Curentul, aprilie 1929 (Anul 2, nr. 435-460)
1929-04-04 / nr. 435
Exodul satelor Noul preşedinte al Uniunei Camerelor de Agricultură e un avocat. Era firesc, în cultul politic pentru incompetinţă. Putea fi un general, un profesor de obstetrică, un telegrafist, un negustor de stambă ori un muritor cu orice altă îndeletnicire din lume în afară de agricultură şi de pregătirea tehnică pentru problemele agricole — cu o singură condiţie: să fie înscris în partid. Ah! Domnule Mihalache! Dar de avocat Vasile Rădulescu, foarte proaspătul preşedinte al Uniunei Camerelor de Agricultură s’a arătat dintru început un om foarte însufleţit de bune intenţii şi pătruns de mesianismul rolului său. Astfel, în cuvântarea rostită după alegere, a stăruit cu deosebire asupra mult desbătutei probleme a migraţiunei care mână populaţia satelor spre oraşe, unde energiile se pierd, sufletele se corup şi braţele se paralizează înainte de vreme, de bolile trupului şi de boala mai fără leac, a declasării. Problema nu ne e streină. De zece ani n’am încetat s’o subliniem la fiecare început şi la fiecare sfârşit de sezon, agricol. Nu ne e streină — şi nu aparţine în special, stărilor din România. Aiurea, oraşele tentaculare, cum le-a numit Verhaeren, de mult au sfârşit să secătuiască glia, iar faimosul apel al lui Méline ,,Le retour à la terre“, demonstra punct cu punct, că dacă satele sărăcesc prin acest exod, oraşele nu se îmbogăţesc cu nimic. La noi, e cu atât mai ciudată şi nejustificată fascinaţia târgurilor, cu cât procesul are loc imediat după marele act de justiţie socială al împroprietărirei. Atunci când plugarul nici n’a avut încă vreme, să-şi dea socoteală cât pot îndestula cele cinci hectare o familie de vrednici muncitori. Teoreticiani ai economiei politice şi al sociologiei, cu nasul prăfuit în fire de cărţi şi cu ochii miopi le realitatea de afară, au surâs la această alarmă. Ei au văzut dimpotrivă, în marşul satelor către oraş, semnul fatal al evoluţiei către adevărata civilizaţie, către etapa industrială. Ne încadram în ritmul economic şi social al occidentului! Iar alarma noastră li s-a părut suspin romantic şi sentimental, de oameni dezarmaţi în faţa realităţii aspre, cu legi inflexibile. Şi au râs, de strigătul nostru că vom avea în curând prea mulţi ţărani charlestonişti. Au râs şi ne-au insultat. Avem răbdare. Ştiinţa cărţilor, o verificăm în fiecare zi la faţa locului, cum am dori să coboare şi să o afle, amabilii noştri detractori, pentru care viaţa sfârşeşte între patru rafturi de tomuri şi ţara, la bariera Chitilei. Sănătatea rustică se fărâmiţează declasându-se la oraş, mai cu seamă fiindcă aceste generaţii de desrădăcinaţi cad peste o industrie începătoare şi artificial întreţinută, fără perspectiva de a deveni lucrători calificaţi, riscând şomajul la cea mai mică sdruncinare de criză, într-un organism urbanist, unde existenţa socială e încă rudimentară, problema locuinţelor nerezolvată, educaţia copiilor lăsată întâmplării şi higiena balcanică. Mai mult încă. O concepţie demagogică, mijită în ţeasta sublim umanitaristă a d-lui Dem. Dobrescu, a slobozit, depildă, în Capitală libertatea nelimitată a comerţului ambulant. Adică a îngăduit şi a încurajat, invazia negustorilor improvizaţi, care şi-au lăsat satele pentru a veni să facă avere, vânzând ridichi, portocale, spanac şi mere viermănoase. Cum trăiesc aceşti negustori ambulanţi (majoritatea minori) au arătat în câteva rânduri anchetele înfricoşătoare ale gazetelor. Câte 15—20 copilandri, înghemuiţi într’o şură, dormind pe jos, forfotind de