Curentul, decembrie 1928 (Anul 1, Nr. 319-346)
1928-12-01 / nr. 319
Manifestul naționaHărânlst Lunga gestație spirituală manifestului ritual cu care guvernul nou se cădea să salute țara, n’a fost dăunătoare ținutei și cuprinderei unui document supus fatal unei foarte pretențioase curiozități publice. Ei bine, actul dat ieri presei sub parafa d-lui Iuliu Maniu e, în adevăr, o înnaltă și elocventă afirmare de voință nouă în politica națională. In cadrul celei mai chibzuite rezisări a răspunderilor de guvern, manifestul național-țărănist isbutește să enunțe toată datoria revoluționară a unui regim ce nu are nimic de continuat, ci totul de început. Trebuie să se recunoască de oricine — chiar de dușmanii înnoirilor cari și-au găsit, în sfârșit, agenții lor legali — că documentul național-țărăniste o impresionantă operă de împletire a răspunderii guvernamentale cu avânturile unui partid de francă transformare a concepției ordinei în Stat. Nu este, desigur, în această măiastră echilibrare formală doar jocul capacității stilistice a redactorilor documentului, ci e proectarea nemijlocită a unei conștiințe în deplină și onestă stăpânire de sine. Vrem să salutăm în manifestul național-țărănesc primul act real de guvern al unor conducători copleșiți până azi doar de trista bucătărie a hanului electoral. Și fixăm aici debutul. Și, îl găsim de o nobilă calitate spirituală și politică. Mai înainte de toate, guvernul național-țărănesc despică scurt și fără literatură faimosul „echivoc“ din care s’a hrănit atâta vreme și din care mai vrea să fugă încă, și azi, intriga liberalăți 0« jneoJi incinabila a ordinei dinastice. E un punct nou numai pentru imatorii de registraturi formale, fiindcă în fapt niciun om de bun simț nu mai căuta, cel puțin din acest punct de vedere, vreo deosebire între realitatea istorică și gândurile partidului celui mai popular al țării. Dar, pentru că politica înseamnă și datoria administrării oportune a inutilului, — iată, d-nii liberali sunt serviți: „echivocul“ care îi supăra așa de tulburător — și așa de desinterogată — nu mai există. E de nădăjduit ca d. Vintilă Brătianu să-și exprime, de astă-dată, sincer, satisfacția d-sale patriotică pentru un guvern împotriva căruia nu mai poate avea — cel puțin până azi — nici o opunere principială... Constituit de un partid ce se întemeiază pe covârșitoarea massa a țăranilor, e firesc ca acest regim să fie în programul lui cu deosebire dobândit de nevoile agrare. De aceia, o treime din cuprinsul documentului se adresează plugarilor. Se spune limpede că întreaga politică economică a guvernului „va avea ca îndreptar faptul că țara este agricolă și că prin urmare existența tuturor celorlalte ramuri de producție atârnă de buna «tare a agriculturei“. E în această vestire atitudinea la adevăr și profund renovatoare eultul net regim social. E o întreagă schimbare de metodă în tratarea muncii naționale. E frângerea vniei economice — trasă cu s&ge — de compasurile economice ale d-lui Vintilă Brătianu. Cum se apacă această revoluție cu vecinătățile politice ți alianțele doctrinare pe cari, totuși partidul național-țărănesc le întreține mulțumit, e o chestie de teorie ce nu-și are locul aici și deocamdată. Să luăm doar act de limpezimea cu care guvernul prefacerilor își fixează debutul. Dem. Theodorescu Execuția capitală se ia J Jrlafi Manifestul guvernului anunță, drept consecință logică a aplicării programului naționel-țărănist, o reformă administrativă, prin care să se realizeze descentralizarea și ,autonomia locală“. Punctul acesta de vedere al partidului astăzi la cârma Statului, a fost dealtfel popularizat încă