Curentul, ianuarie-februarie 1928 (Anul 1, Nr. 22-50)
1928-01-01 / nr. 22
Greve studențești Ne aflăm din nou în preziua unor grave mișcări studențești. Nu știm când se vor desănțui și unde vor sfârși. Dar știm că se pregătesc. Memoriul Uniunei Naționale a Studenților creștini din România, purtând semnătura centrelor din București, Iași, Chișinău, Timișoara, Oradia, Cluj, Arad și Cernăuți, anunță hotăriri grele. Printre cele dintâi, va fi greva generală nelimitată. Așadar acalmia de până acum a fost numai o amăgire. După tristele întâmplări de acum trei și patru ani, când vedeam că s’au potolit și că studentul se poate întoarce cu râvnă la carte, politica a isbutit să le tulbure prin via Oradia Mare, din nou cumințenia, să-i exaspereze și să-i silească să declare războiu cărții. E represiunea întunericului. Căci greva studențească va aduce ca primă consecință câteva zile, săptămâni sau luni pierdute , câteva examene amânate, multe tinereți stricate. E un războiu cel puțin ciudat. Nu știu, cât de delicat să ne apropiem de această nevralgică problema a tineretului nostru cărturăresc. Ii învinuim pentru excesele câtorva rătăciți, care în mare parte nu sânt și nici n’au fost studenți— dar cu cât vinile acestea sunt mai mici decât acele ale politicei care exploatează chestiunea studențească atât de imprudent și de criminal, de vre-o cinci-șase ani încoace! Massă de manevră pentru diversiuni în clipe grele de guvernământ, studenții au fost și rămân condamnați să facă jocul scelerat al politicei. La baza revendicarilor lor se află dureri și trebuinți aspre, care justifică tot neastâmpărul cu scurte armistiții de câteva luni, pentru ca în fiecare miez de an școlar, să isbucnească mai îndârjit. Profesorii și-au pierdut de mult prestigiul. Nu mai sânt părinții sufletești ai acestei generații febrile. Nu mai au nici o apropiere spirituală; au dovedit că nu au nici un interes pentru suferințele și nevoile lor. De altfel, așa cum s’a recrutat corpul profesoral, din familia celor mai scârnave împreunări politice, nepoți, fii și gineri procopsiți cu o catedră cum ar fi procopsiți cu un consiliu de administrație ori o sinecură oarecare; lichele și nulități culturale — cu ce suflet curat și entuziast mai pot oare cuceri sufletele în neastâmpăr ale elevilor? Politica a săpat dinainte, un abis între dascăl și ucenic, l-a înstrăinat. Studentul știe că profesorul bâlbâit de pe catedră, creatură a ultimei turpitudini politice, nu-i poate fi de nici un ajutor, de nici un sfat, de nici o îndrumare. Aci stă cheia conflictului. Căci în vremea când dascălul se simțea la catedră altceva decât un salariat, avea o autoritate spirituală asupra studenților, îndrăsnea el să ia apărarea elevilor când cererile lor erau juste și știau ei să pregătească triumful dreptății. Acum, între student și profesor, raporturile au rămas numai de ostilitate. Dascălul — în afară de rare excepții— este inamicul, este agentul cutărui ori cutărui partid, e ahtiatul după decanat ori rectorat, e complicele anarhiei universitare și beneficiarul ei. Dăm lecții aspre de cumințenie studenților. Evident. Cu mijloace turbulente nu se va face niciodată nimic temeinic; iar sub amenințarea unei presiuni de moment, ceia ce se va părea o victorie, va fi numai un expedient. Dar cum putem arunca vina cea grea, pe umerii tineri și neîncercați, ai acestor copii exasperați de toate minciunile cu care li se amână de la un an la altul înfăptuirile, de matrapas la curile care le tâlhăresc mâncarea cantinelor dela gură, de anarhia dascălilor ce țin cursurile după capricii și examenele după complesența bilețelelor de stăruință? Criza studențească e o criză