Cronica, 1995 (Anul 30, nr. 1-24)
1995-01-01 / nr. 1
— Domnule Lucian Vasiliu, pentru început vreau să vă pun puțin memoria la încercare. Vă mai amintiți de ceea ce urmează : „Din biografia imaginară a poetului care meditează pe malul Bahluiului la Logos și la disperare , a aruncat in aer depozitele derizoriului, a defilat o vreme purtînd ostentativ pe umăr „cadavrele morților tineri“, locuiește din cînd in cînd la poalele turnului din Pisa, întîmpină pînă și în rugăciune „năvala beznei sintactice", pledează de unul singur pe o tricicletă din Țările de Jos, marile simboluri îl ocolesc și face zilnic „exerciții de aruncare a suliței esoterice“ , nu ascultă în viață și în poezie decît de „domnul Eminescu“ și se scaldă cu voluptate in apele incongruenței“. Și cum ar explica aceste rînduri mai pe îndelete chiar cel in cauză, adică poetul Lucian Vasiliu ? — Textul aparține criticului literar Eugen Simion, cel care, împreună cu Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu și Cezar Ivănescu (în etape diferite), a cultivat cu generozitate și exigență încercarea mea literară. Din acest motiv am optat (cu acordul autorului) pentru prefața semnată de Eugen Simion, la culegerea retroactivă de versuri Mierla de la Casa Pogor, prima carte apărută în editura „Euchronia“, a poetului Cezar Ivănescu. Pentru mine, toți acești scriitori, dincolo de formulele lor politice, reprezintă personalități consolidate ale literaturii române. Evident, încerc să meditez în continuare pe malurile Bahluiului (deși m-am născut pe malurile Bîrladului), cu gîndul la scriitorii care au murit tineri (de la M. Eminescu la N. Labiș, de la Petru Aruștei la Aurel Dumitrașcu) Locuiesc în incertitudine, considerind-o ca o dimensiune fertilă a spiritului (ca și disperarea, ca și incongruența artistică), refuz bezna sintactică (impostura și dirijismul), practic aruncarea Suliței esoterice (zborul, metafizica, transcendența, dialogul cu cei inițiați), avîndu-l ca reper îndepărtat pe tulburătorul și exemplarul M. Eminescu (bibliotecar, director de instituție culturală, gazetar, om al cetății, scriitor). — După „Mona-Monada“, „Despre felul cum înaintez“, „Fiul omului“, „Mierde la Casa Pogor“, frumoase și incitante volume de versuri, „spiritul, ieșit dintr-o adolescență sarcastică și disperată, caută acum altceva, ordinea secretă a lumii și sensul devenirii“ (tot după E. Simion). Ați descoperit ceva din aceste secrete ? Pun întrebarea cu explicabila curiozitate de a afla și eu cu o clipă mai devreme înaintea celorlalți, neinițiați încă în descifrarea tainelor grave ale necunoscutului... _ Aș adăuga și cartea de versuri Verile după Conachi, blocată în editură, înainte de 1989 , apărută în condiții obscure, grăbite, în 1990. — Tot o încercare de căutare a sensurilor... — Și a rădăcinilor, de data aceasta sondînd începutul de secol XIX, cu diminețile și crepusculele lui. Din păcate, am descoperit doar bucurii temporare, estetice. Căutările continuă : „Sapă numai, sapă, sapă / Pînă dai de stele-n apă“ (Lucian Blaga). Sînt două versuri pe care am încercat să le analize2 la examenul de română, la bacalaureat. Le propun și cititorilor noștri, spre descifrare și delectare superioară... — Deși nu ascultați decît de domnul Eminescu, din cînd în cînd vă aplecați urechea și la Lucian Blaga... — Cu trei-patru luni înainte de a mă naște, tatăl meu i-a oferit mamei spre lectură un volum de versuri semnat Lucian Blaga. Fiică de