Curentul, ianuarie 1928 (Anul 1, Nr. 1-21)
1928-01-11 / nr. 1
\ Nu începem. Continuăm, Programul nostru ? Nici unul n’am împlinit 40 de ani. CURENTUL DE CE-I URÎM Trei soldați din garda unei gări, au murit eleger între o singură noapte. Fapt divers. De atunci au mai degerat și alții, dar numărul lor este făcut din bine înțeles patriotism. întâmplarea ne-a făcut martori unei asemenea descoperiri, undeva, în vecinătatea unui oraș din Moldova. Vă asigur că merită să fie cunoscută d e concretizarea hidoasa și lugubră a propriei noastre ticăloșii. Schimbul, la paza unui depozit de munitiuni, a găsit doua santinele încremenite de ger rezemate de gheretă, cu mâna sloiu încleștată pe armă. Moarte brava și exemplară, la datorie până la ultima suflare, imr, serie la carte, dar morți cu eroismul anonim și lipsit de grandoare. Cadavrele au fost îndată se pe paie, într’o șură, și de sute de uniformele petecite nu le aparțineau;—erau ale Au așteptat așa, în nuditalor impudică și înfiorătoare, îndeplinirea formalităților,care sunt lungi și laborioase. In paie era cald, ochii au început să se desghețe și să plângă Ceilalți camarazi, oameni simpli și supersțioși, își făceau cruce, întâia oară vedeau morți plângând. Pe urmă, când toate formalitățile fură încheiate, hoiturile celor doi flăcăi au fost ambalate în doua cutii dreptunghiulare de scândură negiuită, și redate pământului bun și gras al acestei patrii, sub formă de carne congelată. Aceasta e toată istoria S’a petrecut în zilele când creștinii aniversau nașterea pruncului sfânt, în iesle, și când toate canaliile acestei țări , ■. • . .. j Fortanirezi și constantinești, se îndopau în culcușuri calde, între pereți capitonați, unde nu străbate gerul și fiorul nici unei remușcări. Se mai revoltă cineva ? Mai descifrează cineva cu spaimă desnodământul acestor stări și amenințarea tuturor avertismentelor ? Chiar indignarea a murit în noi. Chiar instinctul de conservare care ne-a păstrat cu miraculoasă rezistență prin cele mai crunte primejdii, e astăzi ucis. Asistăm pasivi, strângem din umeri, și așteptăm. Așteptăm ce ? Soldații sânt în solvente, defilează cu talpa goală prin bocancii sparți, alături Ungaria aștepta să descarce al cincilea transport de mitraliere. Și peste Nistru, în fiecare an, manevrele armatei roșii fac repetițiile unui atac, care daca nu fost ori, se poate deslănțui mâine. Ce imbecil se mai poate consola cu miliardele votate pentru zece ani, să îmbrace și să înarmeze o oaste goală, flămândă, și înarmată cu rămășițele inutilizabile ale fabricilor de tunuri, de mitraliere și de avioane care-și plasează la noi comenzile refuzate de alții ? Știm ce însemnează această cifră, impresionantă numai pentru naivi. Din nou, iureșul sperturilor în comisioane: din nou câteva palate noi, câțiva milionari mai mult, câteva mașini scumpe, câteva interpelări fără efect — și din nou, pentru armată, uniforme cu lâna putredă, bocanci cu talpa de mucava, avioane care se prăbușesc din ceruri și arme de model preistoric. Ce mână mai are destulă vlagă să apuce de piept și să scuture vinovații, să-i scoată în vederea țării, să-i scuipe și să-i înfiereze? Vă spun că și indignarea a murit. Însi. Acum, brațul ne este de scrum și ochiul nu se mai sguduie de nici un spectacol. Am văzut atâtea, am îndurat atâtea, ne-am deprins cu atâtea, am acceptat atâtea Ioastă Brătienie. țara este acum atât de deprinsă cu metodele liberale, cu nelegiuirile, cu fățărnicia, cu intriga, cu nedreptatea și cu jaful, încât nici nu-și mai poate închipui cum ar fi altfel, cum ar fi putut să mai fie și altfel. Căci această lungă stăpânire liberală, nu numai ne-a sărăcit, ne-a jefuit, ne-a crezut din prieteni dușmani și ne-a făcut de râsul și de mila turnei , dar ne-a strivit elanul vital, ne-a retezat toate posibilitățile de devenire, ne-a ținut aci, bine încleiați în noroi, mediocri, egoiști și meschini, să trăim o existentă fermă, în care totul e desfigurat și totul numai acceptare lașă. Gândiți numai la ce-ar fi putut fi — și ce este . La fiecare pas, în orice domeniu. Reformă agrară, armată, învățământ, universitate sprijinire a industriei, gospodărie. Pretutindeni, intenția cea mai generoasă și necesitatea cea mai imperioasă, trecute în fapt au devenit mijloace de căpătuială, prilej de ilegalitate, abuz, furt, procopseală și scandal. De aceea pe liberali îi urâm. Sunt dușmanii noștri lăuntrici, sunt ucigașii viitorului. Defloratori de suflete, fiindcă nu pot trăi decât în abject, cu bucurie sălbatecă nu-și vor găsi odihnă decât atunci când toată țara va fi după chipul și asemănarea lor. Poate să se cutremure o lume, să ridice brațe descărnate către o pierdută puritate spirituală, pot să amenințe toate catastrofele și să ajungă la paroxism toate destindejdile, nimic nu prezintă nici o importanță, atâta vreme cât pot ronțăi în micul lor univers, ca șoarecul cuibărit în gaura de șveițer. Dar ne șoarec îl strivești cu călcâiul. Cezar Petrescui Popa Siringă Să nu lăsăm, dela început, ca fulgii de uitare cari cad din cerul nostru larg mai bogat și mai deși ca oriunde aiurea, — să nu-i lăsăm să acopere prea compromițător supărarea recentă a părintelui Lupaș în lințoliul lor dalb. Datorăm aceasta inocenții sale. Deci, vom întreba repede și inportun , ce este cu ancheta parlamentară hotărîtă pentru a dovedi că vnu s’a făcut nicio pungășie la Inseccrarea României Mari cu si. citat si force newt î al. poate fi vorba de o afacere ministerială de stil Tancred, încheiată după tipicul elementar al întrebării t Părintele Lupaș e prea cucernic și prea patriot ca să nu fi pus altfel beneficiara întrebare — Cât folosește tara ? Și i s’a răspuns. — Va avea siringi și forcepse în belșug. Lămurire la care Sfinția Sa a conchis patriotic : •— Sa aibă fiecare Român forcepsul lui ! Iar când, târziu, fără să aștepte și fără să pună nimic la cale, Prea Sfântul s’a pomenit cu oarecari bucurii proprii și tainice, el n’a avut să facă decât o singură reflecție, foarte candidă și plină de misticism . — Cum are Dumnezeu grije de patrioții cari înzestrează țara cu utilități de primă necesitate! E în aceste mici dialoguri și monoloage întreaga porcărie inocentă la care s’a supus milostivită, dramatica incompetentă a părintelui chemat printr’un prea sumar examen de promovare in doctoratele averescane să diriguiască un departament pe care noi îl socotim cu adevărat al apărării naționale. Bucuria părintelui Lupaș de a dărui țării o cantitate de forcepsuri în stare să slujească un mileneu de constipație vaginală, e mai mult comică decât revoltătoare. Un caraghioslâc care costă câteva sute de milioane. Dar, care, cată a fi lămurit penalicește. Dacă nu pentru alt folos, cel puțin pentru nevoi, de a stabili că la Ministerul Sănătății Publice — adică, la comandamentul apărări dintâi a nației — să nu se trimeată invențiile de ultimă oră ale manevrelor, de improvizație politică. Havaiilac PE ACEI AS DRUM Ziariștii cari urnesc din neant spre lumina zilei aceasta noua gazetă își revendică o ispravă mai preș de toate : aceea de a se fiedit, de zece ani încoace, steniii creatori de cutii' au creat la București fie organ Dacia,care, după untul an de apariție, își încheie dilanțul cu excedent, — lucru neobișnuit în istoria presei noastre . Dacia a fost apoi distrusă de alții. Ei au reat la Cernăuți gazeta Bucovina , alții au distrus-o. Ei au reat la Cernăuți gazeta Voința, alții au distrus-o. Ei și-au unit câteva luni forțele cu ale celui mai mare ziarist