Cuvântul Liber, septembrie 2009 (Anul 21, nr. 170-191)

2009-09-17 / nr. 182

Cu drepturi, fără drepturi, ei vor enclave etnice! (Urmare din pag 1) sufocat de obrăznicia nemeşească, a decis în cele din urmă să pună piciorul în prag, luându-li-se minoritarilor în cauză o bună parte din ceea ce li s-a oferit în toţi aceşti ani de zbucium, plecându-se de la constatarea, firească de altfel, că prea multul poate fi dăunător atunci când se abuzează de el. Din păcate, la noi în România nu se întâmplă aşa ceva, deşi lucrurile sunt mult mai grave decât în Slovacia. Nu ştim câte dovezi de netrebnicie sau ce năzbâtii ar trebui să mai facă locotenenţii lui Tőkés László sau Marko Bela, în frunte cu ei înşişi, pentru ca autorităţilor române să le „cadă fişa" şi să se autosesizeze referitor la acţiunile de dezmembrare a ţării prin constituirea aşa-zisului Ţinut Secuiesc şi a altor enclave etnice pe care aceştia vor decide să le făptuiască. Nu ştim, de asemenea, cum arată Slovacia în urma cedărilor în faţa partidului etnic maghiar de acolo, dar ştim cum arată Europa, iar în contrast cu imaginea acesteia, România, cu partea ei cea mai mare, Transilvania, este un fel de talmeş-balmeş româno - maghiar, încât călătorului neavizat, venit din altă parte, îi este greu să afle al cui teritoriu este aceasta. Inscripţii bilingve la fiecare pas, ca şi când fiecare ar trăi în propriul său univers fără a avea tangenţă unul cu altul. Table bilingve la intrarea în localităţi, dar şi pe indicatoarele rutiere. Table bilingve pe frontispiciul gărilor, table bilingve la sediile poştale, pe zidurile instituţiilor locale şi centrale, inscripţii bilingve la străzi, pe sediul firmelor, în reclame, pe sticla televizoarelor, în marile magazine, pe etichetele produselor etc. Table şi inscripţii bilingve cu rost şi fără rost, cu ghiotura, pe ici-colo drapele ungureşti, doar pentru a dovedi cât sunt ei de rotunzi, pentru satisfacerea unor orgolii nemeşeşti. Iar după toate acestea, o populaţie maghiară îndoctrinată cu himere, încruntată, pregătită în fiecare moment pentru o atitudine ostilă şi un exclusivism tot mai accentuat, închisă tot mai mult în universul ei etnic îngust, gata să sfideze tot ce-i românesc. O atmosferă de rău augur pentru un climat de viaţă care, în ciuda unor adversităţi, a funcţionat la un nivel de standard civilizat, atunci când maghiarii nu erau burduşiţi cu atâtea drepturi, care, iată, îi plictisesc, dar nici nu li se turnau în cap atâtea năzbâtii, fiind cu picioarele mai pe pământ. Ei sunt acum în postura celor îmbuibaţi care, având de toate şi totul la îndemână, se plictisesc prea devreme de binele ce-l au. O lecție dură pe care UDMR, în aroganța sa, se pare că vrea s-o administreze românilor pentru îndrăzneala clasei politice de a nu-i mai coopta la guvernare, acolo unde, de fapt, îndeosebi pe vremea guvernului Tăriceanu, de tristă amintire, s-au plămădit oficial, deci cu acte în regulă, toate manifestările de separatism, de bilingvism, inclusiv constituirea enclavei Ţinutul Secuiesc. Românilor le-au trebuit 20 de ani ca să se lămurească cu privire la adevăratele pretenţii ale maghiarilor. Lucruri pe care noi, cei de aici, îndeosebi din Târgu-Mureş, le-am ştiut încă din primele zile de după evenimentele din decembrie 1989, împotriva cărora am luptat din răsputeri. Dacă n-ar fi existat Uniunea Vatra Românească, dacă n-ar fi fost Partidul Unităţii Naţionale Române şi, nu în ultimul rând, dacă n-ar fi existat clarviziunea unor ziarişti de la „Cuvântul liber", soarta Transilvaniei, şi implicit a României, ar fi fost de-a dreptul tragică. Situaţia pe care o deplângem noi acum putea fi mult mai bună, dacă politicienii noştri nu s-ar fi jucat prea adesea cu focul, dacă n-ar fi aruncat peste bord interesul naţional, de dragul succeselor personale sau de partid. Pentru că, la urma-urmei, românii aveau de luptat nu cu un colos, ci cu ideile retrograde ale unei ţări mici şi ale unor lideri minoritari, care atunci când sunt lăsaţi de capul lor nu-şi mai încap în piele. Pe altarul intereselor politice