Curentul, octombrie 1929 (Anul 2, nr. 612-642)
1929-10-01 / nr. 612
I ANUL II Nr .,in CSSîlîiji4 PAGINI Mărfi I Octombrie 1929 Director: PAMFIL ŞE1GARF REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni . I Preludiile dezarmării Cu alizeele în pupă, şi cu sufletul pli de devotament pacifist, d. Ram, sau MacDonald vâsleşte spre ţărmurile pe cari au debarcat odinioară puritanii celebrului „May flower" — spre New-Yorkul prevăzut cu cea mai impozantă statue a Libertăţii moderne, şi cu cuirasate mai impozante şi mai moderne. Moda pribegiei cronice, de care au fost contaminaţi toţi vicarii politici ai guvernelor continentale, ii călăuzeşte ca târgurile spre marea Democraţie de dincolo de Ocean, dispusă în sfârşit să cerceteze alături de premierul Marei Britanii modalităţile de accelerare a dezarmării navale. Va fi preludiul dezarmării universale, _ făgăduite masselor populare^ de candidaţii laburişti, întro clipă de entuziasm electoral, _ aurora unor vremuri de înfrăţire, pe cari noroadele le cerşesc cu doinetăriei de sus. După armistiţiul naval, menit să acorde Atlanticului garanţiile unui concordat preventiv al războiului, va urma moratoriul înarmărilor terestre, atât de fanatic urmărit la Geneva de apocalipticul şi catastrofalul profet al măcelurilor, Lordul Robert Cecil. Pentru moment, există intre guvernul Statelor Unite şi cel britanic Un fel de acord principial. Mâine, vom asista la desbaterile pentru precizarea acordului. Poimâine, în Camera Comunelor şi in Senatul american, vor începe discuţiunile pasionante pentru sau împotriva ratificării. Afară numai dacă, până atunci, nu vom avea de înregistrat căderea vreunuia din guvernele cari negociază astăzi, in urma unui eventual vot de blam al Parlamentului respectiv, iar la încheierea tuturor compromisurilor, va trebui să aflăm că executarea lor este întârziata de o reciprocă lipsă de încredere, şi atunci, tratativele vor începe fireşte din nou, de data aceasta pentru a se descoperi modalităţile unei reciproce supravegheri a executării compromisului acceptat anterior. Se vor propune soluţiuni transacţionate, se vor numi comisiuni internaţionale de control. Şi în clipa aceea, opinia publică a celor două democraţii anglo-saxone va începe să dea semna de enervare, pentru că, dintre toate regimurile politice, democraţia este cea care se simte mai repede vexată, cea mai iritabilă şi cea mai bătăioasă. Nu au curs insultele de la o Capitală ln alta niciodată mai copios decât din ziua in care diplomaţia a devenit publică, din clipa in care alegătorul suverin a început să-şi exercite şi în politica internaţională prerogativele suveranităţii. Regim de vorbărie şi de improvizaţie, de nestatornicie şi de supralicitaţie —democraţia parlamentară încearcă să fie pacifică şi nu isbuteşte să fie decât pacifistă, dezarmează un neam,—dar nu prin realizarea unei lucide politici de pace, ci prin desorganizarea disciplinelor de apărare a hotarelor. Dezarmându-l prin neprevedere şi lipsă de răspundere, ea nu provoacă prea des războiul,—dar în schimb îl procură întotdeauna. Şi individul suveran plăteşte, — la contul livretului militar,ceea ce câştigase cu cartea de alegător. Ba, uneori, mai dă şi din buzunar. Când nu dă din sânge, Ion Dimitrescu O fantezie economică? Chestia „fînanţărei” recoltei, a ajuns cea mai discutata problemă a zilei. S’a vorbit şi s’a scris atâta, în această direcţiune, încât începem să ne repetăm- Rezultatul final: ajungem vecinie, de unde începem cu