Curentul, august 1929 (Anul 2, nr. 551-581)
1929-08-01 / nr. 551
ARIUL IS, NO'«|5£ Jel 1 August 1929 S PAGINI 3 CEI Director ! PAMFIL ŞEICARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an, Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni Intre America şi Europa Există în Statele Unite o formulă care reprezintă noţiunea perfectului american şi care a dat titlul unui roman al lui Upton Sinclair: „100 % — sută la sută american”. Preşedintele Herbert Hoover, bogat, puritan, remarcabil om de afaceri mediocru orator, amic al cifrelor şi inamic al frazelor, simbolizează în cel mai înalt grad misticismul acesta al prosperităţii materiale. Omul de rând, omul de pe stradă, se recunoaşte în şeful suprem al statului, în orice caz îşi recunoaşte idealul ultim. Iar această autosatisfacţie, a împins la mila şi la dispreţul cu care Statele Unite, tratează astăzi tot ceea ce nu este american. In afară de interesele, de concepţia şi de ideologia americană, în afară de Statele Unite, se află „tenebrele exterioare”, haosul popoarelor inadaptabile condiţiilor moderne de existenţă, invidioase pe prosperitatea americană, pervertite, artificioase şi incapabile să se desbare de moştenirea unor tradiţii stupide şi unor ambiţii copilăreşti. Virtuosul, inocentul, atotputernicul Uncle Sam, nu are decât de pierdut din amestecul cu asemenea popoare larvare. Un bun american trebuie să evite orice contact cu realităţile europene — cel mult să viziteze vechiul continent cu un muzeu curios şi să execute populaţia indigenă ca un creditor neîndurat. Mentalitatea aceasta s’a afirmat succesiv şi progresiv, începând cu refuzul Statelor Unite de a participa efectiv la lucrările Societăţii Naţiunilor, cu refuzul de a adopta planul Young, cu refuzul de a contribui la crearea super - băncii internaţionale care să uşureze şi să garanteze lichidarea datoriilor în funcţiune de achitarea reparaţiunilor, şi a culminat în răspunsul tăios adresat Franţei, la cererea de a amâna şi verifica datoria rezultată din lichidarea faimosului stoc rămas după retragerea trupelor pe teritoriul francez. Dar dacă manifestaţiile sunt recente, spiritul e ceva mai vechiu. Hoover nu face decât să treacă în fapt, ceea ce exprezidentul Coolidge, afirmase încă de mult, în graiu. Găsim intr’adevătr, într’o colecţiune a discursurilor rostite de Coolidge în cariera sa prezidenţială, câteva pasagii care dovedesc mai evident decât un copios studiu, incomprehensiunea Statelor Unite faţă de sacrificiile şi de situaţiunea Europei, şi dovedesc mai cu seamă o mulţumire de sine, prin nimic justificată. Astfel, în cuvântarea rostită în Noembrie trecut, în ziua de aniversare a armistiţiului, Coolidge spunea: „Nici o ţară n’a făcut dovada uui spirit mai magnific, nici n’a împins într’un mai înalt grad sentimentul patriotic... Resursele noastre au scăpat Europa de foame şi de ruină. Noi, întru cât ne priveşte, nu ne-am atins de nici un bun aparţinând germanilor înainte de războiu, şi am prevăzut printr’o dispoziţie legislativă, restituirea bunurilor private germane proprietarilor de drept. Cu toate că propriile noastre pierderi au fost grele, cele ale altora poate să pară (?) mai grele încă, dar nu mai aparent (?) căci au fost compensate prin cuceriri teritoriale şi prin reparaţii. Cheltuelile războiului au fost mai grele pentru noi, decât pentru orice altă naţiune (!) Singurile câştiguri pe care ţara noastră le-a scos din răsboiu n’au fost reprezintate prin valori materiale, ci prin valori spirituale”. Şi pentru a încheia „Cele mai mari răspunderi care pot să apese în această lume pe umerii