Cuvîntul Libertății, noiembrie 1995 (Anul 7, nr. 1527-1556)

1995-11-04 / nr. 1530-1531

■ CUVINTUL LIBERTĂȚII 9 SÎMBĂTĂ 4, DUMINICĂ 5 OCTOMBRIE 1995 Poezia și istoria literară MIRCEA MOISA este cunoscut mai mult ca publicist și istoric literar. De aproape trei decenii și-a risipit articolele, cu generozitate, prin ziare și reviste fără să le adune, însă, din păcate, în volume. Colaborator de bază al revistei “Ramuri” și al cotidianului “Cuvîntul Libertății”, în care susține, de mai mult timp, o extrem de interesantă și instructivă rubrică. Familii cultural­­creatoare românești, care numai ea singură ar putea forma materia unui volum, Mircea Moisa este un istoric literar de o pregătire temeinică, solid­ă, informat și erudit, la care vocația didactică și pedagogică, primordială în structura sa, se poate observa la tot pasul. Nu în ultimul rînd, am subliniat bogata și fecunda sa activitate de animator cultural, în care pune multă pasiune și spirit constructiv, remarcîndu-se cu o prezență dinamică și indispensabilă în viața literar­­artistică din Cetatea Banilor. Cu destulă parcimonie și autoexigență, poate cu o prea exagerată scrupulozitate artistică, cu o oarecare timiditate, ca să nu-i zicem pudoare, în fața actului creator, pe care alții nu o au, Mircea Moisa publica rar de tot, cîte o poezie și numai la zile mari, cînd se socotea îndeajuns de inspirat și cînd își lua inima în dinți. Poate mulți vor fi socotit că poezia este o îndeletnicire secundară și recreativă pentru profesorul, publicistul și istoricul literar Mircea Moisa, un fel de “violon d’Ingres”, dar s-au înșelat. Recentul său volum de versuri: Casa din cîmp, apărut în colecția “Poesis” a Editurii “Ramuri”, ca și volumul anterior: Podul Urmelor, tipărit la aceeași editură, în anul precedent, probează că poezia este - pentru Mircea Moisa - o vocație, mai mult chiar, că poezia face casă bună cu istoria­ literară. O anumită perspectivă istorico­­literară îi este absolut necesară oricărui poet adevărat, pentru că, altfel, nu știe de unde vine și unde să se plaseze, în ce descendeță trebuie să se înscrie și poate să creadă că a descoperit America, ea fiind, în realitate, descoperită de mult. Mulți istorici literari și critici au scris poezie, dar poezia lor este, în general, livrescă, suferă de uscăciune și pedanterie, ceea ce nu constituie și cazul lui Mircea Moisa, la care trăirea lirică este profundă și autentică, organică, în pofida cunoștiințelor culturale acumulate în timp. Poezia lui Mircea Moisa își păstrează prospețimea și vigoarea, naturalețea și spontaneitatea, chiar și atunci cînd poetul prelucrează motive culte, astfel încît este aproape imposibil să demarcăm ceea ce este “trăire” de ceea ce este “artificiu tehnic”, în această poezie. Dacă ar fi să stabilim nota dominantă, definitorie, a poeziei lui Mircea Moisa, atunci am spune că, de fapt, ceea ce o caracterizează, mai presus de toate, este acea “puritate a fenomenelor originare”, cu care ne-au obișnuit romanticii și expresioniștii și pe care o regăsim și în folclorul nostru. Influența lui Hölderlin și mai ales a lui Blaga, modelul obsedant pentru Mircea Moisa, își spune peste tot cuvîntul, fără să-i diminueze poetului originalitatea și personalitatea. Mircea Moisa încearcă să recupereze, prin rememorare și cuvînt, universul mirific și fascinant al copilăriei, petrecute în Nord-Vestul Ardealului, univers încărcat de datini și tradiții, obiceiuri românești, dominat de credința strămoșească și marcat de­ ­ “teroarea istoriei”. Peste o geografie reală, a Cîmpiei Careiului natal, în care Ierul, molcom și stătut, ca orice rîu de șes (“Nici rîu nici baltă”) devine principal punct de reper, cu “Podul Urmelor” unde mama își topea cînepa vara, se suprapune o geografie