Uscat.ne-Este un cerceţios, din care nu vom putea ieşi, decât în momentul când „creditul agricol’’, va deveni o realitate. La ce servesc oare toate comisiile şi toate conferinţele? Ca să se demonstreze ca din lipsa creditului necesar, exploataţia agricolă a ajuns în pragul falimentului. Apoi, acreala ştie toată ţara românească- Este o nevoie, să o mai confirmăm şi consemnăm zilnic, în condliere de proceseverbale a tuturor instituţiunilor ? Este foarte bine, că se cercetează cauzele, cai au provocat criza căci cunoscând cauzele, vom putea găsi mijloacele de îndreptare-In cazul de faţă, ne găsim însă cu toate „cauzele’’ studiate, cu toate „efectele” constatate, cu o profuziune de „soluţiuni’’ dar şi cu o „criză” din ce în ce mai acută! Atâta timp cât nu găsim soluţionarea creditului agricol, nu vom putea face nici un pas înainte, în rezolvarea gravei crize agricole. Nu am voit niciodată să pozăm n „monopolizatori’ ai unor idei şi soluţiunî. Din toamna trecută (a se vedea colecţia ziarului) am căutat zilnic, pe aceeaşi temă daţi credit agriculturei şi problema agricolă va fi cea mai uşor de rezolvat.S’a discutat mult modul de legiferare şi după lungi pertractări s’a ajuns la soluţiunea, care constitue baza legei societăţilor de credit agricol- Legea a fost votată, tratative s’au dus şi se duc, încă cu reprezentanţii capitalului strein, pentru participarea la înfiinţarea instituţiilor de credit agricol din ţară-Ne întrebăm: Să participe la ce? Unde este capitalul naţional, cu care să colaborez comitetul strein? La stat? Slabă nădejde, în situaţia financiară de astăzi-La agricultori? Dar toţi agricultorii sunt înglobaţi în datorii şi nu vedem de loc „agricultori-capitalişti”, cari să fie în situaţia de a subscrie „numerarul’’ la institutele de credit-De ce oare, să nu spunem lucrurile pe faţă, în lumina adevărului? Avem ceva de câştigat sau de pierdut? Nu ne ajunge un an întreg, de tatonări, studii, propuneri şi iarăşi propuneri, fără realizările practice-Am propus ideia unui moratoriu agricol. Cercurile politice şi financiare s’au declarat contra acestei propuneri, găsind motive de ordin mai mult sau mai puţin întemeiat. Dar a întrebat cineva şî pe agricultor? Oare cele câteva milioane de agricultori din ţară, n’ar fi trebuind să fie întrebaţi? Ţăranul, care şi-a înglobat gospodăria, în datorii timp de zece ani capitalizând dobânzile şi agricultorul mare, care nu are cu ce începe campania de toamnă, n’au dreptul să-şi spună cuvântul lor răspicat şi hotărâtor? In ţara în care 8b la sută din populaţie „produce’’ şi 20 la sută „consumă”, nu i se cuvine majorităţii producătoare să-şi ceară dreptul la viaţă? Cine dă cel mai mare venit finanţelor trei, acela are întâietatea să-şi valorifice drepturileUn agricultor, care a împrumutat în 1925 suma de 100-200 lei, cu dobândă numai de 25 la sută, are sau nu, astăzi de plătit 100.000 capital + 5 ani câte 25.000 lei dobânzi, deci 225 bbe lei? Se supără cercurile financiare de „ideeia moratorului“?Cu datorii cari capitalizează dobânzi de 25 la sută, în 4 ani se dublează datoria, iar în 8 ani se triplează- Unde mergem? Vom ajunge ca datoriile plus dobânile, să depăşească valoarea întreprinderei şi atunci vom fi în faţa unui „crach financiar” de care nu va suferi numai agricultura, dar va însemna şi dezastrul finanţelor de Stat, ca şi cele particulare Să vie creditul agricol şi atunci „moratoriul agricol”, nu are nici un rost. Dar experienţa prea este dureroasă pentru a o mai repeta pe