morală. Inainte de toate e mai cu seamă aceasta. E reflexul, ca printr-o oglindă măritoare, a crizei instalate de politică în cadrele profesorilor universitari — indivizi care au birocratizat funcțiunea, stârvuri sufletești mergând la oră fixă, încasând leafa la dată fixă, necoborînd niciodată să îndrumeze, să canalizeze, să calmeze enervarea legitimă a unui tineret, care a sfârșit prin a nu mai crede în nimic, fiindcă atât de timpuriu a fost criminal înșelat de toți. Ne așteaptă o grevă nouă. Greva tinerilor cărturari împotriva cărții. Desnodământul e dinainte hotărît — putem totaliza miile de ceasuri pierdute pentru învățătură, pașii îndărăt spre întuneric. E semnul cel mai mâhnitor al vremii și roadele cele mai putrede ale acestei politici, care ne asurzește urechile cu trâmbițările ofensivelor culturale de epici proporții. Dacă guvernul a avut nevoie de o diversiune; iar-o există! Și dacă domnii profesori, aveau nevoie de ore libere, să se plimbe: iată, le au. Dar țara celui mai mare procent de analfabetism european, de orice altceva avea nevoie în afară de această represiune sindicalistă a tenebrelor. Cezar Petrescu Instituirea unei datini Simultan cu asurzitoarea logomahie politică, s'au desfășurat, în săptămâna ce s’a încheiat, o serie de serbări în cinstea literaturii. O săptămână rară și bogată în suflet. Elita artistică a țării și-a adus entusiasmul în jurul oaspelui italian Corradini, scriitorul și doctrinarul fascist, și totdeodată, cu adânc ecou în sufletul românesc, aceeași lume literară și artistică s'a înclinat cu iubire în fața sexagenarului Ioan AL Brătescu-Voinești. Generația tânără a literaturii noastre a introdus, curagios, această inovație care, după strălucitul rezultat moral obținut, e îndreptățită să devină o datină. Nu se poate contesta înțelegerea și iubirea pe care cei vre-o zece mii de cetitori de literatură românească au dovedit-o scriitorilor noștri de rasă. Dar această iubire e anonimă și palpabilă numai prin tirajul cărților. Scriitorul cu succesele cele mai largi rămâne totuși un izolat de publicul sau pe care nu-l vede niciodată. Și e o răsplată, profund îndreptățită pe care o poate da priveliștea concretă a acestui public adunat la un moment festiv în jurul scriitorului scump. Când Ioan Al. Brătescu- Voinești a împlinit șaizeci de ani, generația tânără de scriitori a voit să facă din acest prilej o mângâiere marelui nuvelist, chemându-i admiratorii într'o emoționantă solidaritate sufletească. E frumos și e util. Neamuri cu mai multe veacuri de cultură decât noi își au cultul ritualizat am zice, al marilor lor inspirați. In Germania, sentimentul de admirație pentru artiștii reprezentativi ai rasei a ajuns aproape o religie. Nicăeri poate, scriitorii nu sunt mai respectați ca acolo, în țara mitologică a străvechiului Rin. Cincizeci de ani de viață, șaizeci, șaptezeci, optzeci sunt prilejuri de mari și solemne manifestații colective și consacrări entuziaste. Rasa se recunoaște cu bucurie transfigurată în opera scriitorului, salvată în substanța ei eternă captată în valori de artă. Sărbătorirea unui artist e sărbătorirea acestei substanțe nepieritoare ajunse la cunoașterea de sine prin opera de artă. Și fiindcă noi, românii, traversăm azi o fază turbulentă a tinerei noastre culturi, o fază în care valorile permanente se confundă cu valorile false sau vremelnice, e nevoie de instituirea unei datini de solemnități intelectuale tocmai pentru a înlesni procesul de clarificare a groteștei confuzii. Când un demagog politic de cea mai nulă speță își benchetuiește un sfert de veac de logoree tâmpită înconjurat de hăidăii electorali de pe la barieră, socotim