ale PSD, PD-L sau PNL, România a fost răstignită, sacrificată, oferită, ca o pradă uşoară, dar copioasă, UDMR, din care aceasta şi-a extras ce a dorit şi cât a dorit, pentru a deveni mai rapace şi mai agresivă. Iar dacă avem în vedere manifestările cu tentă antiromânească din zona celor două judeţe - Harghita şi Covasna, dar şi din o parte a Mureşului, putem aprecia situaţia critică în care a ajuns România, ţară cu un potenţial autohton mult mai puternic decât Slovacia, dar cu slabi oameni de stat şi lipsiţide simţ patriotic. Numai astfel s-a putut ajunge în penibila situaţie în care indivizibila Românie din articolul 1 al Constituţiei să fie considerată în mintea unora un biet SRL, în care fiecare este liber să facă ce vrea cu partea sa de capital, chiar dacă el reprezintă doar 7 la sută din total, după spusele lor, şi 6,6 la sută, după statisticile oficiale. Cât priveşte Transilvania, ponderea nu este 25 la sută, cum le place să susţină, ci sub 20 la sută, mai precis 19,60 la sută. Conform recensământului din 2002, în cele 16 judeţe ale Ardealului trăiesc 5.393.552 de români (74,69 la sută) şi 1.451.718 maghiari (19,60 la sută), diferenţa fiind alţii. După evenimentele recente de la Miercurea Ciuc şi Odorheiul Secuiesc, în urma cărora aflăm că în România se mai flutură un drapel (cel secuiesc), că se mai afişează o stemă (cea secuiască), că se mai cântă un imn (cel secuiesc), gesturi considerate de oameni cu mintea întreagă extrem de grave, politicienii noştri tac. Strategic tac şi belicoşii. Un fel de linişte de dinaintea unei noi furtuni. Dovadă că„interesul politicienilor noştri faţă de soarta ţării este aproape nul. în situaţia dată, cei aflaţi în funcţii trebuiau să reacţioneze prin instituţiile statului pe care le conduc, instituţii de altfel bine plătite, dar care nu se prea dau în vânt pentru apărarea integrităţii şi suveranităţii României. Fie că sunt politicieni, magistraţi, jandarmi sau poliţişti, oameni care prin natura funcţiilor lor sunt chemaţi să asigure ordinea de drept şi să apere integritatea ţării. Pentru că nu există interes pe această temă, va trebui să-i judecăm pe cei care vor să ne conducă cu mai mare exigenţă, cântărindu-le,în primul rând,faptele, pentru că vorbele le sunt goale. Ei prea se dau de ceasul morţii în declaraţii, iar când ţara este în pericol se fac că nu pricep. De patrioţi pe termen scurt şi cu simbrie mare de la stat nu avem nevoie! ” CUVÂNTUL JOI, 17 SEPTEMBRIE 2009 1 1 Către Primăria oraşului Sângeorgiu de Pădure, Prefectura judeţului Mureş, Redacţia ziarului „Cuvântul liber” Târgu-Mureş (Urmare din pag 1) Să analizăm în primul rând „Expunerea de motive". Aşadar, ne punem întrebarea firească: de ce este necesară schimbarea denumirii acestei pieţe, fiind vorba de centrul localităţii? Ce îmbunătăţire aduce? Prin ce anume este oportună, aşa cum se arată în expunerea de motive în care se afirmă, dar nu se arată nici necesitatea, nici oportunitatea, deoarece acestea nu există în preambulul expunerii de motive se arată că, cităm: „Iniţiativa vizează reactualizarea unei vechi denumiri de 350 de ani"'. Realitatea este că, în urmă cu 350 de ani, întregul teritoriu constituia curtea castelului, fiind proprietatea grofului Rhedey, împreună cu castelul în care azi funcţionează o unitate de învăţământ. Ne punem întrebarea: de ce, oare, este nevoie de o întoarcere cu 350 de ani în timp, pentru a schimba denumirea centrului localităţii? Este nevoie de o întoarcere până în Evul Mediu? Din Evul Mediu şi până în prezent nu a existat nicio persoană localnică, dar niciuna, care, prin personalitatea sa, să fi meritat a-i purta numele? Pe cine supără şi de ce denumirea actuală, Piaţa Unirii, denumire care se încadrează perfect în prezentele aspiraţii europene. Toată acţiunea nu este altceva decât o veche „uvertură" a unei orchestre care concertează o simfonie a iredentismului inspirat din trecutul apus al epocii feudale, falimentare şi sună ca o veche placă de patefon hodorogit. Bagheta care dirijează această orchestră se află în mâna unor persoane