spatele agricultorului. Aceasta este situaţia reală:« răzbarea ni su»taxă propunerea noastră drept utopie, sau fantezie economică, mai bine o fantezie a moratoriului agricol, decât un agricultor în faliment- In situaţii grave, orice soluţiune trebuie studiată, orice părere trebuie cântărită- A. Pecetaru - Ce neînsemnate apar toate restriştile prin cari Flandra a trecut în decursul veacurilor, în comparaţie cu neasemuitele mizerii ale războiului din urmă. „Pământul nimănuia" (No man’s land) aşa se numeau locurile unde frontul s’a menţinut cel mai mult, ca o barieră de jertfe ce depăşesc închipuirea omenească, peste care valul cotropitor nu putu să treacă. Unii atacau cu furie dintr’o parte, iar ceilalţi se cramponau cu ultima disperare de glia pentru care sângeraseră atâtea alte generaţii şi n’o fi rămas colţ de ţărână neîntinat de sângele năvălitorului şi sfinţit de aceia ai apărătorilor patrei şi libertăţii. Lipsită de puncte strategice de seamă, Flandra fu cu uşurinţă invadată, în 1914. Şi atunci când situaţia părea pierdută, o voinţă uriaşă se desprinse din tragedia împrejurărilor, sinteza patriotismului fiilor unei patrii sânge, rânde, duşmanul fu dat înapoi şi soarta războiului avea să se decidă pe ridicăturile ce formează ca un lanţ dealungul frontierei franco-belgice. „Munţii Flandrei cum li se zicea din pricina contrastului ce prezintă cu câmpia maritimă, deşi în general, lanălţimea lor nu trece 100 de metri. Punctul de sprijin cel mai important al armatei engleze se afla în pădurea Nieppe, rămăşiţă a vechiului Houtland — ţară a arborilor, iar ai celei franceze pe muntele Kemmel, muntele Roşu, cel Negru, iar măi înapoi ,,Mont des Cats“, în vârful căruia se înalţă o mănăstire celebră, ce poartă şi azi pecetiă dureroasă a evenimentelor prin care a trecut iinta duşmanului era ca înaintând spre mare (Dunkerque şi Calais) să se urmnari flamande Pământul nimănuia de G. KIVARAN-RAZVAN tare legătura dintre armatele belgiană fost deajuns ca bombardamentele să’l de pe Yser şi cea engleză de pe Ypres. Dar ea n’a putut fi atinsă şi bătăliile ce s’au dat pe munţii Fia»,drei, cea de pe Kemmel mai ales, vor rămâne pe vecie înscrise In analele războaielor, ele egalând in înverşunare pe acelea de la Verdun. Acolo trupele franceze însufleţite de conştiinţa nobilei lor misiuni, au rezistat asaltului a 100.000 Germani, ajutaţi de un material de războiu considerabil, până la săvârşirea din viaţă a ultimului soldat. Preţul acestei cuceriri a fost deajuns ca să taie avântul încercărilor ce aveau să urmeze ale duşmanului. Dar oraşe înfloritoare, ogoare fertile, cetăţi miniere aveau să îndure cea mai oribilă dintre mutilări, a oarbelor explosive şi sistematicelor disprefacă în neant. Coeficientul distrugerii a fost evaluat de către Serviciile Statului la 98 la sută. Nefericita ,,zonă roşie", cum i - a mai zis, în suprafaţă de aproape 25 de mii hectare, oferea la încetarea ostilităţilor aspectul unui peisaj lunar sau unoi regiuni vulcanice, unde copacii arşi erau singurele mărturii ale vegetaţie trecute, unde corbii şi şobolanii erau singurii reprezentanţii ai specii vii Când pribegii reveniră să-şi caute căminul nu numai că nu-l aflarâ, dar în unele locuri distrugerea era aşa de completă, că nu mai puteai recunoaşte nici temelia vieţii tihnite de altădată, chniul răului plutea în aer prin otrava gazelor şi moartea pândea la trageri urme ce nu se vor șterge nici- fiecare pas în obuze neexploadate odată cu oricâtă trudă, ele fiind