că e timpul să accentuăm prin cât mai dese solemnități intelectuale, în jurul creatorilor noștri de valori reprezentative, suveranitatea permanentă a spiritului pur al rasei noastre. Nichifor Crainic D. Iuliu Maniu cere guvernul întrunirea dela Iași a fost primul semnal al ofensivei național-țărăniste impunându-și, sau impunândui-se renunțarea la provocări inutile, guvernul a putut să vadă cu prilejul întrunirii de Duminecă la Iași că forța partidului național-țărănesc nu mai poate fi nesocotită. Conștienți de încrederea masselor populare, oratorii cari au vorbit în fața mulțimei adunată în cele două săli de întruniri din Iași au arătat cu precizie că nu vor răsboi. „Dacă însă nu vom fi înțeleși, și vom fi puși în situația de a ne răsboi — noi suntem j pata !” a spus unul din fruntașii național-țărăniști care a ținut, sa sublinieze că ofensiva începută tinde să arate tuturor că partidul național-țărănesc e pregătit pentru orice eventualitate. CEREM GUVERNUL! In afară de declarațiile obicinuite, repetate în Parlament și în afară, privitoare la necesitatea dizolvării Parlamentului, și convocarea din nou a colegiilor electorale dându-se posibilitate alegătorilor să-și exprime in mod liber preferințele, ti. Iuliu Maniu a cerut în mod categoric guvernul pentru partidul naționalțărănesc. Pentru cine cunoaște grija pe care șeful național-țărăniștilor o pune în forma tuturor cuvântărilor sale, această cerere precisă por ai fi socotită ca începutul adevăratei lupte, care n’ar fi fost desp lănțuită dacă rLftiamu ar fi avut îndoiala că ferul competent ar putea trece peste deTîîJeratul formulat la Iași. «AVEM DREPTUL» D. Iuliu Maniu a știut să dea replicăl, tuturor obiecțiunilor liberale în ce privește necontestatul drept, pe care îl are partidul național-țărănesc de a lua frânele guvernării ca exponent al voinții cetățenilor din toate provinciile. Iar în ce privește facultățile și posibilitățile de guvernare ale partidului național-țărănesc — despre cari pomenește în treacăt și oficiosul francez al guvernului — d. Maniu amintește că partidul d-sale cuprinde cele mai luminate minți și cele mai clare caractere. „Avem dreptul să guvernăm țara pentru ca opinia publică s’a pronunțat pentru noi. Partidul național-țărănesc nu admite ca acest guvern să continue o zi măcar opera sa de „legiuire și guvernare", a precizat șeful național-țărăniștilor. IZBANDA FINALA Lupta a început deci și atât din cuvântările conducătorilor partidului național,țărănist cât și din declarațiile delegatului partidului d-lui Iorga, reese că odată ofensiva deslănțuită, înapoi nu mai pot da fără garanția obținerei izbândei finale, Vion După întrunirea dela Iași S’a așteptat cu o firească îngrijorare rezultatele întrunirii național-țărăniste de la Iași. Era doar debutul ofensivii împotriva guvernului, era prima lovitură ce se dădea împotriva unui regim declarat de uzurpație și socotit ca o provocare neîntreruptă prin însăși durata lui. In redacțiile ziarelor prima vibrare a telefonului a provocat svâcniri de ° neafie și întrebarea „ce se va fi întâmplat” era pe toate buzele. Apoi am avut sub ochi darea de seamă a întrunirii și nimic senzațional nu a justificat așteptările noastre” îngrijorate. Discursuri în care nimic nu era inedit, multă violență verbală ca și la Cameră sau Senat, și inevitabila somație adresată guvernului. Lumea adunată a colaborat prin articulații colective .