mitică, fabuloasă. Recuperarea se face din perspectiva “fenomenelor originare”. Un astfel de “fenomen originar” este firavul “Fir de iarbă”, în fața căruia poetul se apleacă smerit, dar a cărui putere, incomensurabilă, o depășește pe cea a megawaților centralelor nucleare sau pe cea megatonelor bombelor atomice a (Altarul meu). Colindele și doinele ardelenești sunt revalorificate, printr-o artă rafinată și subtilă, dar “jalea milenară” a Ardealului îl face pe poet să se simtă, mereu, “sub o stea fără noroc”, într-o poezie străbătută de un adînc tragism al existenței. “Năbădăios și trist”, cum se autodefinește, Mircea Moisa ne apare, uneori, ca un poet desprins din stirpea aleasă a lui Emil Botta, care a imprimat o notă stranie și funambulescă “spațiului mioritic”. “Clasa de cîmp” atestă, și mai mult, pecetea istoricului literar. Acest volum este, însă,mai livresc decît primul. O dovadă o constituie și numeroasele dedicații, adresate unor mari personalități ale culturii românești și universale. “Casa din cîmp” este un simbol al civilizației noastre arhaice și tradiționale. Poemul care împrumută titlul volumul are drept “motto” o extraordinară propoziție a lui Constantin Noica: “Nu faceți case mai înalte ca arborii”. Dar nici versurile lui Mircea Moisa nu sunt mai prejos: “Nu-i peșteră, / Nu-i nici bordei și nici palat... / Coșul e acoperișul ei cel adevărat... “. OVIDIU GHIDIRMIC. “NICI TU, MAMA, N-AI ȘTIUT­ C-AI SA-MI DAI UN CHIP DE LUT” ♦ SINGUR, ÎNLĂCRIMAT, ÎN VACARMUL TOAMNEI, ca în copilărie, duminica (spre asfințit), cînd cei mai triști oameni ai satului (Elegii... la 34 de ani) și uimirii în fața marilor miracole ale lumii. Era, deci, de așteptat să producă o asemenea frumoasă izbîndă,mai ales că, despre acest llc la inimă la inimă aruncau bănuți de argint la răscruciuri. Știu pe de rost Movul și Moartea, iubirea și Izvoarele Somnului. Cînd taci, cînd tac, mi-e sufletul de lumină plin. Din ce petală de doliu izvorăște odihna? în ce ghimpi de trandafiri sîngerează țipătul (alb) de porumbel? ♦ LĂCRIMARIU: ceară și fericire, amiaza din ulmi, etern­le Toamnei, luminiș de vorbe, trăsuri purtate de vînt. ♦ POEM NETERMINAT (I): Nici tu, mamă, n-ai știut/ C-ai să-mi dai un chip de lut// Nici tu, mamă, nu visai/ Doliu peste părul meu bălai... ♦ “ALERGĂTORUL­­ DE RYKAS”. La Editura Fundației “Constantin Brâncuși”, din Tg. Jiu, vede, în sfîrșit, lumina tiparului întîia carte de versuri a poetului Alex. Gregora. Născut la 22 ianuarie 1958, în comuna Vela, județul Dolj, Alex. Gregora (pe numele adevărat, Iancu­­^Buză) scrie o poezie rară, a extazului condeier (tînăr și talentat), s-au exprimat, deja, pozitiv, Marin Sorescu, Ion Horea și Nicolae Diaconu. ♦ PRAF DE CRIZANTEME: “Există seducții atît de puternice încît nu pot fi decît niște virtuți” (Baudelaire). ♦ DE RECITIT: “Jurnal/­­ul peregrin” de Gabriela Negreanu. ♦ SĂRUT­­(PALID) PE DEGETE PLÎNSE. Eclipsă. Freamăt de iarnă. Lumină cît încape în suspinul tău (dalb) ca o floare de măr. Clipa cea Mare e­ atît de aproape, încît ușierul Tristeții va muri (de uitare) prăbușit în Exil. ♦ SICRIU bătut în cuie de tei. POEM NETERMINAT (II): Chenar de cameră gustie/Ruină a moliilor cu simbrie//Intîmplări c-un patefon/Crivăț pe-un combinezon// Și e frig/ Tot te tot strig//Dar în casta piramidă/ Tu ești vidă, tu ești vidă... CONSTANTIN PREDA COLOANA CERULUI Cîntecul nu are-nceput decît în pașii mei, solitari, cu ecouri de lut... Cîntecul nu are sfîrșit -iubirea-i columna cu tîmpla-n zenit... CALEA FRAGEDULUI CURCUBEU “Vino, iubite, din trestia trupului meu să dăltuiești arca, strălucitoare -y­i la proră flutura-vom purpura clipei, care nu moare... Am­ tril de privighetoare înveșmîntați - nocturn curcubeu, vino să ne dăruim iubirii, unicul nostru zeu... “ POST-SCRIPTUM LA UN POEM PIERDUT Am venit, am venit, am venit - dincolo de răspîntie am privit: copac nelumesc, o, coaja-i fierbinte . (cerb de argint? stîlp de cuvinte?) trăiește în toate anotimpurile deodată, smulge vremuirii poarta blestemată...