Cronica, 1995 (Anul 30, nr. 1-24)

1995-01-01 / nr. 1

— Domnule Lucian Vasiliu, pentru început vreau să vă pun puțin memo­ria la încercare. Vă mai amintiți de ceea ce urmează : „Din biografia imaginară a poetului care meditează pe malul Bahlu­­iu­lui la Logos și la disperare , a aruncat in aer depozitele derizoriului, a defilat o vreme purtînd ostentativ pe umăr „ca­davrele morților tineri“, locuiește din cînd in cînd la poalele turnului din Pisa, în­­tîmpină pînă și în rugăciune „năvala bez­nei sintactice", pledează de unul singur pe o tricicletă din Țările de Jos, marile simboluri îl ocolesc și face zilnic „exer­ciții de aruncare a suliței esoterice“ , nu ascultă în viață și în poezie decît de „dom­nul Eminescu“ și se scaldă cu voluptate in apele incongruenței“. Și cum ar explica aceste rînduri mai pe îndelete chiar cel in cauză, adică poetul Lucian Vasiliu ? — Textul aparține criticului literar Eu­gen Simion, cel care, împreu­nă cu Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Ioanid R­oma­­nescu și Cezar Ivănescu (în etape dife­rite), a cultivat cu generozitate și exi­gență încercarea mea literară. Din acest motiv am optat (cu acordul autorului) pentru prefața semnată de Eugen Simion, la culegerea retroactivă de versuri Mierla de la Casa Pogor, prima carte apărută în editura „Euchronia“, a poetului Cezar Ivănescu. Pentru mine, toți acești scrii­tori, dincolo de formulele lor politice, re­prezintă personalități consolidate ale li­teraturii române. Evident, încerc să me­ditez în continuare pe malurile Bahluiu­­lui (deși m-am născut pe malurile Bîr­­ladului), cu gîndul la scriitorii care au murit tineri (de la M. Eminescu la N. Labiș, de la Petru Aruștei la Aurel Du­­mitrașcu) Locuiesc în incertitudine, con­siderind-o ca o dimensiune fertilă a spiri­tului (ca și disperarea, ca și incongru­ența artistică), refuz bezna sintactică (im­postura și dirijismul), practic aruncarea Suliței esoterice (zborul, metafizica, trans­cendența, dialogul cu cei inițiați), avîn­­du-l ca reper îndepărtat pe tulburătorul și exemplarul M. Eminescu (bibliotecar, director de instituție culturală, gazetar, om al cetății, scriitor). — După „Mona-Monada“, „Despre fe­lul cum înaintez“, „Fiul omului“, „Mier­­de la Casa Pogor“, frumoase și inci­tante volume de versuri, „spiritul, ieșit dintr-o adolescență sarcastică și dispe­rată, caută acum altceva, ordinea secretă a lumii și sensul devenirii“ (tot după E. Simion). Ați descoperit ceva din aceste secrete ? Pun întrebarea cu explicabila curiozitate de a afla și eu cu o clipă mai devreme înaintea celorlalți, neinițiați în­că în descifrarea tainelor grave ale ne­cunoscutului... _ Aș adăuga și cartea de versuri V­e­rile după Conachi, blocată în editură, înainte de 1989 , apărută în condiții obscu­re, grăbite, în 1990. — Tot o încercare de căutare a sen­surilor... — Și a rădăcinilor, de data aceasta son­­dînd începutul de secol XIX, cu dimi­nețile și crepusculele lui. Din păcate, am descoperit doar bucurii temporare, este­tice. Căutările continuă : „Sapă numai, sapă, sapă / Pînă dai de stele-n apă“ (Lucian Blaga). Sînt două versuri pe care am încercat să le analize2 la examenul de română, la bacalaureat. Le propun și cititorilor noștri, spre descifrare și de­lectare superioară... — Deși nu ascultați decît de domnul Eminescu, din cînd în cînd vă aplecați urechea și la Lucian Blaga...