Cronica Veche, 2011 (Anul 1, nr. 1-11)

2011-04-01 / nr. 3

8 CRONICA LITERELOR ISTORIA ȘI TENTAȚIA LITERATURII (II) Ficțiune și discurs istoric Odată eliberați de tirania judecăților definitive și de iluzia istoriei ca demers de restituire a unui adevăr integral, e cazul să ne punem întrebarea dacă un Xenopol contemporan nu ar fi mai degrabă tentat, pentru a realiza sincronia istoriografiei românești cu paradigmele ce alcătuiesc spiritul vremii în domeniul metodologiei istoriei, să reincludă „fabulele și povestea” în discursul istoric. Narațiunea, de la Herodot încoace, s-a dovedit a fi principala formă de reconstrucție a trecutului, iar istoricul este în mod esențial și implacabil un „povestaș”, un descriptor, un autor invitat să reconstruiască ficțional „ceea ce a fost”, în condițiile în care imperativul lui Ranke de a descrie faptele „așa cum s-au petrecut ele” nu mai poate constitui astăzi decât un ideal de neatins. De la narațiunea evocatoare la narațiunea-instrument de cunoaștere, toate formele de „punere în pagină” a unei realități trecute, de imaginare a cauzelor și efectelor unor fapte și evenimente (ele însele realități textuale în cronici și documente), de „reînviere” (pentru uz politic sau educațional) a trecutului sunt utilizate de istoric. Rolul formativ și legitimant al miturilor implicate în discursul istoric modern a fost deja pus în dezbaterea istoriografică, iar analiza structurilor și tehnicilor narative în construcția discursului istoric este o constantă a dezbaterilor metodologice din ultimele decenii din lume, Hayden White (S.U.A.), Jörn Rüsen (Germania) sau Paul Ricoeur (Franța) fiind deja autorități mondiale în această chestiune. Ce ar mai fi atunci de spus? Intr-o conferință ținută la Universitatea din Chicago, în 1978, și intitulată „Imaginație literară și structura sacrului”, Mircea Eliade punea în discuție, cu o asumată trimitere spre necesitatea întemeierii unei alte chei de interpretare a operei proprii, raportul dintre stilistica specifică pentru creația științifică, serioasă, academică (nu întâmplător codificată în mediul anglo-saxon drept „non-fiction”) și cea implicată în creația literară, aceasta din urmă considerată periculoasă și descalificantă pentru un profesor universitar, în mediul academic american. Eliade face în această conferință nu atât elogiul libertății de a scrie ficțiune într-un mediu academic puritan și retractil față de asemenea porniri, în ciuda existenței și a unor exemple care contraziceau această tradiție (Giorgio Santayana, bunăoară), cât, mai ales, dezvăluie un mecanism de creație care îi este propriu și care, venind din tradiția europeană de la care se revendică („născut în România, aproape de începutul secolului, aparțin unei tradiții culturale care nu acceptă ideea unei incompatibilități între investigația științifică și activitatea artistică, în special literară”4) merita a fi reabilitat complementaritatea discursului științific cu cel literar. Mai exact spus, Eliade consideră că „o atare dublă vocație constituie parte esențială din destinul meu”5. Istoric riguros, cu o vocație enciclopedică și cu o remarcabilă forță de muncă în spațiul științific, Eliade este și un scriitor de literatură neobosit. La o primă vedere, se părea că nevoia sa de a scrie literatură (numai în limba maternă) era o formă de a-și păstra contactul cu rădăcinile etno-lingvistice, cu un spațiu în care evada atunci când rigorile exilului îl apăsau. Cu toate acestea, mesajul limpede al conferinței sale este că literatura nu înseamnă pentru el doar un refugiu, ci implică o componentă esențială care nu pare evidentă decât la o lectură atentă: capacitatea de a construi teorii și de a inova în spațiul științei este de aceeași natură cu mecanismele