Cronica Veche, 2018 (Anul 8, nr. 1-12)

2018-01-01 / nr. 1

cronica veche • actualități J NIMIC DESPRE CAI... У „ Ce -ați făcut în ultima sută de ani?”, a fost, la sfîrșitul anului trecut, întrebarea-temă a "Ziarului de Iași" (la care colaborez de peste un sfert de secol). Surprins (plăcut) de insolitul întrebării, am răspuns în ultima clipă, deși l-am "moșit ”, răspunsul, vreo săptămînă. Chiar și­ așa, textul meu este ceea ce se cheamă "minciună prin omisiune”. Simple improvizații și fantazări, nu lipsite însă de o anume determinare (ancestrală, locală, biografică). Tema se preta la așa ceva. Pentru mine însă, presantă și relevantă ar fi fost o suită de întrebări mai de... actualitate: Сi-ați făcut în ultimii 14 ani?; în ultimii 7?, în ultimul an ? ce faceți A­C­UM? ...Și dacă mi s-ar fi pus, mai ales aceste din urmă întrebări, aș fi avut curajul să răspund sincer? ... Pentru mine ar fi mult mai ușor (și logic) să mărturisesc се-am făcut în primii?/ultimii? 76 ani. De altfel, nu înțeleg de ce noi, oamenii (deci și voi, cei de la ’’Ziarul de Iași”, care puneți întrebări descuietoare) ne raportăm la și ne cramponăm de cifre rotunde: o sută de ani de la nașterea / moartea / victoria / înfringerea / aniversarea / comemorarea cuiva/a ceva. Chiar și la Marquez­ola, care a sucit mințile multora, cu Veacul lui de singurătate, se va vedea că, dincolo de titlul provocator­­comercial, singurătatea poate dura 14, 76, 98 sau 998 de ani jumate... Ca să rămîn, cît de cît, în stereotipul întrebării, veacurile nu încep, nici nu se încheie (la toți nasturii), cînd menește calendarul, ci cînd vrea omul (și scriitorul). Pentru mine, secolul XX (a nu se confunda cu revista Secolul 20) și-a început numărătoarea (într-un avans... invers!) în 1903. Poate că vă­­ntrebați: De ce? Intrucît și prin urmare, în acel an s-a născut Gheorghe, viitorul meu tată, mai bine spus: viitorul meu. Fără el, aș fi rămas doar trecut, sau n-aș fi existat. Bine, conced că într-o viață anterioară, conservată în viața mea interioară de mai tîrziu, am fost cal. Altfel, cum­ de ce aș scris (prin anii 70, secolul recent): In sîngele meu/s-a înecat calul alb./Venea de departe,­­aspumat./In el se înecase un cal­ împărat, /cu frîu de mătase./Și-n calul acela/ alt cal se­ înecase (...). Existența cabalină mi s-a revelat (cu martori) cam tot pe atunci: Da, am fost cal, am fost cal,/în cîte-o seară mergeam la bal,/ducînd în spate cu multă fală/fiica directorului nostim de școală (...). Pentru a-mi schimba condiția (porecla în renume), am fost, așadar, la cheremul tatei. Mai întîi a trebuit să aștept ca el să se maturizeze și responsabilizeze, să-și satisfacă stagiul militar (în 1917 avea doar 14 ani) și, ca om cu armata făcută, să o ceară de la părinți și chiar să se însoare cu Eugenia, viitoarea mea mamă. Dar și așa, în nou­­fostuita familie, nu eu eram prioritatea: o soră (Antonica), un frate (Mitică), alt frate (Costică), o altă soră (Aurelia) - și-au cerut (și­­au obținut) dreptul la viață (pămînteană) înaintea mea. După mine n-a fost potopul (deși tocmai se declanșase ceea ce avea să se numească Al Doilea război mondial), ci încă un frate (Dorel) și­ o soră (Lenuța, aceasta proiectată de tata cu o altă mamă, după moartea mamei mele). Și­ așa cum frații și surorile mai mari m-au primit cu drag pe mine, tot așa i-am primit și eu pe cei ce mi-au urmat în catalogul familiei. In ceea ce mă privește, se va vedea că nu-i o mare favoare ca, într-o altă viață, să fi avut patru sau mai multe picioare. Puteai fi, nu cal, ci miriapod, degeaba, dacă în existența terestră și bipedă, te culci sănătos tri (că tot se-auzeau, pînă pe valea Jijiei, tunurile de la Prut unde ast-noapte/războiu-a­­nceput) și te trezești scriind: Trece vara/prin frunziș,/eu pasc caii/-n aluniș/și mă culc/lîngă pripon/și mă scol/tot mort de somn (...) Dar gata cu caii, altminteri povestea lor nu se termină niciodată, și oricum am spus-o în multe alte variante lirico-epice și un pic dramatice, în chiar clipa aceasta, cînd scriu ceea ce scriu, cînd încerc a răspunde la o întrebare la care, de fapt, nu vreau să răspund, îmi spun că n-are nicio importanță .L-am făcut în ultima sută­ mie