de multă vreme, in numeroasele întruniri, cu cari national'tărăniștii răscolesc țara de un an încoace, așa încât nu trebuie de fel să ne mire că, în unele localităti, odată cu schimbarea de guvern, t’au și pus în aplicare unele interesante principii de autonomie locală. Așa de pildă, la Urlați, în jud. Prahova, s’a introdus pedeapsa cu moartea. Dar — veți spune — pedeapsa cu moartea nu e o măsură administrativă, ci o chestiune penală, de ordin strict juridic., In drept, poate. In fapt însă — și mai ales în faptele ce se săvârșesc pe un se patec cu ichiul Mifel, fiindcă la noi administrația e aceea, care, din când în când, printre picături și printr’o ușoară derogare dela prevederile Constituției, mai execută, sub clasica justificare a fugei de sub escortă, ici câte un criminal de drept comun, colo câte doitrei delicvenți politici, ș. a. m. d La Urlați însă pedeapsa cu moartea a fost aplicată fățiș și oficial, de către un reprezentant autorizat al ordinei publice, care — onoare lui — n’a înțeles să folosească pretextul laș și răsuflat al evadării. Cel puțin așa ne anunță confratele Virtutea din Ploești, care, povestind cum o femeie din Urlați a murit intoxicată cu alcool și cum cățelușul ei, din lipsă de alte alimente la îndemână, s’a ospătat din nasul și obrajii defunctei, conchide foarte serios: „Câinele criminal și-a luat pedeapsa cu moartea dela comisarul șef al poliției d. C. Popescu“. Nu ni se spune — reporterul Virtuții ploieștene nu e destul de conștincios — cum s’a comportat osânditul în fața potoului de execuție, ori pe treptele eșafodului, de cumva a fost decapitat; în orice caz însă, e clar că lavra antropofagă nu a fugit de sub escortă. D.călău C. Popescu i-a aplicat suprema sancțiune „la rece“, stabilind pentru regimul autonomiei locale la Urlați, o importantă jurisprudență penală. Victor Rodați — Domnule Ministru, vă mulțumim că ne-ați trimis bucate, dar tot flămânzi am rămas«* —■ De ce ? — Ed. general Moșoiu In propagandă electorală la noi in Bihor fi d-lui mănâncă tot Documentul senzațional Există o anumită temperatură a supărării care te face să-ți pierzi măsura judecăți și să te precipiți la bolboroseli de pură aiureală. Noi înțelegem starea de nestăpânită iritare a liberalilor și cela ce Înțelegi pe jumătate este ertat. Ne imaginăm prea bine pe d. Vintilă Brătianu mâhnit de chinul oui indicat de d. Iuilu Maniu, iar vnu cumeră in tradiția partidului liberal la date pe care și le fixa. Cu atât mai adânc este această mâhnire cu cât Ion I. C. Brătianu nu obicibuia să sufere asemenea diminuări de prestigiu și păstra intactă Inițiativa in determinarea succesiunilor, nu numai a termenului de retragere. Prin comparație partidul liberal își găsește șeful actual diminuat ca prestigiu și ca greutate hotărîtoare. D. Vintilă mai poartă doar numele de Brătianu dar nu și conținutul de autoritate ce cuprindea aceste nume în viața politică românească. Și, repetăm, ti înțelegem supărarea care omenește ne Înduioșează chiar, cum te-ar Înduioșa drama unui infirm indrăgostit și respins de femee, dar nu putem admite ca supărarea legitimă a d-lui Vintilă Brătianu să se traducă așa de desperat in coloanele „Viitorului**. S'a anunțat de oficiosul liberal că se va publica documentul doveditor al măsurilor de restrângere a libertății de propagandă, măsuri pe care le-a luat guvernul. Am văzut și „sdrobitorul“ document publicat in facsimile, dar citindu-l n’am putut găsi altceva decât mărturia unei măsuri cerute prin „Viitorul“ de partidul liberal. Până mai eri „Viitorul“ denunța nucleele de anarhie ce înmugureau ca o prevestire sinistră a unei anarhii posibile. Semnala, mai