păduchi, scărpinându-se de râie, îndemnaţi la toate corupţiile oraşului, viitori delicvenţi, cu măduva ciolanelor putrezită de boalele cele ascunse şi urâte. Dar cu aceasta n’am sfârşit. Cezar Petrescu * ■'■1 ♦ Wii Pentru o sociologie post-belică Asistăm zilnic la fenomene sociale vrednice a ne reţine luarea-aminte, fenomene specifice vieţii de după războiu şi dintre cari, unele sunt specifice societăţii româneşti. Pe canevasul general al fenomenelor sociale cu caracter de permanenţă în timp şi în spaţiu ele apar, ochiului unui observator atent, ca nişte excrescenţe morbide ale organismului social. Dacă, totuşi nu le dăm importanţa pe care ar merita-o, cauza este că legătura de cauzalitate — şi chiar legăturile de corelaţie dintre ele —— ne scapă şi, mai ales, că, reproducerea lor stăruitoare şi continuă a isbutit a schimba caracterul lor amoral într’o atmosferă la care trebuie să ne adoptăm plămânii, sub pedeaspă de a muri sufocaţi. Fenomenele de cari vorbim sunt interesante din multe puncte de vedere. Ne propunem, în această rubrică şi atâta timp cât o vom avea la dispoziţie, a nota pe cele mai curente, fără altă pretenţiune decât de a contribui, în proporţiile cele mai modeste, la strângerea materialului documentar de care, fără doar şi poate, sociologii vor avea, cândva nevoie. Căci, mai mult ca oricare alta, ştiinţa sociologiei trebiue să se sprijne pe realităţi. In rândul ştiinţelor morale, locul ei este acela pe care fizica îl ocupă în rândul ştiinţelor pozitive. Sociologii vor afla, poate, acelor fenomene, o quadruplă rădăcină, a războiului, în sine , considerat ca un cataclism natural — a celor două mari reforme sociale împroprietărirea şi votul obştesc a realizării aspiraţiunilor noastre naţionale, cu întregul ei cortegiu de consecinţe şi a slăbirii progresive a moralei, individuale şi colective. Şi, studiind fenomenele, ei le vor coordona, poate, în jurul a doi poli principali: o mobilitate excesivă a averilor şi relaxarea moravurilor. Iar după ce sociologii vor face operă obiectivă, de ştiinţă, reacţiunea legiferării va venii un chip natural. Suntem, temai, în epoca de pregătire a marilor opere de legislaţie. Niciodată, mai mult ca acum, nu s’a simţit nevoia unor legiuiri potrivite organismului nostru social. Cu preţul sacrifiării la nevoie a amorului propriu de inovator sau a ambiţiunii de a ţine pasul progresului realizat în legiuirile streine moderne, legiuitorul va trebui să utilizeze alte metode şi să se călăuzească de alte principii decât acelea cari au călăuzit pe cei mai mulţi dintre legiuitorii noştri, dela 1865 şi până astăzi. Altfel, vom continua a avea legile bune, poate, în ele însele — dar cari, de multe ori, se potrivesc pe corpul societăţii noastre, ca o haină de ceremonie în vârful unui băţ. Grigore Patricia 3 LEIS PAGINI Joi 4 Aprilie 1929 ="-iL— ""..."" - eas, ’* Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUL. ELISABETA No. 8 Telefon 312/29, 364/39 MICA PUBLICITATE ; Sărindar 22 Telefon 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni; Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni. „D-ta mai așteaptă ca lumânarea stinsă d-le Vintilă Brătianu* Poate o să~ti vie rândul la... a doua înviere!’’, „CURENTUL" D. VINTILA BRATIANU (incorigibil optimist).: Să aștept a doua înviere ? Bine ! !... Adică la 5 Mai!... Primatul apărării naţionale Ministrul de finanţe, d. Mihai Popovici, aducând o parţială lichidare a datoriei interne, zestrea deprimantă a unei întregi politici, a găsit să mai facă ţării şi un dar: echiparea armatei. Nu odată am