„de jos cu ei”, „sărnece șobolanii”, „așa e”, „trăiască”, „ura” și „huideo”, rostite cu elan, cu toată convingerea și mai ales cu o impresionantă sonoritate urlătoare. Apoi miile de oameni s’au împrăștiat, cadrele luptătoare ale opoziției s’au strâns la un banchet unde s’a mai rostit un supliment de discursuri nici cantitativ, nici calitativ deosebite de cele ținute la întrunire și apoi trenurile au purtat în diferite colțuri ale țării pe auditori ca și pe oratori. Dar făcând acest succint bilanț — în care nimic nu a fost înlăturat — am ținut să accentuez lipsa acelui inedit de violență cel puțin în măsura reprezentației devastatoare de la Oradea Mare. Nimeni nu a vrut să măsoare forța poliției locale, nimeni nu a încercat o mică repetiție cu garnizoana locală, totul desfășurându-se în cea mai perfectă legalitate. Dar tocmai această ordine în care s’au desfășurat pasiunile politice răscolite în atâtea mii de oameni, tocmai această severă disciplină a gestului, chiar atunci când fraza are aspect de violență exagerată, ne rotește pe noi să întrebăm ce justifica teama împinsă până a friza panica, teamă ce o provocase și dincolo de sfera oficialității, acest guvern de speriați ? Ce interese tainice are guvernul de a menține o atmosferă prerevoluționară ? Dacă național-țărăniștii aveau intenții provocatoare de dezordine atunci de ce nu le-au realizat ? Nimic nu-i putea împiedica să împingă înclinările devastatoare, inerente oricărei mulțimi, spre fapte. Și de ar trebui să căutăm un început de neghioabă Provocare ar trebui să-l stabilim de partea celor ce-au ordonat poliția circulației automobilelor prin sate cauzând în chip inutil un incident între jandarmi și câțiva naționali-țarăniști la Ciurea. Atunci — întrebăm încă odată— ce rost mai au toate conferințele cu prefecții, toată pregătirea activă a unei defensive viguroase împotriva unei acțiuni, care încă odată se dovedește de cea mai perfectă ordine ? Guvernul caută cu o pasiune — demnă de o cauză mai bună — ne defăimătorii țării peste hotare, ne cei care întrețin o atmosferă de neîncredere prin acreditarea inotezii valabile a unei revoluții. Și singura forță politică reală, activă se dovedește de o strictă legalitate. In schimb toate măsurile de poliție ce s’au luat, tot excesul jandarmilor, toată Intrarea unui guvern în seria provocărilor inutile, justifică orice svon, orice nerozie s’ar lansa privitoare la liniștea noastră internă. Ce face opoziția ? întruniri în care — evident — nu o să facă apologia unui guvern nedorit, ci înfățișează țării exact ceia ce crede și țara despre acest guvern. La legalismul acțiunii d-lui Iuliu Maniu se răspunde cu inutila provocare din Cameră a interpelării privitoare la călătoriile în străinătate a d-lor Mihai Popovici și Virgil Madgearu. Un interes există de a scoate din cadrul strictei legalități pe •laționali-țărăniști. Un interes există de a împinge — prin măsuri de excesivă poliție — național-țărăniștii pe povârnișul riscant al agitațiilorusi-revoluționare. Se poate prea bine ca Regența inpresionată de admirabila disciplină în care național-țărăniștii mișcă massele, să tragă anumite concluzii nu tocmai favorabile guvernului. Ori știut este că libralii au ținut să-i prezinte totdeauna pe național-țărăniști factorului constituțional ca elemente nesigure, contaminate de nălucile unei revoluții dosite sub programe burgheze. Ori, întrunirea dela Iași, întrunire ce deschide seria campaniei de răsturnare, dă cea mai concludentă dovadă a spiritului de ordine ce animă pre conderanta forță politică a vieții noastre sociale. După întrunirea de la Iași, tocmai din cauza ordinei ce a dominat, se poate prea bine ca guvernul să vrea un aspect mai tumultos al celorlalte. Pamfil Șeicaru Citiți în pagina VI-a: Desfășurarea viitoare a campaniei de răsturnare" Noua tactică guvernamentală: Vidul In fața inamicului m m LUPTĂ Unii spun că lupta a început, iar