uneori grenade pierdute de mâini mânnite să amintească prin secolele rubunde, iar imaginea tragicelor zile toate că pe aici a trecut în vârtej de foc și de prăpăd, monstrul apocaliptic. Bailleul, „oraşul celor şapte coline’, situat la picioarele munţilor Flandrei a fost printre cele dintâiu sacrificate Câteva zile — Martie I ş1 8 _s au trăite se înfăţişa în ansamblul simplelor moviliţe ale mormintelor săpate în grabă şi al vastelor cratere, uriaşe pâlnii în fundul cărora se vedea o apă gălbuie otrăvită, de gazul muştar şi de rugina fierăriilor Nici drumuri, nici căi ferate, mei canaluri bune de navigaţie. Datorită cărei taine câte o biserică mai trăia, teafără în aparenţă, printre frânturile afumate ale zidurilor şi scrumul lemnăriilor ? Dar graiul clopotelor fusese înghiţit de cuptoarele ce făuriseră uneltele morţii şi mângâierea lor lipsea bietelor epave plângând pe jalnicele resturi ale visului vieţii lor întregi... Să se înfigă fierul plugului în acest ogor al surprizelor, nici vorbă nu era dintru început. A trebuit o muncă neîntreruptă şi bine chibzuită ca să-l redea parţial culturii. Când eram pe plaiurile Moldovei, hărţuit de speranţe şi de dureri, naş fi crezut ca pasului meu să-i fie sortit a călca cu smerenie pe pământul cel mai lovit de urgie al sorei Franţa. Şi totuşi, după zece ani, am trecut şi eu prin faimoasa ,,zonă roşie". Credeţi că am văzut doar cicatrice . Nicidecum. Am văzut încă răni cărora li se caută leacul. Sub supraveghere pricepută, muncitori în majoritate streini, ruşi, polonezi, portughezi, se mai ocupă şi azi cu curăţitul locurilor şi cu nivelarea. Văzându-i aplecaţi deasupra câmpului, ai de departe, impresia unor trudnici secerători, pe când în realitate ei cercetează posomorâţi, să descopere secretul ce ascunde fundul unei gropi de obuz şi malul unei ridicături anormale, peste care a crescut, un mărâciniş. Toate lucrurile găsite se adună ca într’un imens arsenal: iată diferite soiuri de grenade, ghiulele de toate calibrele, bombe rotunde, torpile cu aripi, saci de cărbune cari căptuşau tranşeiele germane, bande de mitraliere, arme şi baionete frânte, căsci franceze ori germane, mortiere de tranşeie, valuri de sârmă ghimpată gamele, cutii de măscî, schîje şi fo- coase... Din 1919 până astăzi, s’au strâns numai din această zonă 600 000 tone de muniţiuni. Câte odată pământul mai dă la i iveală şi resturile a ceiace a fost altă- dată o fiinţă omenească Atunci,, tri- mîsul Statului Civil Militar ce se află în permanenţă pe şantier, se ocupă cu stabilirea identităţii. Ea e foarte greu de aflat uneori, dar tot se găseşte vre-o cruciuliţă sau verighetă, a căror Inscripţii reconstituite (Continuarea in uag- NIJU Remanierea se amână din nou- D. PAN, HALIPPA ș Și eu, care eram gata de plecare la Chiișinău ! ZIARELEIar pământurile din Cadrilater fără ca dispoziţiile ministerului să însemne pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Domnule ministru, dacă aţi ştii cât pământ a deţinut sub formele acestea — ale brenzei şi ale cooperativelor — vă veţi convinge că măsurile luate pentru întronarea mulţumirii în Cadrilater şi pentru relaţiunile bulgaro-române, ştirile ce au fost luate împotrivatrebuiau să ţintească prin alte mii coloniştilor şi asupra căruia voim foace. /' Chestiunea coloniştilor în Cadrilater ameninţă să devie un basm cu cocoşul roşu, în care povestitorul este ministrul de agricultură, iar gurăească cei ce sunt dispuşi să asculte. Azi se asigură soarta coloniştilor, mâine