care a dat rasa noastră — Nicolar Iorga — o toană neexplicabilă a împiedicat Neamul Românesc să ajungă mare cotidian Ei au creat, superb și încununat de triumf, Cuvântul din primii ani, pe care ar fi confrați iu datoria să-l ducă mai departe. Ei au încercat în toamnă trâmbițarea lui Crai Nou, celemi fără să-ș £?i fi arătat fața, pe c are groaza de adevăr a de uretului șef liberal ]’a ucis în dare de gestație, — d. I. G. Duca fiind atunci călăul cinic n slujba lui Irod-împărat. Ei, în sfârșit, neosteniți și incorigibili demiurgi gazetărești, tineri și îndelung experimenați, urnesc din neant Curentul acesta de adevăr moral și police, formulat din haosul zilelor noastre viscolite de patimi prounde. Un deceniu de generoasă riipă de sine, fecundă și necaz(•""«lată, le a , at un singur și formidabil câștig; conștiințe: propriei loi forțe. Din această avuție spiritală decurge dreptul și —o. ‘codată — datoria lor de a se exprima zilnic ; de a înfrunta despica sensul evenimentelr cum botul corăbiilor despee talazurile turbate; de a c tari și judeca; de :a mustra bbarbata ; de a biciui și mânie ; de a protesta și orienta ; a urî și iubi ; de a elimina și adăuga ; de a nimici și erei; cu credința matură — și vom;antică, dacă voiți —în progresul moral. Nu sunt nici cei mai proști» nici cei mai răi, nici rrV mai infami fii ai acestei țăr pentru a nu-și lua curăgiul și aspunderea cavalerească a prerogativei critice asupra, celor proști, asupra celor trăi, asuprii celor infami, învestiți cu pierea diabolică de a încurca dstinul acestei țări și de a o viciui de vigoarea creatoare. Dar — izica dinamismului luptător .-conștiința acestui mănunchiul se gazetari se bizue — în afară pe acel element nevăzut și intern pe care i simt vibrând în cuprinsul acestei țări ca o,Vie și nenumărată aprobare a glosului lor , publicul cititorj Incontestabil, e:au astăzi mi public al lor, care i-a urmărit, atașat și credincios, zilnic n creștere, pretutindeni unde, condeiul lor a zămislit pag» » luminoasă, — de care, la timp va ține seamă istoria presei naționale. Până ivirea lor, re gustorii de cancan politic și de soon sensational profesau un dispreț agramat pentru capacitatea intelectuală a acestui public. Socotindu-l prost, îl hrăneau cu minciună , socotindu-l fără gust, îl hrăneau cu iasca stârpiciunii gramaticale. Scrisul cel nou, înflorit de talent și îmbujorat de energie morală, a reabilitat inteligența și bunul gust al publicului cititor. Scrisul cel nou îl concepea ca o colectivă împărtășanie cu pâinea zilnică a frazei frumoase și vinul tare al ideii, împărtășania purifică și reconfortează. Și nu e mai mare și mai curată bucurie decât aceea de a te dărui zilnic, prin scrisul tău, mulțimii fraterne care se pune de acord cu tine, suferă cu tine, se revoltă cu tine, sau chiuie laolaltă cu tine în izbânda adevărului. Va birui adevărul ? E ținta pe care ne-o propunem încă odată, luând asupră-ne, hotărîți și calmi, riscurile înălțătoarei luate împotriva tuturor puternicilor efemeri,—cari tremură de groaza acestui adevăr. Țara, interzisă în însăși principiile fundamentale ale normalei sale desvoltări, e burdușită de patimi adânci. O imensă cerință se ridică spre marea reparație istorică ce trebuie să consolideze destinul patriei. E necesară bărbăția. Cristos a poruncit : îndrăzniți ! Eu am biruit lumea ! Cine n’are îndrăzneala creatoare, rămână în vizuina lașității. Nichifor Crainic Ar fi mei potrivit ! O* vi «t cop'.’, amărâții locuitori ai țării românești vor avea o răsplată a mult încercatei lor răbdări, a grandioasei lor așteptări,—alimentate fatalist de credința că toate au un sfârșit. Copiii cuminți și ascultători primesc daruri frumoase, adulții Românieii-Mari (cu sau fără școală) vor