unui popor, ne-au fost hărăzite. Noi ne achităm de ele cum ne dictează conştiinţa şi cum dictează dreptatea”. Cu alte cuvinte, aliaţii europeni, au câştigat din războiu teritorii şi bani, numai Statele Unite s’au mulţumit singure, doar cu onoarea! Dacă discursul ar fi fost rostit cu o intentiune cinică, încă ar scandaliza mai puţin, considerându-l ca o afirmare singuratecă şi orgolioasă, a unui om aflându-se din întâmplare într-o înaltă situatiune vremelnică. Dar din nefericire, afirmatiunea era sinceră, fără intentiune de humor. Lucrătorul american, care posedă Fordul său şi trăeşte în condiţii de confort mult superioare celui mai prosper burghez european, nu observă că bancherii din Wall Street au devenit graţie războiului stăpânii târgului de bani mondial, nu observă că industriaşii, exportatorii şi armatorii Statelor Unite, au alungat, graţie războiului, toţi concurenţii europeni de pe pieţele sud-americane şi asiatice c el de bună credinţă, are siguranţa că pacea lumnii e primejduită numai de burghezia europeană, de intrigile europene, de lăcomia europeană şi de incapacitatea europenilor de a se adopta ritmului de viaţă contemporan. Iar sub presiunea acestor convingeri, se află alături, solidar şi complice cu lupta de exterminare şi de acaparare, pe care capitalismul american o duce nu numai împotriva capitalismului european dar împotriva Europei pur şi simplu, aservind-o şi menţinând-o în condiţii de inferioritate. Incomprehensiunea masselor, întreţinută de incomprehensiunea voită sau involuntară a politicienilor, a căscat un abis între America şi Europa. Egoismul american, vizând numai viitorul, dispreţueşte trecutul şi e ostil trecutului. Dar cine sfarmă trecutul, ucide în sâmbure, şi viitorul. Căci reducând viaţa numai la legile mecanice, la preocuparea de a câştiga banal şi de a economisi timpul, treptat se pulverizează legăturile subtile şi durabile care leagă om de om şi constitue cimentul societăţior omeneşti. Brutalitatea maşinei nu e întrecută decât de brutalitatea banului. Amândouă, nu pot da decât o iluzie de forţă şi de cohesiune, ruptă imediat ce dispare interesul ori când se iveşte un conflict de interese. „Stăpânul lumei — cum spune undeva Lucien Romier — cu toate victoriile aparente şi numai vremelnice — va fi civilizatul, ştiind să se servească de maşină, nu proletarul, căutând în maşină, secretul unei civilizaţii”. Iar americanul, rămâne proletar, chiar atunci când a devenit capitalist. Proletar, adică depersonalizat de maşină; proletar, adică pradă a maşinei, a prosperităţii materiale fără suflet şi fără creer. Cezar Petrescu t Clara Maniu S’a stins la Rădăcini, In casa bătrânească pe care atât şi-o iubia, ve- 71SV213, mamă, sc-hit prim-ministru, Clara Maniu. O lungă suferinţă, despre care indiscreţia fatală la care este expusă viaţa familiară a omului public, ne-a pus un curent din timp, pregătise acest sfârşit. Şi poate că ultimele luni şi săptămâni de lumină pământească Clara Maniu le-a cucerit morţii susţinută, peste durere, de bucuria cu care atent şi minuţios, urmărea opera de guvernământ a marelui său fiu. Căci Clara Maniu a fost, printre femele Ardealului, o personalitate de rangul intâiu, împrejurările in care au trăit românii de peste munţi au creat acolo un tip de femee cu suflet bărbătesc şi eroic, luptătoare fără frică alături de feciori, de fraţi şi de soţi. Femeile au fost amestecate in revoluţiile ardeleneşti şi unele dintre ele au căpătat, pentru eroismul lor, simbolul legendelor. Femeile au alcătuit elementul tenace, uneori agresiv şi ostentativ, al rezistenţei naţionale. Ele