sunt condamnaţi la moarte. Dar basmul are un punct unde ministerul greşeşte şirul. E acolo unde s’au hotărît căsă atragem, cu toată seriozitatea atenţia d-lui Mihalache, chiar cu riscul de a-i ultragia, în parte, dragostea d-sale pentru cooperaţie. Trecem peste faptul că înaintea oricărui angajament stau interesele de consolidare a ţării şi admitem, sincer, că d. Mihalache are un program politic, pe care noi îl bănuim doar şi pe care d-sa vrea să-l realizeze chiar cu riscul de a-şi atrage asupra d-sale furia celor ce nu pricep cum s’ar putea inaugura o politică solidă în Balcani, prin consolidarea şi desvoltarea economică a bulgarilor, posesorii unor terenuri luate, prin rapt, dela turci, cari au rămas soţii proprietăţilor lor. Suntem de acord cu ţintele acestui program politic, fiindcă avem credinţa că o stabilitate şi un echilibru în Balcani — mai ales după aventura panslavistă fatală a lui Stambolnsky — nu se pot realiza, decât printr’o înţelegere cât mai strânsă între România şi Bulgaria şi de aceea — oridecâte ori a venit ocazia — am pretins guvernului bulgar ca, în interesul acestei înţelegeri, să acorde românilor din Bulgaria, tratamentul de care se bucură bulgarii în România. Suntem de acord dar cu d. Mihalache în urmărirea acestui program, cât timp speranţele ce punem şi în clarviziunea guvernelor bulgare nu se vor dovedi, definitiv zadarnice. Dar punctul negru e unde d-sa, urmărind acest program şi bazat — pe date ce nu i s’au raportat — nedreptăţeşte — cel puţin formal — pe colonişti. Căci una e să urmăreşti acest program şi alta e să năpăstueşti pe colonişti, căci şi altfel sunt destul de năpăstuiţii nimeni nu va admite că părăsirea vetrei unde te-ai născut e o delicioasă plăcere. Iar satisfacerea programului întocmit se putea face şi altfel. Mai ales. Era la mijloc o ceartă iscată pentru o proprietate ocupată de colonişti, nu prin silnicie ci prin ordine de stat. Că aceste ordine sunt socotite ca nelegale, e altă chestiune. Care nu priveşte deloc pe colonişti. Prea au suferit multe până să-şi întemeeze o gospodărie ca să poţi pretinde de la ei veniţi de departe să judece "că Statul, îa accepţia lui de ierarhie divină, nu prea a avut cap când i-a aşezat în Cadrilater. Totuşi s’a pretins şi rău s’a făcut, şi răul putea fi îndreptat, în aşa fel încât aceşti noui cetăţeni să creadă că la mijloc n’a fost o prostie a statului, ci o greşală a funcţionarilor, cari, vai Doamne!, greşesc cam des. Era destul să se vadă ce pământuri (ba, întinderi întregi) de ale statului se exploatează de către diverşi arendaşi, cu cari d. Cării - Băşescu nu ţine să se certe şi era destul să se afle prin ce sisteme au ajuns unii mari proprietari şi trebuia să se arate cum unii exploatatori deţin moşii întregi după paravanul escrocheriei patronată de Stat — adică cooperativele — şi era să se ştie că se putea împăca şi programul şi coloniştii. Ion Biciolla Lacrimi de copii Durerile, in lumea asta, sunt infinite. Pentru ochiul unui observator atent, ele apar ca imaginile dintru kaleidoscop. Sertarele redacţiilor gem de plângeri. Nimic nu poate reda noţiunea varietăţii lor. Iar printre ele sunt foarte multe acelea, cari merită osteneala de a fi citite... Iată aci două, la întâmplare: „Mai mulţi absolvenţi ai liceului, cu 8 clase" îşi etalează, pe toate paginile unei coaje, îngrijorarea ce le produce intenţia Ministerului Instrucţiunii de a-i trece, şi pe dânşii, prin furcile caudine ale anului preparator universitar.