Cutezătorii, 1976 (Anul 10, nr. 1-51)

1976-11-04 / nr. 45

primă însemnătate. Cele mai intere­sante documente transmise de pionieri vor avea rezervat un colţ special în cadrul expoziţiei jubiliare. Pionierii bu­­cureşteni sînt,de asemenea, antrenaţi într-un concurs gen «Cine ştie istorie, răspunde». Fazele pe detaşament şi unitate sînt în plină desfăşurare, după care vor urma fazele pe sector şi pe municipiu. întreg concursul se desfă­şoară un muzeu şi cu ajutorul specia­liştilor noştri, care pun la dispoziţia copiilor materialul necesar. Mii şi mii de pionieri vor fi astfel antrenaţi în această amplă acţiune de cunoaştere a istoriei patriei, parte integrantă a edu­caţiei patriotice, revoluţionare, socia­liste a tineretului român. COMORI ALE PÂMÎNTULUI NATAL In timpul practicii, noi, pionierii de la Şcoala generală nr. 1 Giurgiţa, am avut satisfacţia de a munci pe un şantier, de a învăţa muncind şi de a ne specia­liza totodată Intr-o cercetare ştiinţifică. In felul acesta am devenit mici arheo­logi şi preconizăm înfiinţarea unui punct şcolar arheologic, la noi In localitate. Lucrtnd pe şantierul arheologic de pe raza comunei Giurgiţa, sub îndru­marea tovarăşului profesor de istorie Ştefan Dincu şi a arheologului Con­stantin Cişlaru de la Muzeul Câmpiei Băneştilor, am aflat că aceste melea­guri au fost locuite de strămoşii noştri din cele mai vechi timpuri, mărturie fiind descoperirile făcute, locuinţe în­­cepând din epoca neolitică, unelte şi vase din epoca bronzului şi epoca fie­rului. S-au remarcat In timpul lucrări­lor prin dăruire şi destoinicie pionierii Ştefan Pădeanu, Marin Matei, Ion Micu, Bujor Moţolică, Gheorghe Veleanu, îm­preună cu ceilalţi colegi ai lor, s-au angajat să acţioneze In continuare, cu Indemnnare și dragoste, pentru a des­luși, pe măsura puterilor lor, tainele pămintului natal. Его in August 1944, împlineam zece ani. Mama lucra la Gara de Nord. Venea seara frunte de oboseală. Dar n-avea încotro. Trebuia să ne facă de min­­care, să spele rufele... să... Dar cine nu făcea mama? Mi-era tare milă de ea. Abia se ţinea pe picioare. Venea pe jos, tocmai de pe calea Griviţei, pinâ acasă, dincolo de cartierul Dămăroaia. Cind intra in odaie cădea pe marginea patului, respira din greu, ofta ţi incepea so­coteala. Socoteala banilor puţintei din leafă ţi a cheltu­ielilor de fiecare zi, atit pentru pline, atit pentru cartofi, atit costă uleiul. Număra banii pentru chirie ţi gaz de lampă, iar ce mai răminea... Ce moi răminea... Niciodată nu răminea... Atunci mama se uita in perete. In perete era fotografia lui tăicuţu’ ţi a ei, cind s-au luat ţi i-a pozat cineva la moţi. Dar tăicuţu’ murise. Mama voia să-i facă lui tăicuţu’ un monument pe care să scrie: «In amintirea soţului meu, soldatul Ion Georgescu». Tata a venit rănit de pe front ţi a murit in spital. Mai spunea mama, cind era supărată, că leafa-i mică, de batjocură, şi plingea: «Mi-au omorit omul... L-au trimis pe front şi s-a prăpădit pe pat străin...» Mama plingea ţi-i blestema pe cei care au pornit războiul, de au pierit atiţia taţi ţi fraţi. Apoi mama iţi ştergea cu dosul palmei lacrimile, curăţa cartofii ţi-i punea in cratiţă, turna un pic de ulei peste ei, apoi aprindea gaziera... Odată ne-a cumpărat mama zahăr candel... Altă dată, sandale... Mi-amintesc cind m-a chemat Nelu, vecinul nostru, la halta de mărfuri, unde am ajutat la descărcatul unui vagon cu saci de sare, pe care i-au incărcat nemţii in autocamioane. Am ciţtigat o sută de lei. Eram atit de bucuros! l-am dat suta mamei, l-a părut bine. Dar cind i-am spus că sarea au incărcat-o nemţii s-a poso­morit ţi mi-a strigat supărată: — Nu trebuia să te duci! In ochi să le fi dat sarea. Că ei te-au lăsat orfan, ţi pe mine văduvă. Apoi a venit ziua aceea din august... Nu ştiam ce zi o să fie. Dimineaţa se arătase ca şi cum nimic nu se putea in­­timpla. Nimic deosebit. Dar nici nu s-a ridicat soarele bine peste salcimii de pe şosea, că au inceput să treacă in goană camioane pline de soldaţii lui Hitler, motociclete, maşini, tancuri ţi tunuri mici pe roţi de automobil. Apoi a inceput să bubuie înspre Băneasa ţi să răpăie puştile. — Trag oi noştri cu mitralierele ţi cu antitancul, zicea nea Marin, de la vărărie. Mama era in gară, la muncă. Eu ţi cu Irina afară, pe şosea. Numai ce-l văd pe nea Marin ţi pe nea Vasile — de lucrează la depoul de locomotive din triaj — că mă cheamă.