ales în Ardeal, unele manifestații ce mărturiseau o mentalitate suspectă. Cu pasiunea de partid „Viitorul" acuza guvernul de toleranță, ceva mai mult, de indenn pe sub ascuns a elementelor de dezordine. Noi semnalând aceleași fenomene am găsit primele semne ale mișcării comuniste ce vrea să-și înceapă deschiss > propagandă. Pentru Ardeal ! «am chiar și primejdia iridenta unicâ pentru « ^dkțuise o nestsaranță a Statului român. Nu ne-am înșelat, dovada a fost prima Incercare comuniști de provocare a dezordinii, cu Riietul întrunirii de Duminică din spitală. Scrisoarea profesorului Partion — scrisoare pblicată In ziarul „Adevărul** — evdlentiază o anumită mentalitate și anumite tendinți ce trebuesc suprveghiate. Oricât s*ar părea de parrioxal prezența tutoratului intriuo regim de libertate, este tot așa de explicabilă ca și sanatoriile (z boaie nervoase pentru cei a rânduiala gândurilor tulburate Libertatea iși are corectivele ei etate de higiena socială. Și cât medicul psihiatru (cum e dr. Prhon) ridică libertatea misticilor religioși furioși ce-ar devasta o bierică de o pildă, tot așa cei ce au răspunderea ordinei și a liniștei noastre au dreptul să ridice libertatea misticilor sociali cuprinși de furie agresivă. Cu atât mai mult aceste măsuri se impun in Basarabia și in Ardeal. Ce cuprinde faimosul document al „Viitorului“? O adresă a prefectului de Alba către organizația partidului national-liberal prin care se nul t ȘtirVlț Äingaduite întru* programul întrunirilor ce se vor tine și a propagandiștilor, cât și a programului de Propagandă. Adică să știe cel ce are răspunderea ordinei cam ce teme de agitație vor fi svârlite prin sate. Adică ar vrea „Viitorul** să fie lăsată Uber+ propaganda comunistă? Măsura pentru a fi echitabilă a fost luată pentru toate partidele și bine s’a făcut. Nu ne închipuim cfi „Viitorul** vrea să ne convingă de impedimentele pe care se pune guvernul speriat de propaganda liberală. Adică, d. Chirculescu-Gulie, șeful liberal din Alba, ar face prăpăd de voturi și satele î ar eși ca unul Mesia înainte? Numai de teama ravagiilor pe care le-ar face, seducător cum e, d. Gurie Chirculescu printre alegători, prefectul Pop a luat măsurile de precauție? Sau faimoasa târfă Tancredia Târgu-Mureș? Râd și curcile. Cel mult prefectul de Alba a vrut să știe cum pe unde umblă liberalii spre a lua măsuri de apărare a celor primejduiți de cine știe ce vechi răbieli ajunse la soroc. „Anunțarea programului de propagandă“: iată o măsură cuminte a prefectului de Alba, ca să nu se pomenească deodată cu manifestații de anarhie comunistă. Doar aceste măsuri le-a cerut și „Viitorul“. Atunci de ce bolboroselile de curcan cu creasta roșie de mânie ? Pamfil Șeicaru »Sf nume. 1 Decembrie, CURENTUL apare in 12 pagini, număr testit închinat comemorării unirii Ardealului. înainte de prima ninsoare de CEZAR PETRESCU întâiese săptămâni ale noului regim, au fost pentru plugari de un bun augur. Toamna îndelungă și blândă, a îngăduit arăturile și semănăturile peste termenele obicinuite. Țăranul, ca Întotdeauna în întârziere, a avut răgaz să câștige vremea pierdută. Iar cum el nu are cafenea unde să discute dis-de dimineață până în noapte, toate pronosticurile optimiste ori amare ale acestor fulgurante schimbări de domni, și-a văzut de treabă cu un spor care ne îndreptățește să așteptăm primăvara cu mai mult calm. Pe alocuri, câmpul e îmbrăcat de verdele fraged al grâului. Dar în cele mai multe părți, ogorul arat își așteaptă încă sămânța. Și o va mai aștepta, căci moștenirea gospodăriei agricole a regimului liberal, se va resimți nefastă, încă două recolte. Măsurile