alții că va începe. E o așteptare, plina de emoțiâ, în aer. Ai impresia frontului lung spre care unitățile se îndreaptă în marș tot mai concentric. Oștenii din patru puncte de care își simt cotul legat de-acum în lanțul, pe care numai glonțul îl mai poate rupe lanțul de trăgători. Obiectivul nu se vede încă, dar se știe, acolo unde câmpia se confundă cu zarea. Și svonul totuș se face auzit în tăcerea de moarte , au început la miază-noapte ! Sau au început la miază zi... avantposturile s'au ciocnit! Și totuși pretutindeni nimic altceva decât tăcere, așteptare și groză sau îndârjire. Doar pasul calcă înainte surd, greoi și ferm... Lupta a început! Dar unde ? Când ? Și cum ? Se zice că a început la parlament. Dar acela e luptă, pe scenă de scânduri. Și-apoi e gălăgioasă. Și-apoi combatanții au nevoe de pauze, se reîntâlnesc, prietenoși pe culoare, fumează țigări și se auto-apreciază . Ce zici ? — Eu ce să zic ? Ce zici dumneata ? Și oamenii pleacă ferm convinși că adversarul e scos definitiv de pe câmpul de bătae. Dacă, numai pentru atâta, s’au făcut pregătirile, vestirile și invitațiunile, mulțumim ! Spectacolul l-am mai văzut și a început să ne repugne. E drept că au mai rămas unii provinciali cari se grăbesc să vadă la fața locului dacă aleșii lor se înjură într’adevăr, cum scrie la jurnal. Dar și aceștia sunt puțini. Majoritatea și-a satisfăcut curiozitatea încă de pe vremea când doctorul Lupu fulmina, tuna și trăznea, contra partidului liberal. Așteptăm cu totul altceva. Nu desigur o revoluție autentică. Siguranța și cenzura pot fi liniștite. Ne dăm seama mai bine decât ele că mult mai mult prețuește o viață de om, decât faptul că bunăoară domnul Inculeț e ministru sau domnul Manolescu-Strunga directorul pescăriilor statului. Și pe urmă nu prea vedem în violență, chiar o tactică atât de nimerită. Mai de grabă suntem înclinați a crede, că mandatul liberalilor ar putea căpăta atunci lungime și tărie, cum nici ei încă nu îndrăznesc să-și închipuie. Tămbălăul stârnit de guvern pentru a înlesni opoziției deslănțuirea ofensivei anunțate e prea străveziu, pentru a mai lăsa îndoeli asupra manevrei. Insă mijloace de luptă sunt destule altele. Numai secretul lor stă în dârzenia cu care trebue susținută prigoana. In definitiv motivul capital al indârjirei țărăniste e, cum au și spus-o : ilegalitatea, călcarea legilor. Dar cei cari calcă legile sunt pedepsiți de justiție, indiferent dacă sunt la guvern sau în opoziție. Foarte bine! Dar sesizat-a cineva până acum justiția pentru călcarea de lege a vreunui puternic sau acoliților săi ? Se va spune : Ziarele au desvăluit atâtea afaceri scandaloase și’n parlament s’au dat pe față atâtea altele. Insă se poate răspunde : nici un procuror nu e ținut să citească ziarele și dacă le citește, își alege sau crede din ele, ce vrea. Dar sesizat-a. cineva direct vre-un parchet cu documente sau numai cu fapte bine articulate și date precise pentru vre-o potlogărie cu substrat național ? Cu date precise și documente arătate concomitent și susținut în gazete pentru a se urmări pas cu pas instrucția, în așa fel ca amovibilitatea procurorilor și așa zisul secret al cercetărilor să nu mai dea loc la cine știe ce supoziții ? Ar fi un mijloc. Noi credem că e cel mai contondent ... dintre cele civilizate. Mai sunt și altele de bună seamă. Le așteptăm. Și le voim lămurite, repetă, aplicate din cielii francezi sub influența lui Proust. Viața Spaniei, cu toate conflictele sociale și politice, cu pitorescul geografic și etnic, se perindă dealungul unui șir de romane, care n’au fost adunate într’un singur mănunchiu ca istora familiei Rougon-Macquart, și cu toate