­­ — Cu trei-patru luni înainte de a mă naște, tatăl meu i-a oferit mamei spre lectură un volum de versuri semnat Lu­cian Blaga. Fiică de pădurari și apicultori dintr-un sat răzeșesc de pe colinele Tu­­tovei, avînd încă 12 frați (mai trăiesc actualmente doar 4 surori), mama, fire sensibilă, s-a hotărît să mă boteze Lucian (am fost, astfel, primul Lucian dintr-un sat uitat de Dumnezeu, dar nu și fără Dumnezeu). în plus, ca și Lucian Blaga, sînt și eu fiu de preot ordodox, tatăl meu absolvind teologia la Cernăuți, în 1939 (oraș pe care aș dori foarte mult să-l cu­nosc). Ca și Eminescu, Blaga a fost un timp bibliotecar. S-a întîmplat ca și eu să funcționez ca bibliotecar, patru ani, la biblioteca Institutului Politehnic ie­șean: întîmplări, coincidențe, lucruri ca­re mi-au marcat existența, sper, benefic. — Sînteți un fin ironist, se vede a­­cest lucru în multe dintre versurile Dv„ dar în altele părăsiți ironia, lăsînd loc simbolurilor, timpului, devenirii, tainelor obsedante, tragice, aici nu vă mai ju­cați cu vorbele surîzătoare... — Mi-am început exercițiile literare citind multă poezie și parodiind, înainte de a pleca în armată, în Iași eram cu­noscut mai ales ca parodist. Astfel m-am apropiat mai bine de tehnicile poetice, de marile teme. Poate va veni o zi cînd voi publica o culegere de parodii. Lu­cruri relaxante, cu deosebire într-o vre­me în care libertățile autorilor erau li­mitate (mai ales la nivel de volum, unde cenzura era mult mai vigilentă). — Ironia era o formă... — Mai mult sau mai puțin deghizată, de a susține un discurs cultural normal, împotriva insanităților și conjucturilor ignobile, troglodite. De­­ altfel, toți scrii­torii au alternat registrele grave cu cele ironice. Importantă rămîne finalitatea es­tetică... — și descifrații pe Hölderlin? „Noi nu suntem­ nimic, ceea ce căutăm este totul“ — zice marele poet. —• Revin la Biblie ca la cartea noas­tră de căpătîi. Textul Ecleziastului e sursă de mare înțelepciune. Ca, în gene­­­ral, textele sacre. Tema nimicului și a to­tului nu s-a uzat niciodată. Redescoperim, în formule diferite, tonurile fundamen­tale, esențiale, fie pe malurile Nilului, fie pe trotuarele străzii Lăpușneanu. Nimicul ca și Totul ne sînt date din naș­tere. Mulți confirmă nimicul, foarte pu­țini afirmă totul. De la minusculă la Ma­jusculă sînt pași kilometrici. Prin spirit, omul accede la Tot. Pilduitor, în acest sens, Isus și domnii lui continuatori... — Domnule Lucian Vasiliu, știu că sîn­teți legat de Bîrlad prin origine, dar sînt și alte „legături“ ? — Bîrladul de astăzi e un oraș neferi­cit. Cîndva prosper, așezat la întretăierea marilor drumuri comerciale, a fost un punct de reper pentru istoria noastră. De-ar fi să-i amintim pe Ștefan cel Mare și pe Dimitrie Cantemir. Este orașul care I.N­CIAN VĂMUI : Cele patru ziduri transparente ale alcătuirii noastre pămîntene Nicolae BUSUIOC a dat doi domnitori, pe Al. I. Cuza și... Gheorghiu-Dej. Orașul în care au stu­diat Pârvan, Ibrăileanu, Procopiu. Ora­șul lui Tonitza (am copilărit, un timp, în același cartier în care a copilărit și pictorul). Este urbea lui G. Ivașcu, Lu­cian Raicu, Constantin Chiriță, Virgil Duda sau Cezar Ivănescu. Locul în care scriu astăzi poeții Cristian Simionescu și Vasilian Doboș. Orașul în revistele că­ruia a publicat Nicolae Iorga și George Bacovia. Unul dintre orașele cele mai to­lerante, mai europene : orașul lui Tache, Ianke și Cadîr, orașul teatrului „Victor Ion Popa“ și al muzeului „Vasile Pâr­van". — Al Bibliotecii „Stroe Belloescu“. — Și al celebrului liceu „Gheorghe Roșca-Codreanu". Orașul care, din neferi­cire, a fost deposedat de aură, capitala fostului județ Tutova fiind mutată ar­bitrar în Vaslui. Sper că va veni un nou timp al „Academiei bîrlădene", pe unde au trecut și George Tutoveanu, Emil Gâr­­leanu, Vasile Voiculescu. Ca și Făltice­nii, Bîrladul e un loc binecuvîntat și pri­vilegiat... Apelăm la o strofă eminescia­nă : „Sus în curtea cea domnească, / La domnia din Bîrlad / Șade tînăr domnul Vlad­­ ,/Sub căciula-i țărănească / Pe-a lui umeri plete cad...