energice și , de o practică simplă, anunțate de d. Mihalache, în privința însământțărilor, au impresionat plugarii mai mult decât suprimarea automobilelor și a diurniștilor. Numai că se vor realiza ceva mai anevoie,căci sămânță nu poți scoate din pământ, cu un simplu semn magic, cum în pământ vari câteva sute de diurniști și câteva duzini de automobile. Gospodăria agricolă presupune o chibzuită continuitate și prevedere. Predecesorul d-lui Mihalache a strălucit doar prin declarații scandalos de optimiste? alternând cu amenințări scandalos mă de solicitudine? pentru"liCitațiie acestei țări „eminamente agricole", devenită Wă"*« pârloagă. Cea dintâi zăpadă, ne va surprinde cu arături așteptându-și încă sămânța. Dar situația nu e desnădăjduită, dacă până la primăvară, guvernul va îngriji din vreme să restabilească o orânduială, o impulsie și un ciclu de înlesniri pentru plugari. Epoca demagogiei, când toată problema agrară era redusă la supralicitarea împroprietăririlor, a trecut chiar pentru cei mai zănatici și iresponsabili electori. Pământul nu e de gumă, să-l întinzi în fiecare ajun de alegeri. Și pământ se află încă în destul, lăsat în paragină. Problema a fost strămutată pe terenul unei producții raționale , la chestia utilajului și la chestiunea atât de urgentă, a creditului,pe termen lung, pentru plugarii mici și mijlocii. Scelerata politică liberală, aservită intereselor particulare, de bancă și de întreprinderi parazitar industriale, a isbutit să anuleze toate avantagiile reformei agrare pentru micul agricultor asfixiind în aceea vreme, pentru proprietarul mijlociu și așa zis „mare", orice posibilitate de a-și pune în valoare o recoltă. Costul producției noastre în hectar, nu poate rezista prețurilor mondiale. Agricultura e un lux. Nu mai e un mijloc de existență. Un lux și un joc de hazard, cu toate numerele pieridante. Dacă așa ne surprinde încă prima zăpadă, nu tot așa trebue să ne găsească cea dintâi ploaie a primăverii. Măsurile pentru a furniza de urgență semințele, cari au fost neglijate de trecutul regim, sunt doar un paliativ momentan. Primăvara neapărat vr să ne aducă măsuri mai chibzuite, mai durabile și mai adânci, pentru un ciclu de ani, nu cârpeli de la un sezon la altul și de la o recolta la alta. Credit agricol pe termen lung, după pilda Cehoslovaciei bunăoară, unde plugarii obțin împrumuturi cu 4 și 5%, pe 8, 10 și 12 ani. Sfărmarea barierelor vamale, care să îngăduie introducerea mașinilor eftine : plugari, tractoare, semănători, aecerători, etc. Tot concursul oficial pentru industrializarea agriculturii, întrucât în modul primitiv de astăzi, plugăria, atât a țăranului cât și a mijlociului agricultor, înghite la hec», iar de patru ori cât o cultură (Continuare in pag. tl-ajf Cronica dramatică de ION DIMITRESCU TEATRUL NAȚIONAL« „Petronius“> comedie antică în 5 acte de d. Mircea D. Rădulescu Am aflat Mercuri seară, din comedia antică a d-lui Mircea Dem. Rădulescu, cu cât rafinat dispreț a știut să înfrunte Titus Petronius Arbiter edictul prin care imperialul său rival Neron îi hotărîse moartea. Părăsind viața, subtilul marsiliez avea grija să lase în urma sa scânteietoarele Pagini ale „Satiricontului, menite să compromită în fața posterității pe pismașul Neron, Caesarul dornic să-l înlocuiască in fruntea poeților. Mai norocos decât Petronius, d. Corneliu Moldovanu a avut în clipa abdicării sale drăceasca eleganță de a lăsa urmașului său in fruntea actorilor o moștenire menită să-l compromită în fata contimporanilor mai vârtos decât zece satiricoane: i-a lăsat acest grotesc și uluitor „Petronius** ai d-lui M. D. Rădulescu, în stare să