de ani, mai important fiind ceea ce n-am făcut. ’’Regretați ceva?”, m-a întrebat, în urmă cu vreun deceniu, un (alt) reporter. Și i-am înșirat regretele. Asta, după ce-i punctasem o samă de deveniri, de făptuiri. Astăzi, chiar de m-aș întoarce,/έ­nțelege nu mai pot­­ zicea Poetul, zic și eu, mutînd ceea ce e de mutat. Adică piese pe o tablă de șah etern: Pe-o obcină, pionii trag la coasă,/iar pe versanți stau turnurile de veghe./Un cal îți paște iarba mătăsoasă,/ cellalt nechează, ca mușcat de streche (...) Parcă promisesem că nu mai zic nimic despre cai... Și exact cînd să mă țin de (alt) cuvînt, la telefon, vocea inconfundabilă a fratelui Costică, recitind: Caii în măsele ronță iau lumină,/și în ochi lumina le lucea, vîscos,/și, ca niciodată, mereu mai puțină,/rămînea lumina risipită-n jos. El, Costică, știe pe de rost aproape toate poeziile mele ’’vechi, antice și de demult”. Măi frate, îi zic, am o problemă. Că uite ce mă-ntreabă ăștia de la ziar: Сi-am făcut în ultimii o sută de ani? Tu сi-ai răspunde la întrebarea asta? Parcă-l văd pe Costică scărpinîndu-se-n cap, și-l și aud rîzînd și devenind, cum nu-i e firea, extrem de pozitiv: Apoi, de unde o sută? Că-ți lipsesc... vreo 24 de ani pînă­ acolo. Iaca, eu, la cei 82 de ani împliniți, îs mai aproape. Da tu la ce te-ai gîndit? Ce le-ai spus? mă ischitește Costică. Le-am spus că, într-o viață anterioară, am fost cal... Și le-am sugerat ca, despre viața astalaltă, despre сe-am făcut și ce n-am făcut în ultima sută de ani, să-mi repete întrebarea­­ că prind greu și uit repede - în 2041... Așa încît... La mulți ani tuturor! 2 I întrebat ce crede despre extrapolarea ipotezei sale nativiste­­ asupra capacităților morale umane, Noam Chomsky­­ L (caracterizat astăzi, deopotrivă, drept filosof al limbii și filosof politic) răspunde că ar fi posibilă o analogie ținând cont de faptul că omul face constant judecăți morale în contexte noi și într-un mod în mare parte convergent. Deși nu se poate tăgădui că există factori sociali și istorici care intervin în acest proces, chiar și acești factori trebuie să opereze asupra a ceva. Deci, capacitatea morală e ori un miracol, ori e naturală, așa cum e capacitatea limbajului sau faptul că ne naștem cu mâini și picioare. Modul sistematic în care o folosim sugerează, ca și în cazul limbii, că este o abilitate care izvorăște din natura noastră. Dacă omul nu ar avea o natură intrinsecă, atunci nu ar exista nici o opreliște de ordin moral pentru cei care dețin puterea într-o societate să controleze, să domine și să manipuleze pe ceilalți. De aceea, spune Chomsky, a avut așa mare succes behaviorismul la clasa managerială americană, singurul loc unde mai supraviețuiește, fiind „foarte greu să mai fie luat în serios astăzi de știință”. într-un sistem capitalist, concurențial până în străfunduri, este foarte greu să valorifici aceste atribute capitale cu care omul vine pe lume înzestrat: creativitatea și instinctul moral. Chomsky acuză aici o contradicție: "Așa că duminica e când zid­ da, iubirea, bunătatea, mila, egalitatea și toate alea sunt centrul vieții. Dar în celelalte șase zile ale săptămânii lucrezi în instituții de autoritate, dominație, control, auto-îmbogățire și așa mai departe și trebuie să te conformezi sau să suporți consecințe grave dacă nu te conformezi”, spune el într-un interviu cu Tor Wenneberg, din 1999. Creșterea industriei relațiilor publice după Primul Război Mondial a avut ca scop controlarea conștiinței publice. Propaganda trebuia să împiedice derapajele la care o societate democratică este predispusă când fiecare votează după cum îi dictează conștiința și nu după cum dictează împrejurările politice ale timpului. Experiența arată, spune Chomsky cu amărăciune și ironie, invocând nume sonore și documente ale științei politice americane moderne, că oamenii nu numai că pot fi manipulați, dar trebuie manipulați, desigur, mereu în propriul lor interes: "Acestea sunt campanii /.../menite să îi controleze pe oameni și să aibă grijă ca mecanismele formale ale democrației să nu funcționeze, de fapt. Intr-o țară din lumea a treia poți face propriu-zis același lucru mai simplu: pui o dictatură