se numără printre martirii temniţelor ungureşti, iar în marele războiu multe au plătit cu viaţa vitejia de-a fi îmbrăţişat cauza românească. Clara Maria a întrupat cu superioară distincţie acest spirit al femeii ardelene. A fost mai presus de toate o înţeleaptă. O sfetnică politică a generaţiei sale, un izvor de energie călăuzitoare în frumoasa operă socială şi culturală a doamnelor de peste Carpăţi. A participat activ şi neîntrerupt la luptele politice naţionale, ştiind să păstreze in jurul persoanei sale o aristocratică discreţie. In retragerea sa din Ardeal, regimul bolşevic a luat-o şase luni ostatecă la Budapesta. Clara Maniu a fost astfel, cea din urmă martiră dintr’un şir de martiri, care se adânceşte nesfârşit în trecutul Ardealului. Dumnezeu o răsplătise, pentru toate durerile, cu marea bucurie de a-şi vedea fiul conducător al României Mari. Ea vedea in această biruinţă un semn al Proniei Cereşti. Fiindcă Clara Maniu era un suflet adânc credincios şi retigiositatea ii cizelase viaţa cu sobrietate şi puritate de sfântă. Felul cum şi-a crescut copiii in spiritul virtuţilor evanghelice, iubirea, impresionantă prin adâncimea ei mistică cu care a ştiut să le rămână prietenă şi sfetnică până la moarte, fac din Clara Maniu modelul mamei româneşti. Dumnezeu să-i odihnească sufletul In corturile drepţilor l ui Ca Dina DEPUTAT : Bine că in sfârşit eşti liber, dragul meu. Am pentru vilegiatura noastră un proiect, pe care te rog să-l admiţi fără discuţie... D. DEPUTAT : Cu plăcere, draga mea. Doar o lună de zile în şir tot asta am făcut ! Prima parte a guvernării naţional-ţărăniste S-a închis parlamentul după cea mai lungă sesiune, după 7 luni şi jumătate de funcţionare activă, neîntreruptă A fost o febrilitate de ritm, o precipitare legiuitoare, care au definit foarte bizar spiritul naţional-ţărănist. In tot timpul opoziţiei partidul naţional-ţărănist a făcut o teribilă risipă de grandilocintă democrată Tot vocabularul liberului examen, criticismului democrat a fost epuizat de prea mare utilizare. Libertate? Dar absolută, fără nici un corectiv, aşa cum a fost imaginată de metafizicienii revoluţiei franceze- Libertatea copstîlntil umane de a se exprima iară nici un fel de implediment, gândul scăpat de toate cătuşele ce-l umileau înlănţuindu-i. Fgîijjţate? Exact cim au imaginat-o profeţii dreptăţii divine coborîte în raporturile dintre oameni. Fraternitate? Creştineasca iubire apropiind pe oameni, înlăturând vrajba dintre ei, solidarizându-i într-un gând unanim împărtăşit. Cam aceasta era ideologia ce anima opoziţia dusă de naţional-ţărănişti. Aveau mistica democraţiei revoluţionare Când repetau cu o perzistenţă obsedantă „alegeri libere" protestând împotriva urnelor violate, împotriva falsificării voinţei populare, nu o făceau din furia unei lupte electorale pierdute ci din credinţa unei dreptăţi ofensate. Democraţia are fanatismul numărului, atribuie, o capacitate de cugetare politică impecabilă mulţimei, ca şi când prin complicatele probleme pur tehnice ale statului modern se poate mişca sacra ignorantă a mulţimilor analfabete. E doar unul din aspectele paradoxale ce caracterizează viaţa modernă a statelor: pe de o parte o evoluţie spre complex, spre excesivă specializare care nu îngădue nici un fel de diletantism enciclopedic, pe de alta o metodă de recrutare a elementelor de conducere, o erarhizare a valorilor politice pur patriarhală, designarea numerică. Fireşte că în această contradicţie subsidă o mare parte de ipocrizie; mulţimilor până mai eri stăpânite de mistica dreptului divin, li s’a inoculat iluzia eliberării