acestea alcătuesc un ciclu unitar al cărui obiect e societatea Spaniei, în ultimile 4—5 decenii. N’avem la îndemână posibilitatea de a enumera aceste romane în ordine cronologică ; le recapitulăm după amintirea lecturilor. „Floare de Maiu”, e romanul contrabudiștilor de tutun, al peticarilor și al cârciumei de port. „Arenele însângerate”, e romanul arenelor, al toreadorilor și picadorilor, al mulțimei pasionate după luptele cu tauri, al dramelor sentimentale și de vanitate, din această lume pitorească și specific națională. „La Barraca" e romanul plugarului în luptă cu elementul ostil al naturii și al consătenilor , drama sumbră a unei famili de mici agricultori, căutând să se transplanteze într’o regiune, stresplin și cu efect practic. Și toate deodată. Așa precum se spune : „lupta a început” sau „va începe mâine sau „a început la parlament”, e vag? și noblețea cauzei. Căci din mâine în mâine se poate ajunge până la comunicatul final , lupta s’a sfârșit ,situația neschimbată... Și atunci ar fi să disperăm nu că n’a căzut guvernul ci că a căzut în țărână curajul românesc, virtutea din care cel mai mult își făcea față încercatul nostru neam. Gib. I. Mihăescu Armata și industria Oamenii noștri, porecliți „politici”, huliți și disprețuiți de „masse’’, — se sbat anual, lunar, hebdomanar și zilnic să descopere noi mijloace de anestezie a alarmelor prevăzătoare ale Țării. Ultima creațiune a acestei proaspete manii demagogice este menită să adoarmă toate neliniștile internaționale ale Românului . Doicile armatei noastre despuiate și flămânde au decretat că armata română va fi echipata, și șlefuită grație unui program cu scadența mai lungă, — eșalonat pe zece ani. Născut nerespectuos, și cu temperament de catâr„ m- am hotărât să contest foloasele acestei concepțiuni decenale a maimarilor noștri, politici... Și după o profundă analiză, care a durat peste trei minute, am ajuns la concluzia că ideea este un pur, un inutil arabesc electoral, — pe care refuz să-l iau în serios, acum, peste zece ani, și în vecii vecilor... Pârcălabii noștri de la Curte, — delicați cari au făcut răsboiul pe calea Victoriei și pe strada Lăpușneanu, nu au înțeles, — după toată seria dezastrelor noastre militare, că oricât ar fi de însuflețită și de disciplinată, o animată nu valorează nici un ban atâta ■ ’treme cât ea nu este întregită, peintr’o indver,de națirali în stare *•* satisface toate nevoile. Repetăm .1 toate nevoile, — fără deosebire. Industria noastră este tot atât de esențială neatârnării noastre politice cât și celei economice : chiar înzestrat cu excelente cadre militare, un popor lipsit de industria este închinat străinilor cum îi furnizează oțelul obuzelor și taina bocancilor. Dacă este absurd să vorbim de indepedența noastră economic a câtă vreme economia noastră va fi vobită pieții externe, — cu atât mai puțin se, poate, vorbi de independență politică, de existența unei armate române, atâta vreme cât nu vom înălța, alături de această armata, complimentul său indispensabil și firesc , o puternică metalurgie românească, repede transformabilă în uzină de apărare națională. Adevărata pază a hotarelor, pri urmare, se făurește astăzi prin economia generală a Țării Instrumentul integrității noastre teritoriale este, tot atât cât armata națională, industria națională, împreună cu armata, industria românească devine astfel o adevărată instituție — menită să alcătuiască împreună cu cadrele militare, entitatea defensivă a neamului. . Problema centrală a apărării naționale rămâne, în aceste condițiuni, — tot problema economică. Agonia producției devine agonia siguranței noastre. O armată lipsită de muniții este