care caută să învrăjbească bunele relaţii ale etniilor din localitatea noastră, care, până în prezent, au convieţuit în pace şi în linişte. Nesăbuinţa are darul de a strica armonia din localitate şi împrejurimi. Semnatarii acestei acţiuni nu sunt decât nişte unelte prin care autorii conceptului încearcă să-şi aducă la îndeplinire scopul propus. Revenind însă la scopul şi la conţinutul „Expunerii de motive", este necesar să analizăm trecutul istoric al localităţii şi,în concluzie, să stabilim meritele Claudiei Rhedey, pentru ca numele acestei persoane să fie purtat de centrul localităţii. Claudia a fost fiica grofului Rhedey, proprietar al castelului care, tradiţional, poartă numele de castelul Rhedey. Rhedey Claudia, căsătorindu-se cu un prinţ din familia regală a Marii Britanii, a devenit prinţesă de Wells. A trăit în Anglia. Călărind, cade de pe cal. Căderea este fatală, moare, şi, după dorinţa sa, este înmormântată în Biserica Reformată din Sângeorgiu de Pădure, unde, pe piatra funerară, se află o inscripţie în limba engleză. Trecând la conţinutul celei de-a doua părţi a „Expunerii de motive" se afirmă că „Numele străzilor vorbesc cel mai bine despre un oraş". Să fie cu iertare, dar numele străzilor unui oraş reprezintă,în primul rând, personalităţi care, în decursul vieţii, au câştigat meritul ca o stradă să-i poarte numele. Este mesajul de recunoştinţă al oraşului faţă de personalitatea respectivă. A doua propoziţie este formulată astfel: „Prin atribuirea acestui nume se va urmări promovarea unui „brand" local pentru oraşul Sângeorgiu de Pădure". Aha! Deci acesta este scopul urmărit de acţiune! Se afirmă, în continuare, că este demonstrat, istoric, înrudirea Familiei Regale Britanice„cu familia Rhedey, dar nu contestă nimeni acest fapt. în schimb, afirmaţia că prinţul Charles este primul din Familia Regală a Marii Britanii care face o vizită la mormântul Claudiei este un neadevăr, dovadă fiind că aceia care fac această afirmaţie nu sunt în cunoştinţă de cauză, deoarece persoane octogenare, care mai trăiesc azi, afirmă că au văzut-o pe Regina Maria a României Mari la Sângeorgiu de Pădure, la ultima vizită care a avut loc în anul 1937. Să menţionăm că nu a fost unica ei vizită, deoarece ea a făcut mai multe, ori de câte ori venea de la Sovata, care era una dintre staţiunile sale preferate. De fiecare dată,de câte ori a fost în vizită, a făcut donaţii substanţiale, în bani, Bisericii Reformate din localitate, fapt relatat de fostul preot reformat, în perioada interbelică, Fulop Ferenc. Să nu scăpăm din vedere că Regina Maria provine din Familia Regală a Marii Britanii, ca descendentă a „sângelui albastru", nu prin căsătorie. în timpul Primului Război Mondial, a depus o intensă activitate, vizitând ostaşii răniţi aflaţi în spitalul de campanie de pe front, fapt pentru care şi-a câştigat, pe merit, denumirea de „mama răniţilor". Mai adăugăm, pentru neştiutori, că Regina Maria a reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Paris, în paralel cu activitatea dânsei, să o vedem pe cea a Claudiei. A rămas după Claudia o activitate care să-i creeze, să-i scoată în evidenţă personalitatea la nivelul Reginei Maria? A rămas după ea o operă literară? Nu. A rămas o lucrare ştiinţifică? Nu. A rămas vreo operă de artă? Nu. A rămas o acţiune socială ,asemănătoare cu a Reginei Maria? Nu. A luat, măcar o dată, atitudine privind uşurarea vieţii iobagilor pe care îi stăpânea tatăl său, în calitate de grof, feudal deci? Nu. Cum putea să o facă în vremea despotismului feudal, care asuprea supuşii, atât români, cât şi maghiari? Cea mai bună dovadă a comportamentului feudal din vremea sa sunt următoarele două strofe ale unui poet maghiar: „Semeţul rege Eduard, "Pe un galben cal străpunge înfrântul Wells, el însuşi vrea Să vadă de-i ajunge, Să vadă soarta ce i-a dat Norodul cum şi-o împacă, îngenunchiat cu vita în jug, Să rabde şi să tacă". Deci: „îngenunchiat cu vita în jug, Să rabde şi să tacă!". Indiferent în ce loc pe pământ trona aristocraţia, comportamentul faţă de norod era