şi a voinţii lor afirmate în valori de conducere a statului Nicăeri n’am găsit o mai neertătoare descompunere a ideii democrate ca în faimosul pamfletar american Henry Mencken, care lasă în urmă critica acerbă a unui Maurras de pildă. „In Statul democrat, plutocraţia tinde să Înlocuiască aristocraţia absentă şi să se confunde cu ea“. „In democraţie individul care se hrăneşte cu sperant© absurde şi ahimerice, face o mai bună figură de cetăţean decât acel ce cercetează şi expune simplu adevărul". ,,Scopul secret al oricărui guvern democrat este să reducă la tăcere criticile ce i se aduc” şi „nimeni nu ar dori să fie preşedintele Statelor Unite aplicând ca stricteţă constituţia" Şi acest corectiv ironizat de Henry Mencken a fost cu prisosinţă utilizat de naţional-ţărănişti. Au fost aduşi la guvern fiindcă popularitatea lor se învolbura ameninţător, culminând in adunarea de la Alba Iulia; au fost aduşi însă cu teamă, cu o evidentă neîncredere, o soluţie fortată de împrejurări. Factorul constituţional se temea de o descompunere a ideii de autoritate prin respectarea excesivă a ritualului democrat. Orice lege, orice măsură să fie supusă discuţiilor, controverselor fără sfârşit ale parlamentului, care nu se va gândi la nevoile ţării ci vor subordona totul nevoilor electorale Erau la mijloc acele miliarde deficit lăsate maştelare de d. Viotilă Brâtianu, şi se impunea o politică financiară de restrângere, de impozite noi, deci măsuri menite să macine orice popularitate. Toate noile impozite s’au votat, ministrul de finanţe Mihai Popovici, aplicând cu tenacitate neiudurata terapeutică impusă de restaurarea visteriei. Contrar aşteptărilor, parlamentul nu a terorizat banca ministerială, ci a fost redus la rolul de ratificator al legilor ce i se prezentauIn definitiv guvernul a avut dreptate: ce-ar fi fost discuţia pe articole a noului tarif vamal? Faimoasa răfuială cu prilejul noilor taxe pe spirt, împărţirea parlamentarilor în două tabere (spirt din vin şi spirt din cereale) a fost un spectacol destul de concludent pentru a impune o prudentă sustragere din desbateri a legilor cu un caracter economic de mobilizator a sute de amendamente interesate. Viteza cu care s-au votat atâtea legi, reducerea votului parlamentului, autoritatea absolută a miniştrilor, numai aspect de pură democraţie nu dă activităţii celor aproape opt luni de activitate a corpurilor legiuitoare liber alese. Numai fascismul a procedat la fel cu democraţia naţionalţărănistă. Dar acum şi-a făcut cadrul legiuirilor de care pretindea guvernul Maniu că are absolută nevoe spre a lucra. O fi democraţia un guvernământ al legilor, dar tot omul creiază, dă forţa animatoare legilor, mişcă realităţile Până acum am avut pasiunea legiuitoare cu un semn tare îmbucurător: nesubordonarea ideii de guvernământ imperativului electoral. De aici începe examenul regimului naţional-ţărănist. Pamfil Şeicaru Calendarul pe o sută de ani ce Dr. MIRACOL Extraordinare coincidenţe între o lucrare meteorologică din sec. XVII şi constatările ştiinţei moderne Dorkaja de senzaţional, care frământă neîncetat omenirea de la război încoace, este, fără îndoială, cauza esenţială a pasionării ...opiniei publice pentru prevestirile meteorologice, abil exploatate de unele ziare, este drept că anul acesta clima Europei a fost atât de ciudată, în fluctuațiunile ei, încât nu era mare lucru să atragi asupra-i curiozitatea publică și să faci din avidul buletin prevestitor al vremii, pe bază de curente aeriene şi creşteri ori scăderi de presiune atmosferică, o piesă pasionantă ca un roman senzaţional. De altfel, din