scris de greşala fără seamăn ce se săvârşeşte continuu, lăsându-se soldaţii în acele uniforme de mizerie ce compromit prestigiul oastei. Ochiul cercetător al unui străin te judecă după această primă înfăţişare a statului, armata. Ce vreţi să gândească de prosperitatea, de gospodăria unei ţări ai cărui ostaşi au hainele rupte ca nişte foşti prizonieri întorşi dintr’o lungă captivitate? Şi nu mai vorbim de sufletul soldatului umilit prin haina ce este silit s’o poarte, când ar trebui ca uniforma să-i sporească mândria, să-i dea acea ţinută arătoasă. Ne gândim însă la acele elemente minoritare ce-şi fac serviciul militar în armata românească? Şi-a pus oare cineva fireasca întrebare: cam cât le poate impune ca autoritate, ca seducţie de prestigiu, un stat care-i îmbracă în uniforme de cerşetori? Ce părere strălucită, pot avea recruţii minoritari, când la primul contact cu Statul românesc, fac cunoştinţa unei gospodării de bejenari? îmi dau seama că anumite patriotisme de suprafaţă socotesc ca o impietate rostirea acestor adevăruri — imagini simple a unor realităţi umile — că se tulbură anumite vinovate amăgiri, dar dacă le rostim răspicat o facem numai pentru că ne dăm prea bine seama cum se ispăşesc toate într’un prestigiu scăzut al statului român. Dacă frazeologia patriotismului retoric prăce la nesfârşit pretinsele preocupări naţionale, nu înseamnă că simplul debit de fraze poate acoperi lipsurile armatei. A început-o deci bine de Mihai Popovici destinând din săraca vistierie a ţării suma necesară echipării armatei, şi credem că s’a dat exact atât cât trebue ca toată armata să fie într’adevăr îmbrăcată pentru a putea recăpăta acea ţinută mândră ce formează unul din elemente forţei morale a oştirii. Grija de armată nu trebue să se limiteze însă numai la echipare, o egală grijă impune şi inarmarea. Am fi nedrepţi dacă am spune că celelalte guverne nu au purtat o susţinută grijă de apărarea naţională? Mal r*?s! drn* nonf» îbuabHul nu s’a dat înlături şi a suportat bugetul armatei, dar toată grija guvernelor şi banii ţării nu şi-au atins ţinta: o bună organizare a aparării naţionale. De ce? Fiindcă statul major şi consiliul superior al apărării naţionale nu au alcătuit şi impus ministerului de răsboiu un plan de organizare peste care nu se putea trece, obligator, în desfăşurarea înfăptuirii lui, pentru toţi miniştrii de răsboiu ce s’au succedat şi se vor succeda până la sorocul înfăptuirii planului elaborat de statul major. A avut un plan generalul Răşcanu şi succesorul său generalul Mărdărăscu a alcătuit un alt plan, care nu a fost găsit bun sau obligator să-l urmeze, generalul Mircescu având o altă concepţie sau socotind alte norme de reorganizare. Dar nici planul generalului Mircescu nu a fost socotit obligator de către generalul Paul Angelescu — ce a fost tratat la fel de succesorul său generalul Cihoski. Deci în apărarea naţională am avut concepţii individuale, metode fără urmare, planuri contradictorii şi toate realele binevoinţi absolut disparate, lipsite de cea mai elementară coordonare. Fiecare plan în parte era bun, dar toate însuşirile de concepţie se anulau prin lipsa de continuitate, prin voinţa succesorului de a nesocoti drumul urmat de înaintaş, de a croi un alt drum care să poarte pecetea personală. Din aceste manifestări de voinţe personale a rezultat pe de o parte lipsa unui serios început de reorganizare, iar pe de altă parte cheltuiala fără nici un rost a banului public. Nefiind lucrări componente ale unui ansamblu armonizat în cadrul unei concepţii unitare, totul urma