primi un împrumut făcut cam târziu, dar oricum mai bine târziu decât niciodată. Este adevărat că în cuprinsul țării sunt și din aceia pentru care nimic nu e bun, scăpăiații tuturor nemulțumirilor, fantaștii tuturor himerelor, ce nu găsesc nimic mai bun de făcut decât să acuze pe stăpânul nostru (prin moștenirea dela răposatul) de încetineală la minte. Adică d. Vintilă Brătianu pricepe greu, anevoe, și pune înzecită vreme de cât comunul muritorilor spre a ajunge la o concluzie. Din presupusele sale pregătiri matematice a ales metoda demonstrației prin reducerea la absurd; a fost nevoit să ne convingă de idiofenia principiului „prin noi înșine” (revalorizarea nu era decât aplicarea acestui principiu la monedă) și de aceia ne-a supus la toate suferințele din acești ani, ce-au trecut până la abandonarea lui „prin noi înșine”. Demonstrația prin reducerea la absurd, a fost făcută, adulții României Mari au fost răbdători (mai ales), și cuminți, au priceput absurditatea lui „prin noi înșine” și acum vor primi cu entuziasm, car iudeii mana în pustiu, politica protivnică celei experimentate inutil. Nimic de zis? și presupunem cu plăcere că nu e o tâmpenie, ci o meteahnă de matematician, utilizarea metodei de demonstrație ‘prin reducerea la absurd; dar această metodă este prea cost’s’toare, consumă sterp prea mult timp. România mare este o ex- I ;<•■(•V și)uulturală, dar nu este o expresm economică, deoarece nu converg unitar toate energiile producătoare ale firii. Ardealul economic s’a uitat la București, a așteptat de la Bucureștii la trimis credit (și încă trecut prin purgatoriul examenului de conștiință dacă întâmplător cel ce avea nevoe de credit nu era atins de erezia antiliberală) cu 38 la sută— 40 la sută. Atunci a început să-și îndrepte privirea spre Budapesta, unde a găsit fără umilinți, fără milogeală, fără trăgănări cu la sută și 8a sută. In aceste aparent inofensive cifre sta o întreagă politică nenorocită ale cărei grave cjmseemai le vom vedea mai târziu. Trăim într’o epocă în care politicul este subordonat economicului; și dacă Ardealul economic gravitează spre Budapesta, nu este greu de pănuit corolarul politic. Este adevărat ca barba diletantă și anuallă a guvernatorului „Băncii Naționale” a decis să tea poruncă aprigă pentru scăderea dobânzii la 20 la sută. D. Bureanu, «un par decorativ,simpatică și nevinovată anexă la o marestorsă barbă, ce-ar putea servi de lansarea în stil american a unei ape de păr întâmplător, prin grația și nevoia d-lui Octavian Goga, guvernator al primului nostru institut de credit, au pricepe »mic din toată febrica financiară. Dar consiliul de directori (regență pentru permanentul minorat al guvernatorilor) ? Dobânda scăzută prin ordin circular! De ce nu prin mifile marțibile ? E și mai sigur d mai rapid. Un om încolțit cu socotelile scria melodramatic „e o atmosferă de baladă”.Noi spusem, mai puțin patetic , rlutim ntr’o atmosferă de farsă rilicată. y„ <1 xT„ prea b<»y «cama, fiește, și totuși explicația nu a rluirea grea de găsit: suntem împărtășiți cotidian de atâția ani cu scremutul creerului constipat al d-lui Vintilă Brătianu. S’au pierdut atâția ani întrunplscarea metodei de demonstrație prin reducere la absurd. Nouă ani pierduți, iremediabil pierduți la începutul strângerii noastre laolaltă în acelaș cuprins dn casă, nouă ani de agonie a tuturor puterilor producătoare, nouă ani de acceptare iobagă a unei formule absurde, nouă ani pierduți definitiv, fiindcă d. Vintilă Brătianu e atins de încetineală la minte, e nevoiaș la înțelegere și pune înzecită vreme spre a pricepe soluția unei probleme. Să admitem — noi nu cresem — că acest guvern al chiulului Știrbey ar face împrumutul. Cât timp îi va trebui d-lui Vintilă Brătianu