totdeauna omenirea s-a pasionat pentru cunoaşterea anticipată a vremii; dovada acestei afirmaţii ne-o furnizează numeroase calendare şi almanahuri populare, ai căror editori, buni cunoscători ai publicului căruia se adresează, întocmesc tabele prevestitoare a vremii pentru un an înainte. Evident, toate aceste proorociri sunt lipsite de orice bază ştiinţifică, fiind create doar de fantezia meteorologului improvizat. Totuşi există în biblioteca manuscriselor de acum câteva secole când ştiinţa nu se distinsese bicie de vrăjitorie, când alhimia şi astrologia predominau preocupările aşa zişilor savanţi, o lucrare deosebit de interesantă, prin intuiţia fenomenală de care dă dovadă autorul ei, abatele Mauricius Knauer, stareţul mănăstirii Langheim din Austria. Lucrarea aceasta este intitulată „Calendar pe o sută de ani” şi manuscrisul ei este datat 1654. Prin acest calendar, Mauritius Knauer punea la dispoziţia semenilor săi mijlocul de a putea prevedea oricând vremea, fiu numai peste zece, douăzeci, treizeci, o sută de ani ci şi peste câteva secole, deoarece — după teoria lui — fenomenele atmosferice se reînoiesc în cursul veacurilor, după un sistem armonic şi precis de alternanţă a fluctuaţiilor temperaturii, ploaiei, secetei, ş. a. m. d. Mauricius Knauer îşi complectează profeţiile meteorologice — în manuscrisul primitiv — şi cu sfaturi privitoare la muncile agricole. Aceste sfaturi dispar însă din prima ediţie tipărită a ,,Calendarului pe o sută de ani”, publicată în 1701, prin îngrijirea doctorului vienez Christian Hellwig. Principiul de bază al „Calendarului pe o sută de ani” este superstiţia că fiecare an sufere influenţa uneia din planetele sistemului solar. Pe vremea lui Mauricius Knauer, planetele Uranus şi Neptun nu fuseseră încă descoperite; în schimb însă, Soarele şi Luna erau trecute tot printre planete, al căror număr era aşadar socotit la şoapte, în următoarea ordine: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Lună. Fiecare din aceste „planete” determină — conform credinţei abatelui Knauer — intemperiile unui an, socotindu-se începutul anului la 21 Martie, adică la echinoxul de primăvară. Se vede aşadar, că de fapt, nu e vorba de un ciclu de o sută de ani, ci numai de şeapte ani, perioadă înlăuntrul căreia fenomenele atmosferice se repetă. In consecinţă, teoria lui Knauer, expusă în „Calendarul pe o sută de ani” este că vremea variază, dar nu la infinit, schimbările ei făcându-se într’un ritm regulat de şeapte ani, fiecare an sub influenţa uneia din planetele de mai sus. Se ştie cum a ajuns Mauricius Knauer la acest sistem interesant: în cursul lungii sale vieţi, el nota zi cu zi, fenomenele atmosferice; din examinarea atentă a acestor notaţiuni pe o perioadă de câteva decenii, Knauer observă că starea generală a atmosferei, asprimea, sau dimpotrivă, dulceaţa anotimpurilor’ se repetă, mai mult sau mai puţin, într’un termen de şeapte ani. Potrivirea cifrei acestei perioade de ani cu cifra planetelor cunoscute ca atare pe atunci, l-au determinat să clădească sistemul său de meteorologie empirică, bazat pe influenţa planetelor asupra atmosferei pământeşti. Fireşte că asemenea cărţulii, cuprinzând elucubraţiuni pseudoştiinţifice lipsite de orice temei serios, există cu sutele şi miile. Calendarul abatelui Mauricius Knauer merită insă o deosebită atenţie, fiindcă — şi aceasta este în adevăr extrem de surprinzători — ultimele cercetări ştiinţifice (Continuare in pag. 11a) Diletantismul curagiului de ingenios şi devotat istoric al fascismului va isbuti să-i justifice odată, prin câteva principii de unitar