acelaşi. Familia Rhedey făcea parte din această aristocraţie. Deci, după unele capete luminate, azi, când ne aflăm în mileniul al lll-lea al omenirii, este oportun a ne întoarce 350 de ani în Evul Mediu, pentru a găsi o persoană care să merite denumirea centrului localităţii noastre? Bravo, raţiune! . După sumara situaţie comparativă, punem în faţa opiniei publice să aprecieze care dintre cele două persoane, Regina Maria sau Rhedey Claudia, este persoana care îndeplineşte condiţiile de personalitate, câştigate prin meritul faptelor lor, de a purta cu cinste numele în dispută. Cum de cei care au iniţiat această propunere au scăpat din vedere cele de mai sus? Dacă „scăparea" este din necunoştinţă de cauză, atunci necesită iertare, dacă este premeditată, atunci s-a comis o crasă nedreptate şi ascunde, prin aceasta, adevărata intenţie a scopului, falsificând adevărul istoric. Pentru a câta oară şi până când? Revenind la motivaţia în cauză, se afirmă că, la Londra, prinţul Charles a înfiinţat o fundaţie numită Mihai Eminescu. Ne face plăcere să aflăm acest lucru. Suntem convinşi că nu ar fi ales numele, dacă nu i-ar fi cunoscut opera poetului. Iată că, la Londra, se recunoaşte meritul poetului, în timp ce, la Sângeorgiu de Pădure, numele lui Eminescu a fost profanat. Cum anume? Vă spunem în cele ce urmează. La Sângeorgiu de Pădure a existat o stradă cu numele poetului. Spunem la timpul trecut, deoarece, dacă ne luăm după tăblițele indicatoare ale străzilor, această stradă, neavând indicator, înseamnă că nu există. Strada în cauză are cinci case pe o singură parte a ei și duce în câmp, fără trotuar, nepietruită, cu gropi. Dacă cineva se aventurează pe această stradă cu autoturismul, pe vreme ploioasă, nu iese de aici decât cu ajutorul tractorului. La capătul străzii a existat o placă emailată, ca toate celelalte plăci, pe care scria „Str. M. Eminescu". A existat numai, că, de mai bine de doi ani, nu mai există, deoarece, binevoitori, probabil copii, au luat-o la ţintă cu pietre şi au „ciuruit-o, până când nu se mai putea descifra nimic, în cele din urmă a dispărut. Nu se ştie cine sunt autorii acestei profanări. Presupunem că au făcut copiii această ispravă, probabil îngroziţi ca nu cumva la şcoală să fie obligaţi să înveţe cele 98 de strofe ale „Luceafărului", înscris în cartea recordurilor ca cel mai lung poem al literaturii mondiale, scris de Mihai Eminescu. Or, acest fapt de ce nu a intrat în atenţia grijuliilor care se ocupă cu schimbarea denumirii străzilor? Probabil nu o consideră oportună. Dar cum se explică faptul că, de doi ani, cazul nu a fost sesizat de niciunul din cei 15 consilieri şi nici de cei care se ocupă de gospodărirea localităţii? Oare ce ar zice Prinţul Charles de această ispravă, din moment ce, în timp ce la Londra dânsul înfiinţează o fundaţie numită Mihai Eminescu, la Sângeorgiu de Pădure acest nume este profanat? Probabil, la următoarea vizită, îi vom afla părerea, întrebându-l. Nu e târziu ca făptaşii să fie traşi la răspundere. Dar cine să o facă? Rugăm organele, în a căror competenţă intră acest caz, să facă cercetările şi demersurile care se impun, înainte de concluzie, un sfat pentru semnatarii iniţiativei. Pe viitor, gândiţi cu capetele proprii, nu cu ale altora! Dacă nu sunteţi capabili, înainte de a acţiona, vă cităm un sfat din opera poetului: „Ce e rău, şi ce e bine, te întreabă şi socoate" („Glossa" de M. Eminescu). în concluzie, protestăm, cu hotărâre, împotriva propunerii de schimbare a denumirii actuale a centrului localităţii, deoarece denumirea de Piaţa Unirii este în spiritul aspiraţiei europene (amintim şi de marele act de la 1 Decembrie 1918), care tinde spre unirea popoarelor şi nu spre dezbinare. Iar dacă dorinţa iniţiatorilor demersului ţin atât de mult şi invocă marele merit istoric şi „brandul" înrudirii cu Familia Regală a Marii Britanii, atunci suntem de acord cu schimbarea denumirii, mult mai mult meritorie, în aceea de „Piaţa Regina Maria". în sfârşit, reamintim spre reflectare un vechi proverb: „Cine seamănă vânt,culege furtună!".