pădurari și apicultori dintr-un sat răzeșesc de pe colinele Tutovei, avînd încă 12 frați (mai trăiesc actualmente doar 4 surori), mama, fire sensibilă, s-a hotărît să mă boteze Lucian (am fost, astfel, primul Lucian dintr-un sat uitat de Dumnezeu, dar nu și fără Dumnezeu). în plus, ca și Lucian Blaga, sînt și eu fiu de preot ordodox, tatăl meu absolvind teologia la Cernăuți, în 1939 (oraș pe care aș dori foarte mult să-l cunosc). Ca și Eminescu, Blaga a fost un timp bibliotecar. S-a întîmplat ca și eu să funcționez ca bibliotecar, patru ani, la biblioteca Institutului Politehnic ieșean: întîmplări, coincidențe, lucruri care mi-au marcat existența, sper, benefic. — Sînteți un fin ironist, se vede acest lucru în multe dintre versurile Dv„ dar în altele părăsiți ironia, lăsînd loc simbolurilor, timpului, devenirii, tainelor obsedante, tragice, aici nu vă mai jucați cu vorbele surîzătoare... — Mi-am început exercițiile literare citind multă poezie și parodiind, înainte de a pleca în armată, în Iași eram cunoscut mai ales ca parodist. Astfel m-am apropiat mai bine de tehnicile poetice, de marile teme. Poate va veni o zi cînd voi publica o culegere de parodii. Lucruri relaxante, cu deosebire într-o vreme în care libertățile autorilor erau limitate (mai ales la nivel de volum, unde cenzura era mult mai vigilentă). — Ironia era o formă... — Mai mult sau mai puțin deghizată, de a susține un discurs cultural normal, împotriva insanităților și conjucturilor ignobile, troglodite. De altfel, toți scriitorii au alternat registrele grave cu cele ironice. Importantă rămîne finalitatea estetică... — și descifrații pe Hölderlin? „Noi nu suntem nimic, ceea ce căutăm este totul“ — zice marele poet. —• Revin la Biblie ca la cartea noastră de căpătîi. Textul Ecleziastului e sursă de mare înțelepciune. Ca, în general, textele sacre. Tema nimicului și a totului nu s-a uzat niciodată. Redescoperim, în formule diferite, tonurile fundamentale, esențiale, fie pe malurile Nilului, fie pe trotuarele străzii Lăpușneanu. Nimicul ca și Totul ne sînt date din naștere. Mulți confirmă nimicul, foarte puțini afirmă totul. De la minusculă la Majusculă sînt pași kilometrici. Prin spirit, omul accede la Tot. Pilduitor, în acest sens, Isus și domnii lui continuatori... — Domnule Lucian Vasiliu, știu că sînteți legat de Bîrlad prin origine, dar sînt și alte „legături“ ? — Bîrladul de astăzi e un oraș nefericit. Cîndva prosper, așezat la întretăierea marilor drumuri comerciale, a fost un punct de reper pentru istoria noastră. De-ar fi să-i amintim pe Ștefan cel Mare și pe Dimitrie Cantemir. Este orașul care I.NCIAN VĂMUI : Cele patru ziduri transparente ale alcătuirii noastre pămîntene Nicolae BUSUIOC a dat doi domnitori, pe Al. I. Cuza și... Gheorghiu-Dej. Orașul în care au studiat Pârvan, Ibrăileanu, Procopiu. Orașul lui Tonitza (am copilărit, un timp, în același cartier în care a copilărit și pictorul). Este urbea lui G. Ivașcu, Lucian Raicu, Constantin Chiriță, Virgil Duda sau Cezar Ivănescu. Locul în care scriu astăzi poeții Cristian Simionescu și Vasilian Doboș. Orașul în revistele căruia a publicat Nicolae Iorga și George Bacovia. Unul dintre orașele cele mai tolerante, mai europene : orașul lui Tache, Ianke și Cadîr, orașul teatrului „Victor Ion Popa“ și al muzeului „Vasile Pârvan". — Al Bibliotecii „Stroe Belloescu“. — Și al celebrului liceu „Gheorghe Roșca-Codreanu". Orașul care, din nefericire, a fost deposedat de aură, capitala fostului județ Tutova fiind mutată arbitrar în Vaslui. Sper că va veni un nou timp al „Academiei bîrlădene", pe unde au trecut și George Tutoveanu, Emil Gârleanu, Vasile Voiculescu. Ca și Fălticenii, Bîrladul e un loc binecuvîntat și privilegiat... Apelăm la o strofă eminesciană : „Sus în curtea cea domnească, / La domnia din Bîrlad / Șade tînăr domnul Vlad ,/Sub căciula-i țărănească / Pe-a lui umeri plete cad...