sistem politic, toate manifestările atât de incoherente în aparenţă din ultimii ani? Sunt printre noi destul de numeroşi cei cari, alături de o neclintită admiraţie pentru geniul restaurator al Ducelui Mussolini, rezervă diplomaţiei fasciste înmărmuririle lor cele mai consternate. Oricât ni s’ar repeta că există raporturi de continuitate şi de coherenţă între discursul ţinut generalului Averescu în palatul Chigi, la 16 Septembrie 1926, de către Benito Mussolini, şi efuziunile de frăţie italo-maghiară (în care nostalgiile de fraternizare ale ungurilor sunt atât de agresiv demonstrative), — oricât ni s’ar spune că a cere revizuirea tratatului dela Trianon nu constituie o promisiune de restituire a ţinuturilor luate Austriei de Italia prin tratatul de la St. Germain, — nu isbutim decât să rămânem uluiţi, şi să zâmbim de propria noastră incapacitate de pătrundere politică Un astfel de zâmbet ne consacra inferioritatea şi astăzi, — în clipa în care (luându-ne capul în mâini), citim înmărmuriţi darea de seamă a banchetului prăznuit deunăzi, la ambasada sovietică din Roma-Intr’o ţară al cărui regim şi-a văzut adepţii, — nu de mult, — urmăriţi cu carabinele pe străzi, de către fanaticii demenţei roşii, — în partidul acesta fascist, al cărui principal merit rămâne acela de a fi reacţionat împotriva resemnării colective a Italiei, potopite de fluxul revoluţiei, — ne este dat să vedem încă odată la Italo Balbo rostind cuvinte de afectuoasă camaradei pentru aviatorii escadrilelor sovietice. Că aceşti îndrăzneţi navigatori ai cerului sunt sburătorii destinaţi să arunce mame, asupra metropolelor capitaliste ale Occidentului, pachetele cu ecrazită ale regenerării comuniste, amănuntul acesta nu mai are nici o importanţă, pentru temerarul subsecretar de Stat al aviaţiei italiene. „Italienii recunosc doar o internaţională, aceea a curagiului", a încheiat d. Italo Balbo... „In numele acestei internaţionale, eu sahit aviaţia rusă”». Se va răspunde, negreşit, că asemenea piruete dratorice sunt evenimente banale şi lipsite de consecinţe politice, în lumea poe.ziilor convenţionale, botezată „diplomaţie modernă“. Se va adăuga, iarăşi, că ospitalitatea cea mai elementară dictează oamenilor de Stat anumite formule de politeţă obligatorie, menite să fie uitate de la un banchet la altul Nu este însă mai puţin adevărat că vizitele neplăcute nu sunt impuse nici unui Stat cu sila, — și aici discursurile ca parfum de estetism literar, ca cel al lui Italo Balbo. Și genul acesta de eloquenţă italo-rusă pare cu atât mai deplasat astăzi, cu cât el împrospătează în ajunul zilei de 1 August prestigiile decorate ale comunismului; — cu atât mai inelegant, cu cât nu toate Statele europene își pot permite luxul represiunilor inaugurate de fascism pe întinsul teritoriului peninsulei, împotriva propagandei comuniste. Credincios originilor sale burgheze și literare, — pe care le-a pomenit (cu atâta erudiţie) volumul „La Civilta Fascista“a apărut anul trecut la Torino, — fascismul păstrează încă anumite metehne, — foarte decorative pentru indivizii cu dare de mână, dar cu totul inutile şi primejdioase pentru omul aşezat la conducerea noroadelor. Este, astfel, bine cunoscută predilecţia burghezului liberal pentru tovărăşia revoluţionarilor, pe care orice mare financiar occidental ţine să-i vadă, la zilele mari, prin propriile lui saioane; ca şi aceşti imprudenţi diocli ai burgheziei, fascismul are voluptatea contacturilor cu epiderma ghimpoasă a bolşevismului. Dacă explicaţiunea aceasta nu ar fi îndestulătoare, promiscuitatea dela ambasada romană a Sovietelor poate