­­ DAN LUPESCU EUGEN IONESCU: DS CE MAI EXISTA RAUL?" întrebat, la începutul anului 1992, de ce scrie, de ce un astfel de teatru, Eugen Ionescu a răspuns: “Este vorba de nevoia imperioasă de a mă exprima, de a spune ce am pe suflet... Dintotdeauna, m-am împotrivit răului și, cu toată osteneala celor 82 de ani ai mei, tot nu mă dau bătut, continui să mă împotrivesc. Mi-am pus și eu întrebarea, ca atîția alții,ce e lumea, cum de există ceva, în loc de nimic. Și, dacă acceptăm existența, apare altă problemă: dacă toate acestea există, dacă nu putem stăvili existența ființelor, atunci de ce mai există răul?...” Eugen Ionescu, alături de Samuel Beckett, Friedrich Durenmatt, Max Irisch și alții, căutători ai noului în domeniul dramaturgiei, încearcă, de fapt, să demonstreze că lumea se prezintă, în mod tot mai pregnant, ca anti-lume, ca sub-lume dostoievskiană, că istoria paradigmei moderne a ajuns la capătul rațiunii ei, adică a capacității de a înțelege ce se petrece și de a acționa în mod corespunzător. In măsura în care, în secolul XX, în era “sfârșitului istoriei”, a nihilismului dezlănțuit, creativitatea, imaginația izbutesc să se manifeste, acest lucru se realizează sub forma protestului împotriva paradigmei domi­nante, descriindu-i spaimele sau luînd în derîdere sterilitatea ei. Pentru că omenirea nu s-a eliberat de unitatea de măsură al cărei temei îl constituie tocmai ne­măsura, absurdul și neadevărul. De aceea, s-a născut farsa tragică, expresie a epocii moderne - o epocă a subiectivismului în care individul nu se poate concilia nici cu sine. Eugen Ionescu a încercat să-și definească propriile creații: “«Cîntăreața cheală» este mirarea mea în fața lumii, ca și în fața existenței. Textul n-a fost pe deplin înțeles, s-a spus da­că- i alegorie, ba că-i parodie, cînd, de fapt, este vorba de esența absurdă a comportamentului uman”. ’’«Rinocerii» este, în mare măsură, propria-mi istorisire. Textul nu e un rechizitoriu doar la adresa nazismului sau a comunismului, ci la adresa intelectualității care propagă idei istorice, în general, idei totalitariste. Textul meu e atacă tocmai conformismul, care de cînd lumea”. ’’«Scaunele» reprezintă proliferarea lumii. Este o poveste despre bătrînețe. Scaunele sînt oaspeții nevăzuți care îți dau o senzație de pustietate, iar lumina care se vede, întruchiparea împăratului, este, de fapt, Dumnezeu, care poate veni sau nu, dar care este așteptat”. Aceste rînduri sunt fragmente dintr-un interviu acordat publicistei iugoslave­­ care trăiește la Paris - Branka Bugavac Le Comte, apărut în revista literară “Knijizevne novine” din Sarajevo; textul reprezintă, acum, o raritate bibliofilă, căci puține exemplare au putut fi salvate de focul devastator ce a cuprins clădirea redacției, în războiul absurd și distrugător. Eugen Ionescu se întreba, cu durere: “Cum de a fost posibilă bombardarea unuia din cele mai frumoase orașe ale lumii?”. LUMINIȚA RISTEA Familia Bredicenilor lugojeni exprimă, pe parcursul a trei generații, un traiect istoric, cultural-creator și spiritual, care se­ constituie și se manifestă prin afirmarea valorilor din provinciile istorice românești pe coordonatele unui principiu ordonator - cel al culturii noastre naționale. Tiberiu Brediceanu (1877- 1968) s-a afirmat, încă de la începutul acestui secol, ca unul dintre exponenții specificității zonelor folclorice într-un întreg organicist, prin înțelegerea superioară a artei populare și a valorificării ei în creația muzicală cultă. El a adunat peste două mii de