spre a găsi răspunsul potrivit la fiecare din multiplele probleme ce se precipită, spre a fi desteftate ? D-l Vintilă Irătianu va utiliza la fiecare, metoda prin reducere la absurd. Deocamdată alegerea stăpânului oscilează între cei doi vrednici purtători ai oalei de noapte, Oromolu și Victor Antonescu, sortiți să-l suplinească la ministerul de finanțe. Știți,marele partid liberal al tturor competințelor nu dispune de alte capacități financiare decât Oromolu, Victor Antonescu și Elly Berckovitz (escrocul fiscului). Pentru valoarea lui reprezentativă a spiritului liberal, Elly Berckovitz (defraudatorul fiscui lui) ar fi un mai potrivit ministru de finanțe. Noi l-am preferi pentru definirea eticei guvernului liberal. Pamfil Șeicaru Elogiul Dobitori de DEM. THEODORESCU L un fenomen a cărui ciudățenie mă prigonește cu deosebire în jurveliștea societății românești. Sunt la fiecare pas nevoit, — în împlinirea obligațiilor profesionale,— de a nota și raporta faptele ce cad în datorinta noastră a ținorilor de cronică — sunt nevoit, zu uimire, să iau act, într’una, de bizara nepotrivire dintre inteligența colectivă a acestei nații și prostia celor ce, prin precipitări de miracol batjocoritor, sunt improvizați ca dirigenți ori înfățișători ai obștei naționale, aici ca și peste graniță. Nu se poate tăgădui — nici un răuvoitor n’a încercat să conteste — că suntem un popor deștept, cu o capacitate de aprehensiune leieșe, dar pe care nimic n’o poate surprinde de deșteptăciune unica de la care purcede, de altfel, și scepticismul și generozitatea românului sublimate în acea străbună și vastă îndoială din veșnicul nostru : „a fi”). Cum se poate, deci, ca o colectivitate atât de inteligentă să fie, în genere, reprezentată ori gospodărită de dobitoci ? Iată o întrebare de sociologie cu totul românească. Nn amestec, acum, în caracterizarea ordinului dirigent al țării, nici un fel de alt criteriu decât cel al considerării funcțiilor inteligenții. Dar, constatându-l constituit în imensa lui majoritate din toate speciile șaapaneriei ori lidelismului, ai vrea să-l vezi că e măcar deștept. Și te uluiești de ată stupiditate poate secreta societatea noastră politică pentru onducerea ei. Sunt explicații științifice pentru forța de nerușinare a mai marilor noștri. Ne putem lămuri filosofi«’ Ie ce sunt, sau de ce trebuie sa fie, punga și, înțelegem istoric de ce demnitatea publică a rămas în România — de la tata Dinu Păturică —un fel de arer jișie a visteriei... Toate le putea «explica și rezolva logicește. . . .... ... • .vn ce conducătorii noștri se reciuează, cu precădere, dintre dobitoci ? De ce ? De ce când nația e așa de isteață și de susceptibilă farmecelor spiritului, nu se oferă ca s’o înșele decât proști. Punem întrebarea noastră cu o stăruință și cu o desperare ce-și trag sprijinurile dintr’o veche și indrăzneață înțelepciune populară : „decât cu un prost la câștig mai bine cu un deștept la pagubă”. (Vedeți ce profundă, ce temerară — până la limitele imoralității—e cinstirea pasionată, aproape mistică, pe care norodul—și numai norodul românesc — o acordă inteligenții !...) Și totuș, ironiile destinului au făcut ca în România deșteaptă să funcționeze cea mai activă moară de cretinitate lacomă: politica. Să nu ne pierdem în pădurea dle rușine care face flora reprezentanții noastre în afară — statornică sau ad-hoc — dela perversul d. Diamandi până la inocentul d. Jean Th. Florescu, dar să ne gândim la oamenii între cari balansează azi inima selectivă a d-lui Vintilă Brătianu pentru a salva tara de mizerie. Doar sunt concurenții cari au trecut cu succes examenele de ministru de finanțe, — examene cencep în anticamera șefului și sfârșesc în cabinetele sale intime , mai e de dat