fi mai verosimil lămurită prin antecedentele literare ale fascismului: respiră, într’adevăr, în gesturile esenţiale ale conducătorilor lui, o vagă şi demodată aromă de roman dostoyewskian, — nostalgii de puternicie de-ale lui Stavroghin şi ebrietăţi de-ale „imoraliştilor“ lui (ude. Sunt reminiscenţele lecturilor, insuficient digerate, în nopţile de febrilă inactivitate de la „Avanti”, — sunt crâmpeie de fraze de-ale emigranţilor slavi, întâlniţi la răscrucile şi prin tavernele exilului- întrebarea este, numai, dacă acestea sunt disciplinile menite să fecundeze o rasă crescută pe pământul peninsulei clasice, — şi dacă prin asemenea acrobaţii estetice se va restitui o unitate spirituală omului clasic, scoborât (direct) din legionarii Romei. Ion Dirspirescu Desnădejdi municipale Fanatismul cu care, vreme de câteva luni, d. Constantin Stere s’a Încăpăţânat să rămână in Bucureşti, spre a semăna în drumul guvernului conif de pepene, de cantalup, de portocală şi de lămâie, a fost insuficient pentru ca d. Maniu să şi piardă echilibrul, alunecând in faţa bufetului unde sultăneşte marele grămătic al Basarabiei. In schimb, această îndelungată absenţă a d-lui Stere din provincia pe care a primit-o in exploatare electorală, a avut cele mai sinistre urmări pentru gospodăria ei generală. In clipa in care se pregătea să fie poclamat capitală de regiune şi metropolă de satrapie, Chişinăul sa văzut, intr’adevăr, brusc expropriat de sacalele cu cari il înzestrase blinda administraţie a liberalilor. In definitiv, bine că noua lege administrativă a refuzat să recunoască, printr’un text legal, individualitatea organică a regiunii; ce s'ar fi făcut Chişinăul fără şacale, în clipa in care ar fi trebuit să-şi întâmpine cu doine şi cu jerbe de apă proconsulul? Capitala Lăpuşnei nici nu ar fi fost in stare să-şi suporte cu prestanţă noua ei glorie... Nu suntem în stare sâ explicăm pentru ce este goală vistieria Chişinăului. Fapt este, însă, că funcţionarii metropolei basarabene nu şi-au primit de luni întregi lefurile, şi că avocaţii ei se luptă toată ziulica in procesele intentate Primăriei de furnizorii şi de creditorii ei. Un astfel de creditor era şi cetăţeanul Ceaptic (rog pe culegător să nu scrie „Ceapcân”!), care, fiind potopit de ape cu prilejul recentelor inundaţii, convinsese Justiţia ţării sale că vina cădea asupra defectuoasei canalizări a oraşului, înarmat cu sentinţa definitivă, care-i acorda daune-interese de 1001 mH lei, Ed. Ceaptic se prezenta Casieriei centrale, reclamând achitarea sumei, şi in faţa sertarelor goale, se resemna să sechestreze unicul automobil-stropitoare al oraşului, spre marea dezolare a drumeţilor ce roiesc în amurg pe „Corso" şi in faţa Bursei... Departe de noi gândul de a reproşa portărelului dela Chişinău, sau chiar d-lui Ciaptic, de a fi sechestrat în miez de vară şi de arşiţă tocmai unica sa ca perfecţionată a Municipiului, inundat de ape graţie tembelismului comunei, cetăţeanul dela Chişinău avea tot cuvântul să ia din mâinile Municipiului o stropitoare al cărei unic scop este tot acela de a inunda pe trecători sub mustăţile ei uclde. Şi-apoi, este drept ca d. Decptic să fie la adăpost de secetă, în vreme de zăduf, din moment ce in vreme de inundaţii a fost la postul de suferinţă şi de pompă. Dar ne întrebăm, totuşi: cu ce vor stinge bieţii Basarabeni fierbinţeala d-lui Stere, dacă ţi se răpeşte sacaua tocmai în ajunul întoarcerii sale la Chişinău? D. Pan. Halippa, specialistul stropitorilor de drumuri şi al incidentelor de deplasare, este rugat să se ocupe şi de acest accident de automobil... N. Pârvu