care generează creația literară. Comentând o observație a lui J. Bronowski, potrivit căruia descoperirea unei axiome este rezultatul unui joc liber al minții, „o invenție în afara proceselor logice”, Eliade conchide: „aceasta înseamnă însă că literatura este sau poate fi, într-un mod propriu, instrument de cunoaștere. Așa cum o nouă axiomă relevează o structură anterior necunoscută a realului (adică întemeiază o nouă lume), tot astfel orice creație de imaginație literară revelează un nou univers de valori și de sensuri”6. Nevoia de ficțiune este întemeiată ontologic, spune Eliade, iar cunoașterea operează organic cu „scenarii narative” astfel încât oricâte scrupule pozitiviste sau neopozitiviste (în special tirania operată în acea vreme de lingvistică și de filozofiile limbajului în general, față de care Eliade se situa polemic) ar presupune cunoașterea științifică „pură”, ea nu poate fi izolată de creația literară. Rolul imaginației literare ca instrument de cunoaștere este foarte limpede ilustrat de Eliade prin devoalarea mecanismelor utilizate de el însuși atunci când construia discursul teoriei sale fenomenologice asupra istoriei religiei: „Știu de asemenea, din propria-mi experiență că unele dintre creațiile mele literare mi-au dat o mai profundă înțelegere a anumitor structuri ale sacrului și că, uneori, fără să fiu conștient de acest fapt în momentul când scriam literatură, imaginația literară utiliza materiale sau sensuri pe care le studiasem ca istoric al religiilor”7. E aici nu numai o pledoarie explicită pentru valorizarea adecvată a creației artistice ca o componentă a cunoașterii, dar și o punere în discuție a interpretării adecvate care ar trebui fructificată în cazul analizei operei eliadene. Iar opera sa nu poate fi în adevăr judecată, cred eu, decât privind-o în integralitatea ei, pe toate palierele de articulare și manifestare: științific, literar, memorialistic și, de ce nu e, politic și social. Utilizarea ficțiunii în construcția complexului și polifonicului discurs eliadean nu este întâmplătoare, tot așa cum nu este întâmplătoare prezența ficțiunii în discursul oricărui istoric sau hermeneut. Problema centrală a ficțiunii în cazul discursului istoric este, bineînțeles, caracterul ei mistificator. Dacă ficțiunea este utilizată pentru a deturna adevărul, pentru a acoperi cu imagini false chipul unor realități sau fapte neconvenabile discursului puterii sau de a masca și truca memoria „neutilizabilă”, atunci, firește, rolul ei este negativ. De altfel, nici nu merită insistat pe această latură căci nu ficțiunea ca o contrafacere este în discuție aici, ci ficțiunea care, în termenii lui Eliade, este „instrument de cunoaștere”, însă disecarea celor două perspective nu e chiar atât de simplă cum ar putea părea la o primă lectură, într-o amănunțită și pătrunzătoare analiză a punctelor de contact și a disocierilor existente între opera lui Eliade și a celui mai important discipol al său din anii ’80, Ioan Petru Culianu, criticul Dan Petrescu relevă că, în realitate și contrar opiniei generale, distanța luată de Culianu a fost mult mai mare decât apare la o privire de primă instanță. Iar tema ficțiunii și raportul dintre cunoașterea științifică și cea literară ar putea fi un astfel de punct de disjuncție dintre cei doi mari gânditori ai culturii române. Analizând personalitatea lui Eliade prin grija lui Culianu însuși (care vedea în maestrul său „un mare mistagog”) Dan Petrescu pune în evidență, cu sagacitate, faptul că „vorbind de «specialiștii sacrului», personalități eminamente creatoare din sânul societăților arhaice (preoți, șamani, medicinemen, barzi) cu acces la extaze și izbutind să impună unor colectivități întregi «măcar unele dintre viziunile lor