„ Dacă am înţeles bine, situaţia lor, e aceasta. Au terminat, anul trecut, vechiul liceu cu 8 clase. S au prezentat la examenul de bacalaureat şi au căzut. Au fost destul de pedepsiţi, pierzând un an. (Colegii lor, mai norocoşi, păşesc acum în al II-lea an de studii universitare!) Acum, li se prepară o nouă nenorocire: anul preparator. Aceasta însemnează că, un nou an de studii, îi va distanţa de foştii lor, camarazi. Iar, pe de altă parte, că vechiul program al studiilor de liceu— incontestabil mai amplu ca cel actual — pe care l au urmat, nu li conferă nici un avantaj asupra solvenţilor liceului cu 7 clase. Socot cţios să insist. Cercurile competinte ale Ministerului de Instrucţie cunosc, perfect de bine, chestiunea. Unesc umilul meu glas le plângerea „absolvenţilor liceului cu 8 clase". Şi, rezumând-o, cer, alături de ei, un singur lucru: ECHITATE. 11 A doua plângere emană dela un elev al unui liceu militar. Regret ci spaţiul nu-mi îngăduie s'o dau publicităţii, in extenso. Căci, de sub crusta unui humor aparent, isvorăsc calde şi îmbelşugate lacrimi de copil. S’a luat dispoziţia ca acei elevi al liceelor militare, cari n’au obţinut media 7, să piardă bursa. Măsura poate că nu e rea. Dar are un cusur, care o transformă într'un monument de inechitate, a fost luată in cursul vacanţei, adică după ce purceaua era, deja, moartă in coşar. — „Credeţi", îmi scrie tânărul meu corespondent ,,că m’aş fi mulţumit eu cu nota 5 la gimnastică sau la muzică, dacă ştiam una ca asta?..." Şi eu cred că nu. Ameninţat de o măsură represivă echivalentă cu îndepărtarea din şcoală, (taxa de advenţă e de vre-o fil.000 de lei), elevul ar fi avut elementara precauţiune, să-şi asigure media fatală. Urmarea acestei măsuri , inoportune se traduce, pentru corespondentul meu, printr’o chinuitoare dilemă. Să fure banii de taxă — căci părintele său e un biet slujbaş —sau să renunţe la un ideal, pe care l’a clocit in 6 ani de şcoală? GrÎ8$©ste Patriciu Pentru a Isbuti Există o acţiune impresionantă: lupta d-lui I Mihalache împotriva împrejurărilor iitrige pentru agricultor. Un împătimit al brazdei, un om pentru care pământul are un sens aproape mistic, un ţăran în toată puterea cuvântului. Indeobşte cartea dezrădăcinează, smulge pe om din cadrul natural al clasei care l-a produs, se interpune ca un obstacol între înţelegerea lui şi mediul lui primar. In romanul „întunecare“ de Cezar Petrescu, roman frescă a marei experienţe morale a societăţii româneşti sdruncinată de răsboiu în tradiţionalele ei aşezări, este un capitol ,,Ferul, fonta şi otelul’* In acest capitol din romanul „întunecare“ sunt analizate toate elementele inevitabilului divorţ al fiului de ţăran dus la învăţătură. Radu Comşa — eroul romanului — se chenue să reintre in ritmul de înţelegere al familiei, întinde gânduri de iubire, dar toate se frâng neputincioase, între el şi ai lui. Cartea a săpat o prăpastie adâncă peste care nici o punte nu poate svârli cea mai puternică iubire, cea mai tenace voinţă. D l. Mihalache înfăţişează o ameţitoare carieră, o uluitoare străbatere a erarhiei sociale, o ascensiune fără precedent. Fără o sdruncinare a cadrelor existente printr’o revoluţie, fără ca din normele de selectare ale politicei să se fi schimbat în aşa fel încât improvizaţiile să fi fost fireşti, trecerile neaşteptate dela o situaţie la alta să fi fost explicabile, d. I. Mihalache a trecut dein o simplă catedra de sat la minister Nu în această bruscă trecere stă valoarea d-lui I. Mihalache ci