desguste de direcția Teatrului și pe Neron, histrionul ajuns domnitor. La drept vorbind, reprezentarea acestei „comedii antice* și-ar putea găsi o justificare mai firească, o scuză mai plausibilă: sunt atâția ani, într’adevăr, de când Teatrul National nu se preocupă în alegerea pieselor decât de guturile spectatorilor. Era, prin urmare, momentul să se rețină și o piesi pe gustul pompierilor de la galerie a căror perseverentă supraveghere asigură tihna publicului. Și-așa, ,’a primit această ciorbă strămoșească a unui autor cu sufletul de foc, care se făcea tare să aducă pecenă nici mai mult nici mai puțin deât incendiul Romei, deslănțuit de setea de pompă a lui Neron ••• Ce mijloace de creație ține arta la îndemâna unui autor ere vrea cu orice preț . să comită o operă dramatică, deși se simte lipsit de necesara vlagă creatoare? In capitolul CXXXVIiI al „Sariion“ ului, Petronius ne-a oferit e î insuși, prin gura lui Eucoboe, o metodă brevetată de acesta: „Profert Oenothea scorteum fascinum, quod ut oleo et minuto pipere atque urticae trito circumdedit sem Ine, paulatini coepit inserere ano meo“. Metoda este, negreșit, dureroasă, — iar de descrierea ei destul de scabroasărea pentru ca să refuzăm a o traduce î ane românește. Nu aceasta a fost, inspor metoda d-lui Mircea D. Rădulescu tot Autorul „comediei antice“ de par lastă seară a utilizat o metodă n sur ienitivă și mai expeditivă: hotărite să plimbe, dealungul celor ci decide ale sale un om resemnat să roden versiri idealiste, s’a oprit a Peronius, cel pe care Tacit îl r e cunoște drept „elegantiae arbier i cap. XVIII (Cartea XVI) alna for, — și a cărui semnă moare descrie apoi în capitolul următor. ^etronius acesta al lui Tacit a ostil acelaș cu scriitorul care are. „Satiricon“-ul? Erudiții texele latine, în frunte cu francezul rhnas și cu istoricul german Marimehanz, au adus serioase obiecții împotriva identificării. Prea nu se știe, chiar astăzi, despre ctitorul Petronius. Servius, Marbius și Priscianus îl numesc Pe►nius. — Fulgențiu îl cheamă Pe>nius Arbiter, iar alții (între cari Sf. Hieronim) îl citează ca „Arer“, pur și simplu. Nimeni nu-i noaște prenumele: Plinius îi zice lsus, în vreme ce Plutarc înuiște Titus. Este drept că numersc aluzii, pasagii și personagii ecdlotice din „Satiricon” se vartă la epoca lui Neron, dar este atât de adevărat că nimic nu pare mai neverosimil decât povestirea lui Tacit, care scria din auzite, din moment ce nu avusese decât 14 ani la moartea lui Neron, D. Mircea Rădulescu a acceptat deci (împreună cu cei mai mulți savanți) identificarea, și a trecut înainte. De aci încolo, însă, inspirația proprie Fa pălit pe autor cu vijelioasa ei abundență, și drama s’a transformat într’un fel de vicleim romano-balcanic. Până acum, se credea că în vreme ce Seneca fusese sfetnicul integru și moral al lui Neron, Petroniu fusese favoritul lui abject. Dacă scriitorul Petronius este într’adevăr curtezanul lui Neron, atunci negreșit că în Satiricon trebuește căutată adevărata lui icoană sufletească. Și icoana aceasta este departe de a fi aceea a unui om bântuit de idealismul pe care i-l atribue d. M. D. Rădulescu: „Satiriconul“ notează (cu un relief plin de realism, recunoaștem, și într’un stil delicat și pitoresc), — cele mai respingătoare moravuri ale vremii, — cele mai fetide aspecte ale sufletului uman: nu putem cita noi pasagii ca cele din capitolele XXV, LXXXVII, XLVII și mai ales CXXXVIII, — de o desgustătoare eloquentă. Cu o obscenă curiozitate, — libidinosa diligentia, — Ferrónius a reunit în cartea $a ^elementele celei mai iscusite epopeii sadismului: cele mai frumoase principii