Cutezătorii, 1969 (Anul 3, nr. 1-52)
1969-07-31 / nr. 31
La întrebarea mai multor cititori Cum poţi să devii INVENTATOR? dr. ing. DAN TEODORESCU, răspunde: Există un loc în ţara noastră unde poţi afla, condensată într-un volum relativ restrîns, o sinteză cuprinzătoare a ceea ce a produs mai valoros gîndirea creatoare românească pe tărîmul ştiinţei şi tehnicii. Locul acesta este Oficiul de stat pentru invenţii. Răspunzând solicitării noastre, unul dintre specialiştii acestei instituţii ne pune la dispoziţie 26 de brevete de invenţii, începînd cu cel al unei «maşini de echilibrare dinamică cu cadru electric» înregistrat în anul 1959 şi terminînd cu brevetul unui «convertizor amplificator cu autosaturaţie» de a cărui dată de publicare ne despart numai cîteva luni. Amabil, interlocutorul nostru adaugă: «încă şapte invenţii, depuse recent, îşi aşteaptă rîndul la omologare.» Ce reprezintă aceste brevete, pe frontispiciul cărora figurează denumirile misterioase a tot felul de aparate şi maşini electrice? S-ar putea crede că ne referim la activitatea unui centru de cercetări, a unui institut. Dar nu. Acest volum impresionant de invenţii este rezultatul activităţii unui singur om. Un om încă tînăr, care abia a împlinit 40 de ani. Este vorba de inginerul principal al uzinelor «Electromotor» din Timişoara, conferenţiar la Institutul politehnic din localitatea Dan Teodorescu. Alături de invenţiile pe care le-am enumerat, dr. ing. Dan Teodorescu este autorul a zeci de studii, publicate nu numai în ţara noastră, ci şi în prestigioase reviste de specialitate din Franţa, Anglia, Austria, R.F. a Germaniei etc. Cit priveşte invenţiile sale, ele sînt folosite atît în întreprinderile industriale de la noi cît şi în fabrici din alte ţări, ale Europei, Americii şi Asiei. O convorbire cu inventatorul Dan Teodorescu are numeroase asemănări cu investigarea unei gândiri cibernetice. Aceasta în privinţa preciziei, promtitudinii, a memoriei. Ca personalitate avem însă de-a face cu o prezenţă apropiată, plină de căldură. Discuţia noastră nu se opreşte prea mult asupra amănuntelor tehnice şi a valorii celor 33 de invenţii pe care le semnează. Autorul evită să pomenească despre numeroasele distincţii şi despre interesul internaţional care au răsplătit munca sa şi preferă să răspundă unei întrebări care investighează mecanismul subtil al creaţiei intelectuale. — Cum poţi să devii inventator? il chestionăm. — Cînd eram elev de liceu făceam ca atîţi alţi colegi, experienţe de fizică, mai ales de electricitate. Ideea mea era să înlocuiesc lămpile de radio cu nişte «capsule» care să amplifice semnalele pe care le primesc. Am făcut zeci de experienţe în acest sens — cu alcool, cu parafină, cu alte materiale. Dar inventator n-am devenit. Au trecut ani şi cei care au descoperit tranzistoarele m-au făcut să înţeleg că nimic nu se poate inventa pînă nu există acumulată o cantitate suficientă de cunoştinţe. Aceasta este valabil atît pentru lumea ştiinţifică în ansamblul ei, cît şi pentru fiecare om care doreşte să se dedice ştiinţei. Referindu-mă la activitatea mea, aş aminti că una dintre lucrările realizate în această direcţie se bazează pe elementul amplicon. — Este vorba de invenţia care a primit medalia de aur la Salonul internaţional de la Viena? — Da, dar nu mă refeream la aceasta. Voiam să subliniez faptul că invenţia a fost posibilă pentru că elementul acesta, ampliconul, are calitatea de a fi propriul său amplificator. Ei bine, cred că orice invenţie se naşte atunci cînd cunoştinţele acumulate sînt suficiente pentru a deveni propriul lor amplificator sau, cu alte cuvinte, pentru