purul neant devenit uneltă de amăgire colectiva, — este instrumentul inevitabilelor înfrângeri viitoare. Este un paradox și un non-sens , este o armată des-armată... Ion Dimorescu Continuare în pagina II a) A murit în surghiun romancierul spaniol cel mai popular în Europa, fără să fie și cel mai prețuit și reprezentativ în opinia compatrioților. Epigon al lui Zola, de o mobilă inteligență, de o mare cultură și de un apreciabil dar de a mișca mulțimile, Vicente Blasco Ibanez a luat în antrepriză Spania, scriind romane spaniole cu deosebire pentru export. Că era un european, și încă ceia ce se numește un mare european, nu încape nic o îndoială. A fost amestecat în toate curentele spirituale ale ultimilor două decenii, a fost un dârz luptător al democrației universale, a animat mișcări quasirevoluționare și republicane în patria sa, s-a expatriat să încerce în America de Sud alcătuirea unui falanster după tipicul comunist, a scris aspre rechizitorii la adresa guvernului dictatorial din Spania și împotriva Suveranului însuși — a făcut să se rostească numele său în fiecare săptămână, în cele patru unghere ale lumei, cu acea regularitate metodică ce întreține prestigiul personalităților europene. Vom lăsa înadins la o parte omul politic și pamfletarul democrat. Ne vom opri numai la romancier. Vicente Blasco Ibanez, rămâne cel din urmă și cel mai strălucit supraviețuitor al naturalismului. Opera sa este o vastă frescă de culoare locală, cam prea violentă și prea îneftine culori zugrăvită, după metoda scumpă lui Zola, conservând toate defectele și calitățile naturalismului defunct. Realitatea e fracționată, studiată cu ochi de observator și cu arhive de documente ; dealungul romanului se încreagă și se dezleagă o intrigă în care pasiunile sânt dictate de mediul social, de îndeletnicirile indivizilor, de ereditatea lor fizică și morală, de tradiții profesionale. E individul în lupta cu mediul social, când biruitor și când biruit, după o preconcepție logică și dând prea minoră însemnătate elementului psicologic. Această lipsă de psicologism, se resimte în aceiași măsură ca și în opera lui Zola, care descria amănunțit, în douăzeci de pagini, cu toate detaliile tehnice pregătirea și executarea unei operații chirurgicale, neglijând drama cea mai profundă : convulsiile sufletești ale pacientului întins pe masa de operație între viață și moarte. Căci și în romanele lui Blasco Ibanez, ca și în cele ale lui Zola, ochiul autorului e preocupat prea mult de realitatea exterioară și prea puțin de realitatea lăuntrică, așa cum ne-au dat-o marii romancieri ruși și englezi, și așa cum în ultima vreme, ne-o redau roman- Un himm a dispărut Blasco Ibanez de Ion Damie l, de sufletul și de tradiția locală, dușmănia tenace a localnicilor față de acești venetici, răzbunarea indigenilor împotriva omului care judrăsnise să sfarme rezistența pământului steril, să-l domesticească și să-l stoarcă de sevă. Un minunat roman rustic, fmd din cele mai isbutite ale lui Blasco Ibanez într’o atmosferă asfixiantă de superstiții și de primitivism. „Boarda", e romanul intelectualului declasat, al gazetarului sclav atotputernicului politic , luptă cruntă cu mizeria, contrastul între nulitate ajunsă prin politică, belșugul acestor parveniți ai falsului intelectualism și ai mijloacelor celor vini curente de procopseală politică față de marea sărăcie a vieții din cartierele periferice ale Capitale spaniole. Au fost asemuite stările descrise în acest roman spaniol cu stările identice de la noi. Poate asemănările nu mergeau atât ce departe, cum le sublinia excesiv ca întotdeauna, d. H. Sanielevici, dar în paralela stabilită atunci,