imaginare», istoricul religiilor găsea, în fond, mistagogiei o întrebuințare elitistă și normativă. Aceasta ține însă de o veche paradigmă, a cărei singură justificare sta în utilitatea relativă a ficțiunilor într-o lume desacralizată (s.n.); cu alte cuvinte, după moartea lui Dumnezeu ne situăm în regatul ficțiunii”9. Nu încape azi nici o îndoială asupra faptului că Eliade a dat frâu liber pasiunii sale pentru mituri și mistere și că a utilizat din plin aceste mecanisme ficționale pentru a-și face opera cât mai greu de descifrat, deci aptă să reziste provocărilor timpului, căci o hermeneutică completă a ei ar fi epuizat-o, sortind-o uitării. {continuare în pagina 22) Florin CÂNTEC Lansată după 1989, sintagma din titlu a părut unora o formulă ce putea justifica mai curând lașități ascunse în evazionism cultural, comportament considerat mult mai puțin meritoriu decât activismul politic sau civic anticomunist. Nu contest acum ideea și nu intenționez să realizez clasamente ale atitudinilor în fața constrângerilor regimului totalitar, ci doar să evoc destinul unui om a cărui viață nu îngăduie interpretări lejere ale unei biografii determinate de controlul terorist al faptei și gândului uman. Costin Merișca a trăit o asemenea experiență. S-a născut la 21 martie 1927, în satul Miclăușeni, din județul Iași. Părinții, Pavel și Eleonora Merișca, erau învățători în satul său natal, unde va urma cursurile școlii primare. Studiile liceale le face la „Liceul Internat” din Iași, liceul „Roman-Vodă” din Roman și la „Ioniță Asan” din Caracal, unde se afla, în 1944-1945, în refugiu cu mama și bunica. Din acești ani datează primele semne ale înzestrării sale pentru literatură. La Caracal, în 1945, redacta o revistă literară „Haralamb Lecca”. Devine student la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde audiază cursurile lui George Călinescu, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Mircea Florian, Anton Dimitriu, George Oprescu ș.a. Printre colegii săi se aflau atunci câțiva dintre intelectualii de marcă de mai târziu: Radu Petrescu, Petru Creția, Tudor Opriș. Frecventează cenaclurile „Sburătorul”, unde gazda era Monica Lovinescu (tatăl fondator trecuse în lumea umbrelor), cel al umoriștilor de la „Buturuga” din Cișmigiu, unde strălucea Valentin Silvestru, și cenaclul „Revistei literare”, cu Sașa Pană în postură de timid „moderator”. Nostalgice și spirituale evocări târzii ale acelor vremuri ale tinereții le găsim în volumul Amalia și alte făpturi (2003), apărut cu câteva zile înainte de obștescul sfârșit. Arestat în 1948 pentru vina de a fi avut cândva juvenile manifestări de dreapta, la liceul din Roman, încadrate penal cu activități dușmănoase anticomuniste, este anchetat la Ministerul de Interne și condamnat la cinci ani temniță grea, executați la Suceava, Jilava, Gherla, Cluj, Pitești și Peninsula (Canal). După eliberare (în 1953), timp de doi ani are domiciliu obligatoriu în satul natal, unde poate lucra ca profesor suplinitor. Reușește apoi să termine, la cursurile fără frecvență, studiile universitare AUTENTICA „REZISTENȚA PRIN CULTURA ". COSTIN MERIȘCA întrerupte și va fi, până la pensionare, profesor de limbă română la Butea, Târgul Frumos și Iași. A fost un profesor cu certă vocație didactică și pedagogică, dovadă fiind faptul că 27 dintre foștii săi elevi de la liceul din Târgul Frumos au devenit ei înșiși profesori de limbă română, iar revista școlii, „Miorița” (1968 și 1969), unde au debutat câțiva viitori scriitori ieșeni, a obținut premiul I pe țară la concursul publicațiilor litografiate. A avut destinul tuturor celor care au trebuit să poarte povara condiției de fost deținut politic, fiind tracasat de securitate până în luna decembrie 1989 și neavând dreptul