zigzagul disparat al concepţiilor individuale, fără ritmul disciplinat al continuităţii. A doua pricină a întârzierii unei acţiuni efective de reorganizare a armatei, a fost şi neînţeleasa lipsă de liberă mişcare in alegerea materialelor pentru armament. Nu cunosc tainele diplomaţiei şi nimic în mine nu se poate adapta misteriosului registrat, al relaţiilor dintre popoare. Dar pe cât se pare plătim scump anumite alianţe, fiind obligaţi să cumpărăm fără drept de alegere ,sau obiecţiuni la preţuri, materialul ce ni se impune de o ţară aliată cu industrie de răsboi.- Logic ar fi ca într’o alianţă politică să predomine exclusiv grija unui echilibru de forţe, adică să-ţi vrei aliatul cât mai puternic spre a te putea sprijini cu nădejde pe el un caz de strâmtorare. Or, ce nădejde poţi avea într’un aliat căruia nu te-ai îngrijit să-i dai decât rebuturile uzinelor tale? Este abia acum un adevăr unanim recunoscut, că I. A. R„ industrie românească (?!) de avioane cu capital francez şi cu parazitismul lui Fahre, este o creaţie pur politică, pe urma căreia in afară de banii risipiţi am rămas şi cu o aviaţie desorganizată. înţelegem prea bine de ce ataşaţii militari sunt de fapt, agenţii comerciali ai uzinelor ţărilor respective, dar în acelaş timp înţelegem mai ales de ce nu se mai pot subordona furniturile de armament misterioaselor obligaţii politice. Să avem libertatea de alegere tehnică şi libertatea de a cumpăra cu preţurile concurenţei internaţionale, nu cu preţurile fixate de ataşaţii militari ai legaţiilor/ primatul apărării naţionale. Cerem deci în primul rând un plan unic, obligator pentru oricine s’ar găsi la ministerul de răsboiu, şi libertatea de a cumpăra armamentul după perfecţia tehnică şi concurenţa preţurilor-Alianţe politice nu înseamnă raporturi de coloniali faţă de metropolă. Repetăm: primatul apărării nationae." Pamfil Şescaru t " Cronica plastică Cei patru de TACHE S.GROCEANU Cam tardiv la rând — cronica. Mâine, anuala colectivitate va înceta de a mai fi publică şi cine ştie când, întâmplător, ne vom întâlni cu aşa de atrăgătoarele cunoştinţe ce ne-au primit o lună de zile în încăperile căminului »,Regina Maria“. Soarta picturii şi a plasticii, de la noi, în deosebit — de a intra în colecţiile particulare, de multe ori în case de egoişti posesori, de parcă le înghite pământul, pe veci. Nici dracu nu le mai vede. Devin parte integrantă dintr’un dormitor ori sufragerie şi se moştenesc ca oricare mobilă.. Amatorul nostru nu cunoaşte încă bunca o datorie, gestul donaţiei publice şi nare cum să-i intre în cap că oricât l-a costat cumpărarea, nicordată n’are dreptul deplinei şi acaparantei proprietăţi asupra operei de artă. Vine un străin, sau chiar publicul dela noi unde oare şi-ar putea da seamă de valoarea artei lui Luchian, altfel decât din auzite şi din cetite şi unde se găseşte la îndemâna vizitei oricui, permanent, o grupare a celor mai reprezentative realizări contemporane ? La Pinacoteca statului nu se află nici o urmă din strălucitoarea bogăţie a celui dintâiu colorist mare. Deşi târziu, totuşi e mai bine decât niciodată că avem ocazia să subliniem un fapt şi mai ales persistenţa în el. De câţiva ani, ne stă în faţă, promptitudinea unei perfecte armonii, care face să se găsească laolaltă manifestările a patru distinşi artişti. Gruparea aceasta de fiecare an nu ţine de o spiritualitate emanată din contribuţia fiecăruia şi impusă apoi, dogmă colectivă nici de legăturile şi deci, concesiile, prieteniei, ci mai mult de o conlucrare, de o atitudine în faţa anumitor stări ale vieţii