ultima sărutare în icoana pe care o ascunde mistic coada jachetei d-lui Vintilă. Ginc oapă mai bine: d. Oromolu ori d. Victor Antonescu ? E groaznic... iată la ce se reduce câmpul de alegere, într’o oră atât de gravă, pentru cea mai anevoioasă dintre dregătoriile publice , ori d. Oromolu ori d. Victor. Tertium non datur. E vorba de găsit priceperea în stare să cuprindă toată nenorocirea economică a țării, e vorba de căutat prestigiul personal aluiva în stare să vorbească cu străinătatea,— și d. Vintilă Brătianu șovăie patern între doui din ei mai mărturisiți zeizeci pe care-a descoperit istoria politică a ultimelor decenii. D-l Oromolu, orânduitorul aritmetic al revalorizării fatale, autorul recent al celei mai imbecile spuneri de motive budgetare ; d. Victor Antonescu simpaticul găgnuță realizat în vorba istorică. ..e lată rău !.. Dintre aceștia dour, și nu dintre alții, și-a impus fulgerătoarea perspicacitate a d-lui Vintilă Brătianu săn Ion că no dëslo tronil fl i/i n orc in Il-H) ION BIANU Universitatea din București a sărbătorit zilele -acestea împlinirea a cincizeci de ani de activitate științifică și pedagogică a unuia dintre cei mai stimați profesori ai ei, d. Ion Bianu. Intro atmosferă strict academică, foștii elevi, colaboratorii mai tineri și prietenii, au oferit omagiile lor de iibir și respect omului modest fiecărui merite de atâta timp recunoscute s'au învăluit întotdeauna în cea mai aleasă discreție. Sunt acum mai mult de cincizeci de ani de când apărea cea dintâi lucrare a lui Ion Bianu, și astăzi cercetată cu folos, asupra vieții și icticității lui Samuil Micu. Istoria litcraturii românești se găsea abia la începuturi, iar cine se îndemna să o cerceteze trebuia să înceapă prin a-i descoperi însuși oineolul. Tânărul ardelean, ucenic în știință al lui August Treboniu faurian, avea să înceapă această •nuncă, neîntreruptă timp de o jumătate de veac, și avea să înzestreze cu încetul știința noastră despre vechia literatură, cu despr ’ieriri de texte și cu studii, azi i rate definitiv în patrimoniul Nu e locul aici să amintim de aceste contribuții prețioase a știință constituită în mare part din meritele lui. Vremea va aduce și acest omagiu profesorului °ăianu , o monografie sistematică asupra operei lui, risipită azi în pagini de reviste și în publicații academice. Vom aminti însă acele indispensabile unelte de lucru pe care el le-a pus la îndemâna tuturor, publicațiile bibliografice ale Academiei Române — Cataloagele manuscriptelor și periodicelor omânești — și mai ales monumentala operă făcută în colaborare cu \erva Rodoș. Bibliografia românească veche. Operi aceasta de inițiere în tainele vechilor noastre monumente derate, a îndeplinit-o timp de pede un sfert de veac și în universitate unde la însușirile omului de știință s’au adăugat și prețioase edități de pedagog. In seminarului s’au pregătit, generații numeroase de profesori răspândiți azi pretutindeni în școalele românești Dar activitatea profesorului lor Bianu nu se leagă numai de Universitate și de știința profesată de el. Intr’o măsura încă și mai mare el și-a dăruit siHnțile de o viață întreaga instituție a celei mai reprezentative în lista românească. Academiei române. In privința aceasta se poate spune, fără a se exagera, ca existența lui întreagă se confundă cu aceea academiei: lată, numai în treacăt, atinse, •verde care pot justifica un omagiu unanim acestui neobosit cărturar și muncitor. Cuvintele caldeii care e azi sărbătorit nu îi aduc decât cea mai firească și mai meritată recunoaștere. Răsplată modestă, dar pe care gândurile recunoscătoare ale celor ce i-o oferă o pot facg prețioasă, AI. Btusiftaceami BARRES de ION DIMITRESCU Este chibzuită și este voită hotărârea noastră