“ (Sus în curtea cea domnească). — De la Bîrlad la Iași, distanța nu-i prea mare. Iașul vă este, se pare, un mediu foarte prielnic. Aici trăiți, studiați, creați, vă implicați în viața Cetății, aici v-au apărut volumele... — Pentru a vă vorbi despre Iași, mi-ar trebui cîteva zile ( cu tot cu nopți), sub cerul din Copou, pe malurile Bahluiului sau în galeriile subterane ale Pogorului. A apărut, recent, albumul Iași, lucrare datorată colegilor Constantin-Liviu Rusu, loan Holban, Dumitru Vacariu, loan Caproșu. O modestă contribuție are și subsemnatul. Vă mărturisesc faptul că am descoperit tîrziu trenul, cinematograful, marea, mănăstirea, avionul, telefonul, biblioteca. Pînă la vîrsta de zece ani am locuit în absolută izolare, în satul mamei mele (tatăl fiind bîrlădean sadea), dar păstorind generos enoriașii Puieștilor tutoveni, în timp ce eram elev la liceu la Bîrlad, în clasa a XI-a, am avut ocazia, printr-o excursie școlară, să vizitez Iașii. Atunci am făcut legămînt de fidelitate. Mi-a ajutat bunul Dumnezeu, după sacrificii indescriptibile, să devin locuitor al „dulcelui tîrg“ (am locuit cu mutație de flotant vreo patru ani, am dormit în subsoluri, pe maldăre de ziare, am schimbat mai multe gazde, am primit, în sfîrșit, o zisă garsonieră, din partea Institutului Politehnic, am dus-o multă vreme într-o boemă aproape impusă de conjuncturi nefaste etc.). între timp, am străbătut muzee și monumente Paris, Bruxelles, Freiburg sau Viena. Ialașii rămîn în inima mea ca loc de trecere spirituală, dar și ca loc de veci. Iar Bîrladul nu este altceva decît o „mahala celestă" a indicibililor Iași. — Tot aici, la Iași, coordonați activitatea muzeelor literare și caselor memoriale... — In 1971 cînd, ca licean, am vizitat Iașii, existau relativ puține muzee (mai ales literare), îmi amintesc, de atunci Bojdeuca, Palatul și Copoul. Intre timp, printr-o șansă, din 1980 am trecut de la biblioteca Politehnicii la Casa Pogor (sediu între timp al celor 12 muzee și case memoriale literare din Iași și din județ ; Bojdeuca „Ion Creangă“ — primul muzeu memorial literar din România, casa Dosoftei, Muzeul Teatrului, casa „Otilia Cazimir“, casa „G. Topîrceanu", casa „M. Codreanu, casa „N. Gane“ — în curs de finalizare, casa „M. Sadoveanu", casa „\ . Alecsandri“ de la Mircești, casa „C. Negruzzi" de la Trifești — în curs de restaurare). Astfel, Muzeul Literaturii Române din Iași coordonează obiective muzeale pe întinderea dintre Prut și Siret... Deși sîntem modest retribuiți, confruntați cu probleme majore privind ocrotirea și valorificarea patrimoniului cultural, există colegi de foarte bună calitate, responsabili, fideli instituției, pasionați, care fac posibilă continuarea unei veritabile tradiții a „școlii ieșene de muzeografie", bine cotată în plan național. — Aveți un proiect cultural amplu ? — Și bine articulat, sperăm noi, care își va arăta roadele în anii ce vin. Spre Iași se îndreaptă multe priviri, cu nădejde și încredere. Va trebui să onorăm postura privilegiată în