militară și trimiți trupe. Insă în societățile unde oamenii au câștigat o oarecare libertate față de constrângerile statului, trebuie să apelezi la tehnici de propagandă, la controlul minții, bineînțeles totul bazat pe prezumția că oamenii nu sunt numai maleabili, dar le e mai bine dacă sunt modelați iar tu ești cel care îi modelează ”, spune filosoful in același interviu. Astfel de efecte se obțin prin intermediul limbii vorbite, celălalt pol al dih­otomiei chomskyene competență­­performanță. Discursul însă este astfel conceput încât mereu să camufleze imoralitatea faptelor, să le dea aura binelui. La fel ca și în cazul moralității, când ceea ce facem poate fi foarte departe de ceea ce știm că ar trebui să facem, în limbă poate fi o mare distanță între ceea ce spui și adevărul pe care îl cunoști. Acest aspect i-a făcut, poate, pe unii gânditori din trecut să denigreze limbajul: limba a fost inventată pentru ca oamenii să-și ascundă gândurile (Talleyrand), limbajul a fost creat numai pentru plăcerea gratuită de a vorbi (Tarde), limbajul a fost creat pentru ca unii să comande altora (Janet), limbajul a apărat ca să îi putem minți pe ceilalți (Sturtevant). Nici psihologii de azi nu au o părere mai bună: Robin Dunbar e de părere că limba a apărat pentru a ne permite să bârfim, iar Geoffrey Miller­ ca să flirtăm. Ca și Chomsky (cu care adesea se contrazice public), lingvistul cognitivist american George Lakoff este un foarte prezent activist politic pe scena socială, cunoscut fiind și ca autor de cărți pe această temă. Cea mai recentă controversă din viața americanilor este, desigur, ascensiunea lui Donald Trimp. Dar nu numai americanii, ci oamenii de peste tot se întreabă cum a fost posibil ca o persoană ca Donald Trump să aibă atâta succes încât să ajungă candidatul Partidului Conservator la președinția celui mai puternic stat de pe planetă. Răspunsul lui Lakoff este tranșant, deoarece conceptele noastre morale sunt metaforice, iar noi gândim prin aceste metafore, în impresionantul său volum Philosophy in the Flesh, găsim un studiu amplu asupra metaforelor care stau la baza liberalismului și conservatorismului politic occidental; lingvistul ajunge la concluzia că cele două orientări sunt dictate de două modele diferite ale familiei. Conservatorismul clasic izvorăște din modelul „tatălui sever” (strict father), iar liberalismul clasic­­ din modelul „părintelui nurturant” (nurturing parent). Primul este răspunsul la percepția că lumea e un loc periculos și competitiv în care datoria de părinte este să-ți educi copiii astfel încât sî fie capabili să facă față amenințărilor. Modelul idealizat este acesta: tatăl e capul familiei, cel care o susține financiar și o protejează, regulile sale sunt stricte și respectate de toți membrii familiei printr-un sistem de răsplată și pedeapsă, copilul nu trebuie răsfățat ci disciplinat ca să poată deveni independent și să se bazeze numai pe el însuși. Mama răspunde de bunul mers al gospodăriei și de creșterea copiilor: în creștinism, avem acest model în Dumnezeu-Tatăl. Cel de-al doilea model, idealizat, se bazează pe experiența crucială a afecțiunii: copiii se dezvoltă prin relația Laura Carmen CUȚITARU MANIPULAREA MASELOR PRIN DISCURS pozitivă cu ceilalți, prin ajutorul acordat semenilor, în măsura în care reușesc să își realizeze potențialul, oricare ar fi el, și să găsească bucurie în viață. Simțul responsabilității și disciplinei vin nu din teama de pedeapsă, ci din conștientizarea afecțiunii și grijii care îi înconjoară și pe care trebuie să le transmită mai departe. Părintele nu impune reguli ci explică necesitatea lor și îi implică pe copii în actul decizional (cuvîntul final îi aparține, desigur). Cel mai important lucru de învățat este empatia. în creștinism, avem acest model în Maica Domnului. într-o metaforă extinsă, modelul familiei se aplică unei întregi societăți (sau întregii omeniri): societatea este o familie, fiecare om este un copil. Vocabularul americanilor, spune Lakoff, arată că ei percep națiunea ca pe o familie: au părinți fondatori (founding fathers), și-au trimis fiii și fiicele la război, au servicii de securitate internă (homeland