noastre artistice. Grupul celor patru în afară de însemnătatea lui de ordin pictural şi plastic, este o asociaţie a aceloraşi interese. Să nu vă para lucru mic, asemenea înlănţuire In sfârşit, după repetate asigurări de trăinicie, avem, în mic, avem şi noi o serioasă organizare, corespunzătoare corecţiilor actuale de producţie şi de prezentare a operei de artă. Aş putea zice, fară exagerare, un adevărat miracol. Patru artişti români continuă să se înfăţişeze publicului cot la cot, ca un front, pentru lupta grea şi permanentă de eliberare a semenilor mărginiţi să mestece leneş un crâmpei de viaţă, mereu acelaş, îmbăiat de generaţii şi generaţii şi afurisiţi să nu se desbare de meschinărie cum nu-şi pot eşi din piele. Nu era prea grea înţelegerea. Ştie toată lumea, ştie chiar şi artistul că în vremurile de azi nu mai este posibilă creaţia de mari proporţii şi comenzile prinţilor şi papilor de altă dată nu mai are cine le plăti. Bogaţii contimporani nu se ostenesc şi nici nu-i ajută puterile minţii să descopere, să preţuiască şi să se încreadă în puterile unui talent neconsacrat. In schimb, au şi ei ambiţia lor să se bată la licitaţii fantastice, după consacrările şi răsconsacrările trecutului. Un Rubens, ajung să şi-l smulgă la preţ de miliarde Pentru un necunoscut, stup de posibilitate creatoare, nu se găseşte decât cel mult milă şi nefericitul, ameţit de mirajul banilor marilor vânzări de tablouri, de la Amsterdam ori Berlin, n’are decât să moară de foame. De aici fărâmiţarea aspiraţiilor chiar şi a unui mare talent. I se impune să aibă dublură de negustor. Studii preliminare, cerute chiar şi de executarea unei naturi moarte, reveniri asupra aceluiaş subiect, rezultate ale unei indispoziţii care vatează şi a zecea oară lucrul, virtuozităţi de pensulă care nu întrec însemnătatea unui zdrăngănit la mandolină — de toate acestea poate îşi dă seama, dar nu dovedeşte întotdeauna- Şi la zi fixată, camionul cară, de laolaltă, conţinutul atelierului la Ateneu la Mozart ori la Cartea Românească. Barem cele ce se petrec la noi cu exibiţionarea şi cu târgovirea — să nu le mai dea Dumnezeu Pe meleagurile astea nu se ştie încă ce-i aceea selecţionarea lucrărilor, autocritica şi — hai să mai dăm vina de cealaltă parte — constrângerea face să oferi marfă multă şi proastă pe preţ scăzut, decât calitate puţină pe preţ ridicat. Şi amatorul se adânceşte în obişnuinţa de a cumpăra pânză pictată (vorba merge) şi pe urmă mai dezobişnueşte-l şi mai învaţă-l că a colecţiona nu-i tot una cu depozitul de pe pereţii de acasă în care-i cuprinsă toată flora, ori numai predilecţie, răsfăţarea unui pensulagiu oarecare. In răstimpul unui an, fiecare artist produce liicrări interesante, dar aceste lucrări sunt banalizate în nesfârşite variante care medulează o expoziţie la un număr ce variază între 100 şi 150 — ca astfel, să aibă lumea la îndemână, pe preţ convenabil, crâmpee de pictură şi îndepărtate şi slabe ecouri ale unui talent înzestrat. Cunosc artişti cari practică această autodepreciere — un fel de diluare cu ştiinţă şi sânge rece a propriilor esenţe de spiritualitate vizuală. Pacostea a căzut de mult pe capul lor, de pe vremea lui Grigorescu cel cu autoritatea unei bune picturi, compromisă de el în, cu efecte în gustul publicului, resimţite până astăzi. Nu există lighioană mai strâmtă în vederi ca artistul plastic român, mai refractară unui interes de colectivitate care, implicit să se răsfrângă asupra mijloacelor de trai şi deci, şi de creaţie, încearcă să-l deprinzi cu o organi(Continuarea în riali) Prestigii