care ne-au situat întimplările vieții. — Nu e ușor, peste timp, să fii mesagerul, in dialogul cu marele public, al unor strivitoare personalități... — De la Dosoftei la Kogălniceanu, de la Eminescu la Creangă, de la Pogor la Gane (ambii celebri primari junimiști), de la C. Negruzzi la Sadoveanu. Sperăm ca în anii ce vin turismul cultural (ne este dragă această expresie) să se dezvolte, spre binele consolidării identității naționale și a europenității noastre. Dacă, vom găsi aceeași înțelegere din partea autorităților locale, precum și unor concitadini cu dare (ideatică și financiară), Iașii vor putea deveni cu adevărat un loc de pelerinaj național, un spațiu al civilității, al spiritualității, al exemplarității. Altfel, vom rămîne la nivelul vorbelor, al proiectelor nefinalizate, al suficiențelor orgolioase, al cerșetoriei administrative. — Turismul cultural va putea aduce beneficii educative incalculabile, ba chiar și financiare. — în acest sens, rămîne pilduitor efortul Ministerului Culturii și Bunăstării (!!!) din Olanda, care, în urmă cu ani, a lansat un plan național, numit Delta, de protecție și valorificare a patrimoniului. Rezultatele au fost tulburătoare, atît în plan educațional, estetic, civic, istoric, moral, cît și în cel strict pecuniar. La Iași, s-ar putea realiza o asemenea strategie și în plan local (există forță și har, e nevoie de mai multă bunăvoință și inspirație). — Un asemenea accent pe turism cultural se pune și în Danemarca. M-am convins de acest lucru într-o vizită recentă în această minunată țară. Acum, v-aș ruga și ceva despre cenaclul literar „Junimea“, despre revista „Dacia literară“ — Cenaclul „Junimea“ se trage, peste timp, din serile organizate de Pogor, Maiorescu, Gane, Iacob Negruzzi, P. P. Carp, Th. Rosetti și mulți alții în secolul trecut, pe cînd Iașii aveau doar circa 60 000 de locuitori, un teatru mic, o universitate fragilă, cîteva gazete, puține cărți și doar o mină de tineri culturali entuziaști. Societatea culturală „Junimea“ din Iași, unde au fost remarcați tinerii scriitori M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici etc., a fost primul nucleu al unei Societăți a Scriitorilor Români. Noul cenaclu „Junimea“, organizat în anii ’70 la Casa Pogor, a beneficiat de coordonarea unor foarte buni pedagogi literari, între care a excelat criticul literar Daniel Dimitriu. Cenaclul, în multele sale perioade, a fost o formă de rezistență culturală, reușind să nu se lase contaminat de directive facile. A fost reluat într-o formă nouă, seria a III-a, după 1990, ca atelier de creație deschis tuturor autorilor tineri, invitind periodic, pentru dialog, personalități culturale din Iași și din țara. Săptămînal, vinerea la ora 17, la Clubul cultural „Junimea“, in colaborare cu Fundația culturală „Academia liberă" (reluare a celei interbelice), au loc noile seri literare post... junimiste, tot după regula valorică „Intră cine vrea, rămîne cine poate" — Peste timp, credem, se va scrie elogios despre „Junimea“ din zilele noastre. — Poate că o pagină importantă de istorie literară în Iașii finelui de secol și de mileniu. Discret, cenaclul „Junimea" nu a avut parte de publicitatea, să zicem, a Cenaclului de Luni, pe care l-a coordonat criticul literar Nicolae Manolescu, la București, cu foarte bune rezultate. Revista „Dacia literară" a fost un vis al nostru, materializat acum. Pe scurt, cu o lună, două înainte de Decembrie 1989, am fost invitat (împreună cu alți scriitori ieșeni) la o întîlnire cu învățători din Moldova, veniți la Iași pentru un simpozion. Invitația ne-a fost făcută de scriitorul Cornelie Ștefanache, iar intîlnirea a avut loc la Biblioteca universitară „M. Eminescu“. Fără nici o precauție, am semnalat revoltătoarea situație a revistelor de cultură de la Iași (cel mai vechi centru universitar), solicitind reapariția „Daciei literare“. — Și cînd a venit momentul prielnic ? — A venit după cîteva luni de la acea întrevedere, împreună cu Daniel Dimitriu și Val Condurache, am făcut un memoriu către Uniunea Scriitorilor și, grație Anei Blandiana și lui Mircea Dinescu, a fost posibil să reapară (după 150 de ani !) revista fondată, la 1840, de M. Kogălniceanu. La început, în condiții foarte grele, coordonată de cei trei inițiatori (post plătit avînd doar Val Condurache), Daniel Dimitriu a luat calea vieții universitare ; ni s-a adăugat, pentru un timp, Nichita Danilov. După primele numere destul de confuze, tributare entuziasmului și dificultăților de tot felul). Uniunea Scriitorilor ne-a anunțat că nu mai poate susține continuarea apariției.Atunci, am transferat-o la Muzeul Literaturii Române din Iași, urmînd să apară și sub auspiciile Societății culturale „Junimea“, legalizată în 1990. Astfel, din 1992 „Dacia literară“ apare ca trimestrial, avîndu-l ca director de onoare pe binecunoscutul istoric și eseist Al. Zub. Există, de asemenea, un colegiu redacțional (care se schimbă din timp în timp), alcătuit din personalități culturale ieșene. Deci revista nu are nici un post plătit... — Nu are nici un post plătit, ea se face prin truda unui colectiv de muzeografi (cercetători și scriitori) de la Casa Pogor, cu sprijinul unor generoși ieșeni, de la TIPO MILX (familia tipografilor P. și I. Greieroiu). Trimestrialul nostru are profil tematic (numere dedicate Moldovei de peste Prut, relațiilor culturale dintre România și Belgia, România și Germania, România și Italia etc.), cu capitole distincte (Ferestre luminate, Istoria restaurării, restaurarea istoriei, Arca lui Noe, Junimea de ieri, Junimea de astăzi). Este difuzată, cu bune rezultate (mai ales prin abonamente, dar și la schimb) și în străinătate (atît unor instituții culturale, cît și românilor stabiliți acolo). Ne străduim să lărgim cercul colaboratorilor (personalități consacrate dar și autori tineri), respectând, în linii mari, programul celebru lansat, la 1840, de M. Kogălniceanu. Sperăm să găsim fonduri și pentru proiectatele suplimente ale revistei. Odiseea ei continuă... — Se spune că dialogurile rămân oricînd deschise, se consideră că eseul și dialogul sînt și vor fi genuri agreate și căutate de cititori. Și se mai afirmă că interviurile reprezintă dacă nu o întoarcere la stilul vechilor „saloane literare“, cel puțin „o preluare decantată a limbajului degajat, eminamente firesc, atît de caracteristic odinioară interlocutorilor de pomină de la „Viața românească“ în perioada ei ieșeană (Constantin Ciopraga). Dar despre celebrii interlocutori de la „Junimea“ găzduiți de Pogor ? — îndrăgesc mult cărțile de confesiuni, de dialoguri literare. Dacă în „Junimea" de odinioară s-ar fi găsit cineva să facă o carte de convorbiri cu Eminescu, Creangă sau Pogor ! Din păcate, Iacob Negruzzi și George Panu s-au apucat tîrziu să scrie cîte ceva despre acest moment cultural fenomenal din istoria culturii noastre. Nici măcar „dosarul" la interviul „Cronicii 2 cronica