­­ — Costele, adu repede toate sticlele pe care le aveţi­­prin casă. — De ce, nene? — Nu mă întreba. Adu-le fuga aici. Le-am adus. Cinci sticle. Două de bulion. Dar nu mai aveau bulion in ele, că-l mincasem in iarnă ţi mama spă­lase sticlele. Trei sticle erau pentru apă. Nu, două, că jina mirosea a gaz. mii— Dopuri aveţi, mă,Costele?­­ — Dopuri? N-avem dopuri, că mama le astupă cu coceni de păpuţoi.­­ — Adu ciţiva coceni.­­ Aveam sub pat, in albioara veche, coceni uscaţi, l-an p rodus. Se stiinseseră purcei cocenii ţi sticlele goale aduse de ceilalţi, de prin case. Nea Vasile a dat de-a dura un butoieţ de tablă cu ben­zină­ şi, ajutat de nea Marin, de cîteva femei ţi bărbaţi, au inceput să umple sticlele. Apoi le-a înfundat cu dopuri de coceni. Eu îl ajutam. Tăiam cocenii cu briceagul. A­­veam un briceag cu prăsele de lemn, de la tata. Tăia ca briciul. A venit un om, nu ştiu de unde. Avea puşcă, cartuţiere, două pe mijloc legate de-o curea lată, ţi o panglică trico­loră pe braţul sting. A vorbit ceva cu nea Vasile ţi au plecat amindoi. Nea Vasile ducea sticlele intr-un cot. Nea Marin intr-o traistă. După ei căram ţi eu intr-o desagă. La capătul şosetei nea Vasile mi-a spus să las traista ţi să mă-ntorc. — Stai in casă cu soră-ta, pină vine Veta de la serviciu. M-am făcut că plec, dar m-am ascuns după o tufă de mărăcini. La inceput n-am văzut nimic. Auzeam doar cum tros­nesc armele şi mugesc tunurile. Mi se făcuse frică. Am vrut să fug spre casă. Mă gindeam că o lăsasem singură pe Irina. Ce-o fi tăcind? Şi a i-o fi fost frică, de bunăseamă că avea numai nouă ani. Cind să mă ridic de după mărăcini, văd o namilă de tanc că vine dinspre şosea. Şi deodată face la stingă, tăind cimpul inspre mine. Am simţit cum pe spinare îmi trece un fior rece de spaimă. M-am trintit din nou, li­­pindu-mă de pămint. Mărăcinii mă zgiriaseră şi mă us­tura. Dar tot am apucat să-l văd pe omul acela cu puşcă şi panglică pe braţ... Lingă el, răsărit ca din pămint, nea Vasile ţi­nea Marin, cu cite-o sticlă in fiecare mină... «Poc! Poc! Poc! Poc...» De се-or fi azvirlind cu sticlele in hărăbaia de oţel, după ce ne căzniserăm in grabă să le umplem ţi să le mai punem ţi dopuri de coceni ? Am inţeles ce se intimplă, abia după ce a luat foc tancul, de au sărit hitleriştii ăia afară, cu miinile-n sus, ţi s-au predat. M-am ridicat in picioare ţi m-am apropiat de ai noştri. Cel dinţii m-a văzut nea Marin. — Ce cauţi, mâi, aci ? Fugi acasă, că te-ajunge vreun glonte. Hai, şterge-o! Nu mă-nduram să părăsesc terenul de luptă. Poate le mai puteam fi cu ceva de folos. Frică nu-mi mai era. Se aflau acolo nea Marin, nea Vasile şi prietenul lor, omul cu puşcă. — Pleacă, mă Costele! mi-a strigat ţi nea Vasile. Fugi! Fugi, că-i pericol pentru tine ! Du-te la soră-ta ţi ai grijă de ea ! Hai ! Hai ! Soră-mea Irina... Aproape o uitasem... Au izbucnit iarăşi răpăituri de armă şi alt tanc s-a ivit pe şosea. Am luat-o la fugă. — Pe burtă, mă, pe burtă, trinteşte-te, l-am mai auzit pe nea Vasile strigind după mine... Asta a fost atunci, in ziua aceea din August 1944. Am luat parte la nimicirea unui tanc. Adică, de fapt, nu am luat parte decit­ ata, privind... Dar dacă stai să te gindeşti... N-a luat foc tancul şi pentru că am adus eu sticle de-acasă? Pe urmă... Pe urmă? Pe urmă m-a dus mama la liceu, unde i-a spus direc­torului tovarășe. Pe urmă am intrat in clasa intii... Pe urmă, mama a cumpărat lemne şi maşină de ţit. şi paltonaş, şi ghetuţe pentru Irina. Pe urmă.­. . Pe urmă am ajuns inginer şi păstrez această amintire ca pe o comoară de fiteţ. CONSTANTIN STROE clasa a Vlll-a A, Şcoala generală nr. 1, Giurgiţa Ч' ui 2 3 52 w ас ш ¦ н X î* н z r O ** S S Xo o in O

Next