dureroase Ca şi indivizii, naţiunile au întotdeauna nu atât dorinţa de a fi iubite, cât mai ales preferate, şi dragostea sau admiraţia pe care ie aşteaptă din partea celorlalte noroade ale universului, le vor dictate de anumite daruri, pe cari înţeleg să le socotească esenţiale prestigiului lor continental- Fiecare neam se vrea iubit pentru anumite calităţi, şi adorat pentru anumite defecte. îndată ce descoperă în vreun ungher de lume afecţiuni ce înţeleg să nesocotească hierarhia aceasta tradiţională a prestigiilor, se supără mai rău decât dacă şi-ar descoperi cele mai înverşunate antipatii. Este cazul marei noastre aliate, Franţa, sau mai precis al Marei Republici franceze, al cărei parlament a izbutit în sfârşit să voteze legile de autorizare a Congregaţiunilor. Nouile proiecte sprijinite de chiar bătrânul Briand, marele apostol de altădată al laicismului, aveau marele defect de a anula anumite dispoziţii ale legilor de Separaţiune de acum 25 de ani. Şi califii radicalismului, în frunte cu simpaticul sectar Edouard Herriot, nu se îndurau să renunţe la augustul ideal al unei patrii complect debasorate de oamenii altarelor. Şi totuşi, dintre drumeţii francezi poposiţi pe cele mai îndepărtate ţărmuri ale continentelor, nici unul nu se întorsese fără să-şi exprime admiraţia pentru aceşti umiliţi şi însufleţiţi misionari, cari odată cu iniţierea în marile taine ale creştinismului purtau şi prestigiul numelui francez. Nu numai un Barras, dar chiar cei mai sceptici pribegi ai lumilor, — un Paul Morand, un Benoît, — reveniseră din călătoriile lor africane sau siriene plini de recunoştinţă pentru numeroşii slujitori de bisericuţe risipiţi în singurătatea pustietăţilor toride, în jurul cărora se înfiripau treptat mici oaze de slăvire a Divinului, adevărate ostroave de civilizaţie franceză. Propagandă fecundă, fără îndoială... Dar care avea marele neajuns de a lărgi pe întinsul lumii gloria unei Divinităţi din ce în ce mai incomode, pentru fructuoasele combinaţii electorale ce împânzesc în năvodul lor docilul pământ al metropolei. Şi radicalsocialiştii francezi, cari au decretat că Franţa nu trebue să fie adorată peste hotare ,decât pentru seducţiile ei democratice, au votat cuminţi împotrivalegilor ce înlesneau posibilităţile de r Scrutare ale misionarilor. Stranie rutină a unor prejudecăţi învechite, şi de care un popor întreg suferă mai rău decât de-o molimă ! Revoluţia franceză, în chip arbitrar dramatizată, de câţiva istorici înzestraţi cu inspirate facultăţi de istorie grafică — apare astăzi ca un eveniment strict local, — un fapt galic, cum o numea Renan, — de care Franţa nu are prea multe motive să fie mândră. Veche de un veac şi jumătate, ea domină încă amorul propriu francezilor, cari nu se pot resemna să, înţeleagă că sunt poporul cel mai conservator al continentului, înzestrat cu un echilibru mental din cele mai anti-revoluţionare. Pretutindeni, — în Anglia conservatoare mai mult decât oriunde, — cele mai mari simpatii pentru Franţa le au partidele de dreapta , monumentele artistice și literare ale Vechiului Regim francez fac (astăzi încă) mai mult pentru prestigiul Parisului decât toate tratatele de sociologie democratică. La mormântul soldatului Foch se închină toate flamurile lumii, — la Palais-Bourbon pelerinagii nu se prea ivesc* Dar francezilor, — cel puţin păturii lor conducătoare, — Ie-a intrat în cap că sunt un popor de liberi-cugetători, veneraţi pentru îndărătnicia cu care proclamă zilnic dreptul individului de a nu cugeta nimic... Ion Dimitrescu Bocet de sărbători