de a păși pragul luminii sub semnul înaintașului cărui nume amintește barajul — sub semnul unuia dintre cei mai inspirați m-gi ai eternei constelații meditaraneene.. Respirând mai larg în noile ei hotare, generația noastră dornică să cristalizeze sufletește în cât mai plină umanitate, poate primi de la Barres, — prinț al tradițiilor active, — imbold la trezirea bogățiilor acumulate ale rasei noastre, — îndemn de definire a fizionomiei noastre spirituale adevărate. Barres a fost și rămâne o admirabilă uneltă de viață: trei ani după moarte, el găsește încă mijlocul de a foșni în inima generației de azi. Micul Philippe din „Les Amities françaises’, fiul lui — Philippe Barrès, — întâlnea mai deunăzi la răscrucea morții, pentru a apăra amintirea tatălu său, pe Henri de Montherland, fiu spiritual al lui Barres și ei, să fii și după moarte îndemn de înfruntare a morții pentru cei ce și-au primit sufletele din mâinile tale,— să fie acesta oare destinul marilor animatori? Temperamente gemene, menite să lupte cot le cot, Phillipe Barres și Montherland scormonesc țărâna celui dispărut, și se înfierbântă în cenușancă fierbinte ca doi gladiatori. Paradoxală desbinare pricinuită după moarte de amintirea celui care, prin viața și prin opera lui, a vrut să fie marele conciliator. Banes, sau împăciuitorul... împăciuitor al lui și a omului cu el însuși, — Barres a lăsat sa picure, din chiar exaltarea individualismului său, energia creatoare a naționalismului maturității. Vrednica lui sete de desvoltare în adâncime l’a făcut să scoboare trepte tot mai ascunse din însuși, mânându-l la convingerea că omul nu se desăvârșește decât în clipa când se recunoaște egal de toată vecinicia care-1 precede, de întreaga eternitate, aici urmează. Barnes a venit, cel dintâi, să spună că datoria noastră este să ne cernem morții pdntr’o sită cât mai largă, penrru ca să, ne fie cât mai îmbelșugată țărâna lor creatoare. Barres sau împăciuitorul... împăciuitor al celor vii cu morții, estetul dornic să găsduiască în el toate avânturile omului, și să dea cât mai multă intensitate tuturor clipelor vieții, descoperă minunat eterna frăție a sicrielor cu leagănele, și proclamă drept supremă bucurie mângâierea de a se ști o simplă verigă în neîntreruptul lanț al generațiilor : omul se exaltă mai flobg, prin conștiința să este acel prin care toți cei ce nu mai sunt, ca ?i toți cei ce nu sunt încă, se înalță spre lumină și spre grai. Barres, sau împăciuitorul... Dar mai presus de tot, și prin necurmata lui dorință de a-și destăinui cât mai precis menirea, prin permanenta lui preocupare !e rosturile esențiale ale omului, pirin patetica Iui obsesiune de divin, — între divinul acesta latent a noi și noi înșine Barres a fost un neprețuit mediator. Citiți „Les Mattres”, ultimul volum apărut sub semnătura lui s Sunt adunate aci cuvintele rostite de el cu prilejul sărbătoririi câtorva din înaintașii, ale căror simțiri sunt strâns încorporate în sensibilitatea lui Barres. Dante, Pascal, Renan... Dragostea lui neutru ei și-o justifică Barres în acelaș chip ca noi pe a noastră pentru el . Barres îi slăvește din'cunoștință pentru ca, între el și propriile lui zăcăminte de dumnezeire, toți trei i-au fost neprețuiți mediatori. Săltat de el spre propria lui ființă, Barres aduce o joasă închinare înainte-mergătorilor ale căror ritmuri i-au fost lui instrumente de proprie însuflețire, ale căror gânduri i-au fost scule de trezire în el însuși a prezențelor și a curiozităților superioare. Carte inspirată, carte scumpă. O veți citi. Și o veți citi nu atât cu nadejdea de a găsi în ea o icoană desăvârșita a vieții lui Barres, cât pentru a respira, câteva clipe, adânca respirație a unui om cora nlrmare in pagina Ii-o «Maeștrii»