a realiza un salt calitativ. L-am observat pe dr. ing. Dan Teodorescu în timp ce lucra. Studiază matematica 3—4 ore pe zi, cercetează cu asiduitate toate lucrările şi studiile care apar în specialitatea sa, scrie zilnic un număr de pagini, face experienţe în laborator, construieşte cu propriile lui mîini aparate şi dispozitive. A consacrat pînă acum două volume sistemelor semiautomate, alte studii ale sale se ocupă de diferitele tipuri de motoare, de sistemele electronice. Continua autodepăşire nu e lipsită de dificultăţi, pretinde efort şi dăruire. — Aşadar, cum poţi să devii inventator? — Aţi văzut doar, nimic mai simplu. Totul e să doreşti cu toată fiinţa ta acest lucru şi să urmăreşti cu perseverenţă ţelul propus. Cuvinte simple, mult prea simple, pe care le-am mai auzit. De astă dată însă fiecare dintre ele valorează greutatea în aur a unei distincţii internaţionale. H. LEREA Acum un an presa relata despre succesul inventatorilor români la Salonul international al inventatorilor de la Viena, in fotografie, Cancelarul Austriei felicitind delegaţia noastră. Pentru un om de ştiintă, programul zilei este o ecuaţie dificilă... Unul dintre primii născuţi ai inventatorului: maşina electronică de echilibrat cu dublă compensare. Unul dintre roadele anului 1969: înregistratorul automat fără contacte mobile. — PETOFI SANDOR S-A NĂSCUT IN ANUL 1823 IN ORĂŞELUL KISKOROS, ÎNTR-O FAMILIE DE OAMENI MODEŞTI FIRE NELINIŞTITĂ, EL ÎNCEPE, ÎNCĂ DIN ADOLESCENŢĂ, A HOINĂRI PRIN SATELE ŞI ORAŞELE UNGARIEI, AVÂND ASTFEL PRILEJUL SĂ CUNOASCĂ VIAŢA GREA A POPORULUI SĂU, JUGUL NEMILOS AL GROFILOR ASUPRITORI. ÎN POEZIILE SALE EL VA ZUGRĂVI SUFERINŢELE CELOR MULTL SETEA LOR DE DREPTATE ŞI LIBERTATE. ÎN ANUL 1844 ÎI APARE PRIMUL VOLUM DE POEZII PRIMIT DE UNII SCRIITORI AI TIMPULUI CU REZERVĂ, VERSURILE SALE FIIND SOCOTITE «PREA ÎNDRĂZNEŢE». ÎN ANUL 1846 SE CĂSĂTOREȘTE CU O FATĂ DIN ARDEDUL SATMARULUI, CU CARE SE VA STABILI LA PESTA. ÎN 1847 I SE TIPĂREȘTE UN VOLUM CUPRINZÎND TOATE POEZIILE SALE APARUTE PÎNĂ LA ACEA DATĂ. ANUL REVOLUȚIONAR 1848 ÎL PRINDE ÎN VÎLTOAREA SA ȘI PETOFI SE DEDICĂ LUPTEI CU O NEISTOVITĂ PASIUNE. CELE MAI FRUMOASE DIN POEZIILE LUI PETOFI SÎNT IZVORÎTE DIN CREZUL SĂU ARZĂTOR ÎN VICTORIA POPORULUI, ÎN DREPTATEA CAUZEI SALE. ÎN 1849 ÎL GĂSIM ÎNROLAT ÎNTRE OSTAŞII REVOLUŢIONARI AI GENERALULUI BEM, LUPTÎND LA ALBEŞTI, LÎNGĂ SIGHIŞOARA. PETOFI SĂNDOR A MURIT EROIC PE CÎMPUL DE BĂTĂLIE. POEZIA SA A RĂMAS ÎNSĂ VIE, MEREU ARDENTĂ, PROTESTUL ÎMPOTRIVA MONARHIEI ŞI A REGIMULUI IOBAGIST, PERSPECTIVA ELIBERĂRII POPORULUI ALCĂTUIND SUBSTANŢA NOBILĂ A CREAŢIEI SALE. PETÖFI 1823-1849 Desigur, există o sută de chipuri in care ţi-l poţi închipui pe Petöfi. De cîte ori încerc să chem în memorie această flacără pură care a împrumutat timp de 26 de ani înfăţişarea omului, pentru a-l apropia pe acesta de puritatea focului, îl văd în cîteva frînturi de imagini ce mi-au ieşit înainte de-a lungul anilor. Cea dinţii a avut loc sub coroana arborelui rămuros din Coltău, sub care îmi părea că zăresc silueta poetului, cu viitoarea sa soţie, Julia, in braţe cu buchetul niciodată vestejit de versuri de dragoste. Cea de-a doua înfăţişare se leagă de primitiva tiparniţă păstrată în Muzeul poetului, lingă care mi-l închipuiam veghind maltricea de plumb aproape topit sub dogoarea chemărilor incendiare la lupta pentru libertate. In altă ipostază îl văd pe poetul înrolat în oastea lui Bem, strîngînd mina peregrinului Bălcescu, surghiunitul care traversa anume Ardealul, ca să încerce măcar în ultimul ceas, în 1849, să sudeze întru acelaşi ţel nobil elanurile revoluţionare a două