E revoltător, fireşte , încă un prilej de revoluţie, adică de represiune, a fost pierdut. De la lcnită prăbuşire a guvernului Vintiă Brătianu, trăim, totuş, sub alarmă şi ameninţare. Mai întâi comuniştii, scăpaţi de artritica strânsoare a pumnului vistiernicesc, trebuiau să înalţe stindardul revoltei în Basarabia şi să treacă Prutul încoace, pe urmele tătarilor de odinioară, purtând pretutindeni, foc şi pârjol. Dar comuniştii, iată, au fost mai prejos de toate aşteptările. Iar astăzi senzaţia primejdiei roşii nu mai excită nici nervii viermănoşi nici verva ofilită a vreunui leader nostalgic al reacţiunei. Toată nădejdea, o vreme, ni s’a abătut în foametea declarată, în sfaturile ei rele, în obişnuitele-i isbucniri. Ceeace n’au isbutit idealul şi căpăţâna, vor realiza ramazanul şi stomacul. Atenţiune : în Decembrie, în Ianuarie, în Martie, cetele lihnite ale basarabenilor, ale gorjenilor, ale maramureşenilor, vor porni spre Capitală să ceară mămăligă. Va fi nevoie, atunci, de un guvern tare, care să le dea, în loc de grăunţe, gloanţe, aşa cum s’a mai procedat. Şi în culisele politice s’au ridicat şoapte, s’au produs, în acest sens, oferte, în numele unei experienţe consacrate şi al unui trecut destul de recent. Dar foametea, îngerul tuturor revoluţiilor, s’a lăsat, amăgită sau cumpărată, cu vreo câteva transporturi derizorii, de porumb. Cântecul pisicesc al mistuirilor în pustiu, şi-a temperat răsvrătitele-i accente. S’a ivit, din pământ, ceapa, şi salada, şi suntem în luna în care pofta se stâmpără şi cu ghiocei. Revoluţia stomacală s’a amânat până după recolta viitoare şi e în funcţie de acest dar al câmpurilor şi al cerului şi de gospodăria care se va desfăşura. Speranţa noastră însă, într’un dezastru general, trăia, în ciuda micilor acestor naufragii. Decepţionată de creer şi de pântec, se agăţa de suflet şi credea. Credea într’o revoluţie iscată de convingerile religioase, controversele ortodoxe, de incertitudinile calendarului bisericesc, de greşelile sinodului în chestiunea Pascaliei. Revoluţia urma să răbufnească, fără greş, in săptămâna luminată, şi să culmineze la 31 Martie. In locul lumânărilor de ceară ale deniilor, ar fi strălucit faclele incendiare ale răzmiriţii, iar ouăle roşii ale Paştilor s’ar fi aprins în sângele ereziei. Şi ce clopote ? Nici un guvern nu poate rezista fanatismului astfel deslănţuit, — şi superstiţiei, până într’atât, exaltate. Catastrofa, simplu criminal calculată, rezulta fatal din dezbinarea ortodoxă pe o controversă de dată, cu toate că pasiunea taberelor învrăjbite e de aceeaşi curată esenţă, şi identică. Orice intervenţie a autorităţii, în orice sens, atât de diabolic se înfăţişa dilema, n- ar fi precipitat dezastrul. Guvernul s-a abţinut. Paştile, greşit fixate sau nu, au trecut, fără doritele vărsări de sânge cari determină schimbările de regim. Şi aşteptările subversive şi-au acordat un termen suprem: la 5 Maiu, la Paştile Basarabiei ! Spectacolul într’adevăr ciudat, trebuie folosit politiceşte. Cinci Malul vei trece însă şi tu, fără glorie, fără urmă cruntă în istorie, căci guvernul a găsit secretul toleranţei şi refuză să facă incursiuni în conştiinţa oamenilor. Iar instinctul sigur al poporului nostru e în măsură să deosibească şi să nu încurce problemele religioase cu lumeştile preocupări ale agitatorilor de profesie. Libertate, în cadrul legilor şi al ordinei , formula d-lui Maniu se verifică nesuferit şi se aplică celor mai subtile dificultăţi şi delicate probleme. Aşa încât, nădejdea noastră în revoluţii şi dictaturi, oboseşte. I. Vinea