în faptul ca nu şi-a pierdut cumpătul, ca se găseşte şi azi ca şi eli la locul său, fără să fie întru nimic desorientat, zăpăcit de brusca schimbare a mediului. Dar în aceeaş măsură la care s’a adaptat noilor răspunderi a putut păstra toată puterea de înţelegere, toată sensibilitatea, toată ideologia ţărăneasca. L’am văzut prin lumil de vară când pe cer nu pata nici un nor, iar seceta pârjolea ogoarele şi în nordul Moldovei şi al Basarabiei apăruse omida rusească. Cu faţa întunecată, chinuit, părea cuprins de toată jalea plugarilor. Intre Ion Mihalache şi pământ sunt legături organice, sunt aceleaşi legături ca şi între el şi clasa ţărănească. De aici acea sbatere fără odihnă pentru a repara toate ravagiile făcute în economia agrară de o politică excesiv protectionistă a Industriei in dauna agriculturii. Abia trecută grija, am zice panica secetei, şi d- l. Mihalache s’a pomenit in fata unei alte probleme: finanţarea recoltei. S’a îndurat cerul şi am avut o bună recoltă, am spui-o chiar o îmbelşugată recoltă, dar în Ioc să se reverse în pungile agricultorilor banii, s’au pomenit cu o aşa de vertiginoasă scădere a preţurilor încât bieţii plugari n’au primit nici echivalentul capitalului investit, din vânzarea produselor lor- Criză de credit, lipsa de orice organizare a desfacerii, lipsa marilor exportatori, minaţi prin strangularea băncilor (cazul casei Manissalian lovită de Banca Românească) toate au contribuit la scăderea preturilor. Oricât s'ar părea de paradoxal, recolta îmbelşugata s’a transformat în dezastru pentru agricultori. In conferinţa deja ministerul de finanţe d. Mihalache şi-a rezumat punctele ce se impun soluţionate pentru remedierea răului la trei: 1) Credite pentru agricultori-2) înlăturarea neajunsurilor din practica negustorilor de cereale. 3) Organizarea producătorilor ca să nu arunce pe piaţă prea mari cantitaţi de cereale. Nu discutăm aceste puncte, ci le luăm ca dovezi ale unei preocupări active, ca dovezi ale unei lupte ce se duce pentru agricultură, de l1 luni cu acea tenace îndârjire caracteristică spiritului d-lui I. Mihalache. Ce i-ar trebui aceste fecunde pasiuni pentru a isbuti? Tocmai pentru tot ceia ce ştim că mişcă energia d-lui I. Mihalache, tocmai pentru credinţa ce l animă îi infăţişem obiecţiile noastre întemeiate, juste, utile. In primul rând d. I. Mihalache să se lepede cât mai repede posibil de mania comisiunilor. Nu face un pas fără să institue o comisiune, fără să observe că aceste comisiunî sunt întârzietoare, sunt consumatoare de timp. O comisiune nu dă o soluţie, ci o serie de soluţii contradictorii, eliminându-se una pe alta. O hotărîre este concluzia unui singur om. Iar acţiunea creatoare la fel. Grija d-lui I. Mihalache de a da cea mai bună soluţie, îl face să impună prealabile cercetări minuţioase, o cântărire a fiecărei formule, o documentare vastă. Or, această metodă de lucru, evident foarte bună, cere timp iar d. I. Mihalache se găseşte in faţa unor probleme care nu aşteaptă. Şi vai! comisiunile sunt făcute pentru aşteptări Îndelungate D- I. Mihalache cunoaşte prea bine fiecare nevoe a plugarului şi are şi remediile, atunci de ce nu le-ar aplica fără să mai se consulte cu nimeni? Rapida înţelegere a problemelor, promptitudinea soluţiilor şi curajul răspunderii, iată ce se cere unui om politic. D. I. Mihalache are aceste Însuşiri dar se mutilează cu prejudecata comisiilor- şi dorim să scape de comisii, pentru a isbuti mai repede în lupta începută. Pamfil Şeicaru