security, unde home înseamnă „acasă”). SUA este divizată între două percepții diferite despre lume, cea conservatoare și cea progresistă, tocmai pentru că vederile morale se bazează pe cele două modele diferite ale vieții de familie: familia cu părinte-nurturant (progresistă), și familia cu părinte-strict (conservatoare). Depinde, deci, de convingerile fiecăruia dacă vrea un conducător tată-strict sau părinte-nurturant. Pentru Trump, competiția electorală e un cîmp de bătălie, insultele și jignirile aduse altor candidați și lideri politici sunt victorii. Politica conservatoare în general, observă Lakoff în articolul Understanding Trump/Cum să-l înțelegi pe Trump, postat pe website-ul personal, se bazează pe modelul tatălui-strict, în care ierarhia este clară și nu se discută: "Dumnezeu deasupra Omului, Omul deasupra Naturii, cei Disciplinați (puternici) deasupra celor Nedisciplinați (slabi), Bogații deasupra Săracilor, Patronii deasupra Angajaților, Adulții deasupra Copiilor, cultura vestică deasupra oricărei altei culturi, America deasupra oricărei alte țări. /.../ Bărbații deasupra Femeilor, Albii deasupra non-albilor, Creștinii deasupra ne­creștinilor, Heterosexualii deasupra Homosexualilor.” O diversitate foarte mare de categorii și grupuri sociale îl susțin pe Trump nu pentru că ar îmbrățișa cu totul modelul tatălui­ strict (deși sunt și dintre aceștia), ci, mai ales, că fiecare găsește în acest model câte ceva care, pentru el, e foarte important. De exemplu: cei religioși (albii evanghelici), care au din Biblie modelul lui Dumnezeu-Tatăl, valorile familiei, și, în consecință, atitudinea anti-avort a Partidului Conservator; conservatorii pragmatici care, ca și Trump însuși, vor doar să-și maximizeze averea personală și să nu fie împovărați cu sarcina de a avea grijă de părinții lor la bătrânețe - programele Social Security și Medicare asigură aceste servicii, de aceea Trump le susține. Propunerile sale din alte domenii evocă imaginea dragă tuturor cetățenilor acestei țări: americanul tradițional care își apără cu pistolul proprietatea împotriva răufăcătorilor. Se revarsă imigranți din Mexic? Construiește un zid. A intrat careva ilegal? îl deportează. Ca să stopeze violența prin arme, o armă va fi gata să îl împuște direct pe atacator. Face Isis bani cu petrolul din Irak? Trimite trupe să preia controlul asupra petrolului. Liderilor Isis li se vor omorî familiile. Se va folosi tortura pentru informații de la teroriști. Nici un musulman nu va mai intra în țară. Cum nu există o cale de mijloc, moderată, ca ideologie, în politica americană, urmează că există niște variații, în diferite grade, de conservatori moderați și liberali moderați, însă ambele optici asupra lucrurilor coexistă în aceeași persoană, fiind reprezentate în creier prin circuitele neurale, și sunt legate între ele printr-un mecanism de inhibiție reciprocă: când unul e pornit, celălalt e oprit. Factorul care le declanșează este limba care se potrivește fiecărei optici. Cu cât opiniile lui Trump sunt mai mult vehiculate (sau criticate) în media, cu atât mai des sunt activate în creier și cu atât mai puternice devin în mintea conservatorilor clasici, dar și în cea a liberalilor moderați. Trump, susține Lakoff, se folosește de faptul că 98% din gândire este inconștientă, folosind, ca un vânzător priceput, anumite mecanisme elementare de manipulare menite a umple mintea alegătorului cu ce vrea el: autoritate, bani, putere, celebritate. Printre mecanisme sunt enumerate repetiția, insinuarea, evocarea permanentă a pericolului extern (ca să se dorească un tată puternic), exagerarea, sloganul Make America Great Again/Să facem America din nou măreață ca reîntoarcere la un statut ideal pierdut, metafora țării ca persoană în care, dacă ai un președinte bătăios, țara va fi puternică, și multe altele. Discursul de acest tip este o formă de control a minții, și este total imoral. La mijlocul lui decembrie 2017, administrația Trump a interzis folosirea a șapte cuvinte în comunicatele date de Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor. Care sunt ele și ce scop are acest război lexical vom vedea în articolul viitor. cronica veche

Next