“ (Sus în curtea cea domnească). — De la Bîrlad la Iași, distanța nu-i prea mare. Iașul vă este, se pare, un me­diu foarte prielnic. Aici trăiți, studiați, creați, vă implicați în viața Cetății, aici v-au apărut volumele... — Pentru a vă vorbi despre Iași, mi-ar trebui cîteva zile ( cu tot cu nopți), sub cerul din Copou, pe malurile Bahluiului sau în galeriile subterane ale Pogorului. A apărut, recent, albumul Iași, lucrare datorată colegilor Constantin-Liviu Rusu, loan Holban, Dumitru Vacariu, loan Cap­­roșu. O modestă contribuție are și sub­semnatul. Vă mărturisesc faptul că am descoperit tîrziu trenul, cinematograful, marea, mănăstirea, avionul, telefonul, bi­blioteca. Pînă la vîrsta de zece ani am locuit în absolută izolare, în satul ma­mei mele (tatăl fiind bîrlădean sadea), dar păstorind generos enoriașii Puieștilor tutoveni, în timp ce eram elev la liceu la Bîrlad, în clasa a XI-a, am avut oca­zia, printr-o excursie școlară, să vizitez Iașii. Atunci am făcut legămînt de fide­litate. Mi-a ajutat bunul Dumnezeu, du­pă sacrificii indescriptibile, să devin lo­cuitor al „dulcelui tîrg“ (am locuit cu mutație de flotant vreo patru ani, am dormit în subsoluri, pe maldăre de ziare, am schimbat mai multe gazde, am pri­mit, în sfîrșit, o zisă garsonieră, din par­tea Institutului Politehnic, am dus-o mul­tă vreme într-o boemă aproape impusă de conjuncturi nefaste etc.). între timp, am străbătut muzee și monumente Paris, Bruxelles, Freiburg sau Viena. Ia­la­șii rămîn în inima mea ca loc de tre­cere spirituală, dar și ca loc de veci. Iar Bîrladul nu este altceva decît o „mahala celestă" a indicibililor Iași. — Tot aici, la Iași, coordonați activi­tatea muzeelor literare și caselor me­moriale... — In 1971 cînd, ca licean, am vizitat Iașii, existau relativ puține muzee (mai ales literare), îmi amintesc, de atunci Bojdeuca, Palatul și Copoul. Intre timp, printr-o șansă, din 1980 am trecut de la biblioteca Politehnicii la Casa Pogor (se­diu între timp al celor 12 muzee și case memoriale literare din Iași și din județ ; Bojdeuca „Ion Creangă“ — primul mu­zeu memorial literar din România, casa Dosoftei, Muzeul Teatrului, casa „Otilia Cazimir“, casa „G. Topîrceanu", casa „M. Codreanu, casa „N. Gane“ — în curs de finalizare, casa „M. Sadoveanu", casa „\ . Alecsandri“ de la Mircești, casa „C. Ne­­gruzzi" de la Trifești —­ în curs de res­taurare). Astfel, Muzeul Literaturii Ro­mâne din Iași coordonează obiective mu­zeale pe întinderea dintre Prut și Siret... Deși sîntem modest retribuiți, confrun­tați cu probleme majore privind ocroti­rea și valorificarea patrimoniului cultu­ral, există colegi de foarte bună calitate, responsabili, fideli instituției, pasionați, care fac posibilă continuarea unei veri­tabile tradiții a „școlii ieșene de muzeo­grafie"­, bine cotată în plan național. —­ Aveți un proiect cultural amplu ? — Și bine articulat, sperăm noi, care își va arăta roadele în anii ce vin. Spre Iași se în­dreaptă multe priviri, cu nă­dejde și încredere. Va trebui să onorăm postura privilegiată în care ne-au