ale moralei stoice sunt prostituate în romanul lui, și prezentate prin personagii josnice și grotești. D. M. D. Rădulescu nu a reținut însă din „Satiricon“ decât detaliile lui morale referitoare la viața politică a vremei: a refuzat să remarce că cele mai pure doctrine ale filozofiei antice erau, în romanul acesta, luate în batjocură și pângărite. Căci omul care l-a scris nu fusese decât un genial desmățat, a dăruit totuși cu cele mai prestigioase calități ale observației și ale povestirii. Astfel debarasat de amablanta mărturie a Satiriconului, autorul piesei noastre nu a avut apoi prea multă bătaie de cap pentru a confunda într-un inefabil terciu și pe celelalte personagii contimporane. Este foarte probabil că Trimalchion din „Satiricon“ trebuia să batjocorească, în intenția lui Petronius, categoria destul de numeroasă a libertilor lui Claudiu, atât de execrați de Neron, d. Rădulescu a ținut Continuare în MUS, Il-ai ' D-RA MARIA MOHOR 3ai Unul care nu e postulam: Pompinu pai tanea Am, citit în ziare cu atașatul noșne,in ÄtiSi? ,nu,* In MMm! Ci JOCUI U0 fii&șai presa, In Panvacant. Vor fi desigur de postulanti. Cine nu-și oferă serviciile pentru a frana, bine plătit, pe splendidele bulevarde din inima lumii? Parca-i văd pe candidați, băieți „bine crescuți“, vorbind perfect franțuzește cu lacheii purtând costume de ultima mochi și bâzâindu-se foarte elegant tn zdruncinăturile cu sughițuri ale charlestonului. Cunoscători ai literaturii franceze fiindcă citesc frenetic pe Mounț Dekobra și ai culturii române fiindcă în copilărie au citit despre doamna Smara în revista ,Jurnica’ Dar în vremea aceasta, există un om în Paris care nu cere nici un post, dar care actualmente singur poate îndeplini cu strălucire sarcina de atașat de presă. Ed. Pompiliu Păltânea. Rândul trecut, când a fost numit acolo d. Olimp Gregore Ioan, se făcut o infamă nedreptate d-lui Pompiliu Păltânea. S’a spus că d. Olimp a fost numit fiindcă știe franțuzește. Dar Pompiliu Păltânea trăiește de 1? ani in Paris și e publicist de limbă franceză- îmi fac o datorie să atrag celor în drept atenția asupra d-lui Păltânea. Un atașat de presă la Paris trebuie »« fie un om, introdus în viața franceză, e& cunoască lumea politică, să cunoască lumea gazetărească, să cunoască lumea literară și culturală. Fără aceste condiții, atașatul de presă la Paris e inutil. Undea România nare nevoie sa plătească pe cineva ca să taie acolo cu foarfeca articole din ziare și să nu le trimită telegrafic la București. Un atașat de presă la Paris are sarcina, nu să ne inițieze pe noi în viața franceza, ci să inițieze pe francezi în viața romanească. Francezii ne simpatizează, poate, în abstract, dar nici azi nu ne cunosc aproape de loc. A pătrunde în mișcarea intelectuală și politică a Franței înseamnă a avea neapărat legături personale acolo. Pompiliu Pălrânea e singurul, dintre cei cari pot fi atașați de presă, care are imense legături personale, în lumea politică, în lumea gazetărească, în lumea literară. E un om introdus perfect. E cronicar literar al marei reviste Mercure de France, e colaborator, la diferite ziare. E, de fapt, inițiatorul, organizatorul și animatorul congresului de presă latină ținut in România. Are nenumărate legături tocmai în lumea de care are nevoie un atașat de presă. Ne-a făcut nenumărate servicii și nimeni nu i-a arătat o mulțumire oficială. Trăiește modest in cămăruța lui săracă și covârșită de cărți din Rue Sainte-Beuve. Oficialitatea românească îi e datoare acestui om care nu cere nimic, dar sângeră de indiferența de la bucurești. • Numirea lui e o necesitate indiscutabilă- 1 Nichif«*1 Crainic