micul soldat ce avea o mică mustață și se numea Adolf, intr-un alt spațiu și un alt timp, scutind lumea de personajul ce avea să devină, intr-o călătorie imaginară în trecutul României, ce am fi putut face ? Ce ați fi făcut. ? — Știți că în Polonia un compozitor a devenit șef de stat. De ce nu ne-am imagina că Eminescu și-ar părăsi teiul pentru a deveni conducătorul României, punîndu-și în practică visele și, de ce nu, dînd viață unei utopii , invitații centrului cultural francez din Iași S.F.-o literatură metaforica, « literatură -oglindă »") — interviu cu scriitorul Daniel FONDANECHE, realizat de Monica BROOS Cathédrale SAINT-MAURICE cronica Petru Buzatov la Galeriile de Artă ale Centrului Cultural francez din Iași Radu NEGRU Un autohton, om cultivat, cu o cunoaștere profundă a naturii înconjurătoare, de unde pasiunea de peisagist, frecventat de pasiuni științifice dar și poetice, prieten cu poeții (George Lesnea, Florin Mihai Petrescu, Ion Minulescu) pe care îi recită și înregistrează, dar mai ales cu pictorii Adam Bălțatu, Schweitzer-Cumpăta, Victor Mihăilescu-Craiu, în peregrinările comune și disputele verbale, dar și de compoziție, culoare, generosul Petru Buzatov este una din marile figuri umaniste care dau sevă Iașilor, în a doua jumătate a secolului XX. A fost gazda bună și discretă a multor scriitori și pictori care au trecut prin Iașii postbelici, iar pe unii i-a vindecat de boli și oportunisme. Cu Sabin Bălașa avea conversații curative pînă la două noaptea, în perioada cînd acesta a pictat „Sala Pașilor Pierduți“ și, mai ales, „Altarul Eminescu“. Mulți tineri au beneficiat de generozitatea celui care le „cumpăra“ lucrările la prețuri duble și le acorda „împrumuturi“ pe viață. Publicul va profita, vizitînd Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Francez din Iași, de un florilegiu de lucrări, din ultimii ani, de suferință și dăruire, ai omului de o cultură și sensibilitate excepțională, care este și va continua veșnic să fie pictorul Petru Buzatov, un ieșean prin adopțiune și un liric păstos, substanțial și sensual, înnăscut pentru pictură. 11