si­tuat întimplările vieții. — Nu e ușor, peste timp, să fii mesa­gerul, in dialogul cu marele public, al unor strivitoare personalități... — De la Dosoftei la Kogălniceanu, de la Eminescu la Creangă, de la Pogor la Gane (ambii celebri primari junimiști), de la C. Negruzzi la Sadoveanu. Sperăm ca în anii ce vin turismul cultural (ne este dragă această expresie) să se dez­volte, spre binele consolidării identității naționale și a europenității noastre. Da­că, vom găsi aceeași înțelegere din par­tea autorităților locale, precum și unor concitadini cu dare (ideatică și financia­ră), Iașii vor putea deveni cu adevărat un loc de pelerinaj național, un spațiu al civilității, al spiritualității, al exem­plarității. Altfel, vom rămîne la nivelul vorbelor, al proiectelor nefinalizate, al suficiențelor orgolioase, al cerșetoriei ad­ministrative. — Turismul cultural va putea aduce beneficii educative incalculabile, ba chiar și financiare. — în acest sens, rămîne pilduitor e­­fortul Ministerului Culturii și Bunăstării (!!!) din Olanda, care, în urmă cu ani, a lansat un plan național, numit Delta, de protecție și valorificare a patrimoniului. Rezultatele au fost tulburătoare, atît în plan educațional, estetic, civic, istoric, moral, cît și în cel strict pecuniar. La Iași, s-ar putea realiza o asemenea stra­tegie și în plan local (există forță și har, e nevoie de mai multă bunăvoință și in­spirație). — Un asemenea accent pe turism cul­tural se pune și în Danemarca. M-am convins de acest lucru într-o vizită recen­tă în această minunată țară. Acum, v-aș ruga și ceva despre cenaclul literar „Ju­nimea“, despre revista „Dacia literară“ — Cenaclul „Junimea“ se trage, peste timp, din serile organizate de Pogor, Ma­­iorescu, Gane, Iacob Negruzzi, P. P. Carp, Th. Rosetti și mulți alții în secolul tre­cut, pe cînd Iașii aveau doar circa 60 000 de locuitori, un teatru mic, o universi­tate fragilă, cîteva gazete, puține cărți și doar o mină de tineri culturali entu­ziaști. Societatea culturală „Junimea“ din Iași, unde au fost remarcați tinerii scrii­tori M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Ca­­ragiale, Ioan Slavici etc., a fost primul nucleu al unei Societăți a Scriitorilor Ro­mâni. Noul cenaclu „Junimea“, organizat în anii ’70 la Casa Pogor, a beneficiat de coordonarea unor foarte buni peda­gogi literari, între care a excelat criticul literar Daniel Dimitriu. Cenaclul, în mu­l­tele sale perioade, a fost o formă de re­zistență culturală, reușind să nu se lase contaminat de directive facile. A fost reluat într-o formă nouă, seria a III-a, după 1990, ca atelier de creație deschis tuturor autorilor tineri, invitind periodic, pentru dialog, personalități culturale din Iași și din țara. Săptămînal, vinerea la ora 17, la Clubul cultural „Junimea“, in colaborare cu Fundația culturală „Aca­demia liberă" (reluare a celei interbe­lice), au loc noile seri literare post... ju­nimiste, tot după regula­­ valorică „In­tră cine vrea, rămîne cine poate" — Peste timp, credem, se va scrie elo­gios despre „Junimea“ din zilele noastre. — Poate că o pagină importantă de is­torie literară în Iașii finelui de secol și de mileniu. Discret, cenaclul „Junimea" nu a avut parte de publicitatea, să zicem, a Cenaclului de Luni, pe care l-a coor­donat criticul literar Nicolae Manolescu, la București, cu foarte bune rezultate. Revista „Dacia literară" a fost un vis al nostru, materializat acum. Pe scurt, cu o lună, două înainte de Decembrie 1989, am­­ fost invitat (împreună cu alți scriitori ie­șeni) la o întîlnire cu învățători din Mol­dova, veniți la Iași pentru un simpozion. Invitația ne-a fost făcută de scriitorul Cornelie Ștefanache, iar intîlnirea a avut loc la Biblioteca universitară „M. Emi­nescu“. Fără nici o precauție, am sem­nalat revoltătoarea situație a revistelor de cultură de la Iași (cel mai vechi cen­tru universitar), solicitind reapariția „Da­ciei literare“. — Și cînd a venit momentul prielnic ? — A venit după cîteva luni de la acea întrevedere, împreună cu Daniel Dimitriu și Val Condurache, am făcut un memo­riu către Uniunea Scriitorilor și, grație Anei Blandiana și lui Mircea Dinescu, a fost posibil să reapară (după 150 de ani !) revista fondată, la 1840, de M. Ko­gălniceanu. La început, în condiții foar­te grele, coordonată de cei trei inițiatori (post plătit avînd doar Val Condurache), Daniel Dimitriu a luat calea vieții univer­sitare ; ni s-a adăugat, pentru un timp, Nichita Danilov. După primele numere­­ destul de confuze, tributare entuziasmu­lui și dificultăților de tot felul). Uniu­nea Scriitorilor ne-a anunțat că nu mai poate susține continuarea apariției.­­A­­­tunci, am transferat-o la Muzeul Litera­turii Române din Iași, urmînd să apară și sub auspiciile Societății culturale „Ju­nimea“, legalizată în 1990. Astfel, din 1992 „Dacia literară“ apare ca trimestrial, avîndu-l ca director de onoare pe bine­cunoscutul istoric și eseist Al. Zub. E­­xistă, de asemenea, un colegiu redacțio­nal (care se schimbă din timp în timp), alcătuit din personalități culturale ie­șene.­­ Deci revista nu are nici un post plătit... — Nu are nici un post plătit, ea se face prin truda unui colectiv de muzeo­­grafi (cercetători și scriitori) de la Casa Pogor, cu sprijinul unor generoși ieșeni, de la TIPO MILX (familia tipografilor P. și I. Greieroiu). Trimestrialul nostru are profil tematic (numere dedicate Mol­dovei de peste Prut, relațiilor culturale dintre România și Belgia, România și Germania, România și Italia etc.), cu capitole distincte (Ferestre luminate, Is­toria restaurării, restaurarea istoriei, Arca lui Noe, Junimea de ieri, Junimea de astăzi). Este difuzată, cu bune rezultate (mai ales prin abonamente, dar și la schimb) și în străinătate (atît unor in­stituții culturale, cît și românilor stabi­liți acolo). Ne străduim să lărgim cercul colaboratorilor (personalități consacrate dar și autori tineri), respectând, în linii mari, programul celebru lansat, la 1840, de M. Kogălniceanu. Sperăm să găsim fonduri și pentru proiectatele suplimente­­ ale revistei. Odiseea ei continuă... — Se spune că dialogurile rămân ori­­cînd deschise, se consideră că eseul și di­alogul sînt și vor fi genuri agreate și cău­tate de cititori. Și se mai afirmă că in­terviurile reprezintă dacă nu o întoarcere la stilul vechilor „saloane literare“, cel puțin „o preluare decantată a limbajului degajat, eminamente firesc, atît de ca­racteristic odinioară interlocutorilor de pomină de la „Viața românească“ în pe­rioada ei ieșeană (Constantin Ciopraga). Dar despre celebrii interlocutori de la „Junimea“ găzduiți de Pogor ? — îndrăgesc mult cărțile de confesiuni, de dialoguri literare. Dacă în „Junimea" de odinioară s-ar fi găsit cineva să facă o carte de convorbiri cu Eminescu, Crean­gă sau Pogor ! Din păcate, Iacob Ne­gruzzi și George Panu s-au apucat tîr­ziu să scrie cîte ceva despre acest mo­ment cultural fenomenal din istoria cul­turii noastre. Nici măcar „dosarul" la­ interviul „Cronicii 2 cronica

Next