de a poseda o mașină de scris sau de a publica o carte (un volum înscris în planul Editurii Junimea nu a primit aprobarea tipăririi). Discret, numele său poate fi găsit totuși în numeroase reviste didactice („Gazeta învățământului”, „Tribuna Școlii”, „Limbă și literatură pentru elevi”, „învățământul liceal și tehnic profesional”), literare („Veselia”, „Humorul”, „Convorbiri literare”), de cultură („Revista Mitropoliei Moldovei și Sucevei”, „Cronica”, „Transilvania”, „Timpul”) și cu profil istoric („Cercetări istorice”, „Magazin istoric”, „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»”, „Arhiva Genealogică”, „Memoria”, „Revista de istorie socială”), unde i-au apărut peste 150 de articole, studii istorice și texte literare. Deși marginalizat și acaparat de cunoscutele obligații didactice, modest în toate manifestările vieții sociale, timid din fire, dar nu și intimidat, ci rănit în demnitatea esențială a ființei sale, Costin Merișca a avut toate însușirile pentru o afirmare mai incisivă a conturului personalității sale. Nu a fost să fie așa, căci „istoria” s-a dovedit încă o dată vinovată față de oamenii pe care îi devorează fără discernământ. După decembrie 1989, printr-un impresionant efort de recuperare a timpului refuzat și de eliberare a memoriei oprimate, Costin Merișca a fost unul dintre cei dintâi care a depus mărturie pentru sine și pentru toți cei care au trecut prin Gulagul bolșevic. în 1990, a fost premiat de Uniunea Cineaștilor pentru cel mai bun scenariu de film cu această tematică, iar în 1993 a apărut la Editura Porto-Franco „romanul” memorialistic Tărâmul Gheenei, prefațat de Paul Goma. Acesta îl individualizează pe autor între numeroșii scriitori care în acei ani, în țară și în exil, conturau literatura represiunii comuniste. Costin Merișca era primul și singurul „piteștean” din țară care, riscând o nouă încarcerare, cu urmări poate și mai grave, redactase lucrarea înainte de 1989 (în 1955, 1972 și 1989) și care mărturisise teribila experiență a „reeducării” în dubla postură de victimă și călău. în alt stil, strict documentar, scrie și publică Tragedia Pitești (Iași, Institutul European, 1997), o cronică a „reeducării” originale din închisorile comuniste românești, intrată în bibliografia esențială a problemei. O teză de doctorat a Ruxandrei Cesereanu (Călătorie spre centrul infernului, București, Editura Fundației Culturale Române, 1998) situează obiectiv locul literaturii lui Costin Merișca în spațiul unei teme pe care istoriografia nu o va epuiza prea curând. Filmul Treptele căderii (1998), realizat de o casă de producție pariziană și difuzat internațional, i-a avut ca „protagoniști” ai mărturisirii pe Costin Merișca, Paul Caravia și medicul Nicolae Ioniță. Vocația literară a lui Costin Merișca este certă, deși recentul Dicționar general al literaturii române nu-i consacră un spațiu meritat. Ediția următoare va trebui să îndrepte omisiunea din lipsă de informație. Observația psihologică exactă, îndeosebi în analiza abisurilor tenebroase ale sufletului omenesc, capacitatea de a fixa ca într-un insectar „făpturi” grotești abia schițate printr-un gest sau o replică, dar totuși cu un contur clar și memorabil, metamorfoza resentimentului față de purtătorii răului și negustorii cu valorile vieții în ironie corosivă, toate aceste însușiri situează textele autorului pe tărâmul luminos al valorilor care contează și dăinuie. I-au moștenit talentul fiii săi Dan Merișca și Lucian Merișca, cel dintâi fiind, după 1979, fondatorul unor publicații și cenacluri SF din Iași, animatorul și mentorul generației sale de scriitori care vedeau în această formulă literară o salvare de anchiloza mentală a epocii. Mircea CIUBOTARU (continuare în pagina 22) cronica veche