cîntece și jocuri populare. Din acestea a folosit, prelucrîndu-le, în scrierea poemului muzical­­coregrafic “Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cîntec” o suită coregrafică, vocală și corală, cu pian/orchestră. Scena lirică într-un act, “La șezătoare”, reprezentată prima oară în 1908, se constituie din prelucrarea unor cîntece și dansuri populare, într-un registru simfonic. Capodopera creației muzicale a lui Tiberiu Brediceanu, scena lirică, reprezentată în premieră absolută în anul 1936, conține arii și momente corale antologice, precum “Doina Stăncuței”, “Floricică de pe apă”, “Dragu-mi-i mîndră de tine”, “Cîntecul Iancului”, prezente­­ permanent în repertoriul multor BREDICENII interpreți de marcă. Tiberiu Brediceanu a avut un rol important în organizarea și conducerea Operei Române din Cluj, imediat după Marea Unire din 1918, iar în 1920 s-a aflat în fruntea întemeietorilor Societății Compozitorilor Români, sub patronajul marelui George Enescu. Mihai Brediceanu (n.1920, Brașov) a moștenit talentul muzeal al tatălui său, Tiberiu. A fost ani în șir dirijor permanent al Filarmonicii “George Enescu” din București, prim dirijor al Operei Române, dirijînd, în numeroase turnee, unele dintre cele mai prestigioase orchestre simfonice din marile centre muzicale europene și din America. Mihai Brediceanu a compus și o variată muzică simfonică, de teatru, de cameră, vocală. Este, totodată, inventatorul polimetronomului electric­ Cornelia Brediceanu (1897- 1983), sora mezină a lui Tiberiu Brediceanu, cu studii liceale la un Colegiu din Elveția și la Brașov, urmînd apoi Facultatea de Medicină a Universității din Viena, a devenit, în 1920, soția lui Lucian Blaga. în anul 1919. Cornelia a lucrat ca traducătoare în cadrul Delegației Române la Conferința de Pace de la Paris, delegație din care făceau parte, ca specialiști, fratele său mai mare, Caius Brediceanu,­ și Iosif Blaga, unchiul lui Lucian, între 1916-1920, între Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga a avut loc o foarte intensă corespondență. S-au păstrat numai scrisorile tînărului Blaga, în număr de aproape două sute. Ceea ce a însemnat pentru omul și creatorul Lucian Blaga iubita și apoi soția sa, mărturisește însuși marele poet și filosof în memorabila sa carte “Hronicul și cîntecul vîrstelor”. Vom adăuga și o mărturisire formulată ca răspuns la un chestionar întocmit de profesorul de estetică, Liviu Rusu: “Cu timpul am devenit tot mai exigent față de propriile mele creații, în dezvoltarea conștiinței mele critice cred că a jucat un rol deosebit soția mea. în privința aceasta ea e “Biciul lui Dumnezeu”. Familiile Brediceanu și Blaga strălucesc cu lumina lor binefăcătoare, în universul culturii românești, pe parcursul temporal a mai mult de un copoi MIRCEA MOISA Sub brutul, ocrotitor, al lui Bud Spencer Profesional vorbind, din 1990 Italia a devenit “țara de adopțiune” pentru tînăra violonistă Meda Gheorghe, pînă de curînd membră în orchestra simfonică a Filarmonicii “Oltenia” din Craiova, cînd se transferă la Rm. Vîlcea, în cadrul instituției de același profil, nou înființată. în Italia, la Cesena, a lucrat perioade lungi cu orchestra feminină “Les Fleurettes”, care preia în variantă modernă un repertoriu specific: romanțe de operetă, bucăți de jazz, ritmuri latino-americane, muzica de evaziune a anilor foarte apropiați. Sunt prezentate compoziții ale unor mari protagoniști ai genului, de la I. Berlin la G. Gershwin, de la Duke Ellington la Cole Porter, la S. Jopplin, C. Chaplin, L. Bernstein, L. Weber, N. Rota ș.a., fără a-i uita pe clasici: Strauss, Lehar, Waldteufel. Așa se face că talentata violonistă a Filarmonicii “Oltenia”, Meda Gheorghe , evoluează, strălucitor, la Roma, Napoli, Milano, Torino, Veneția, Rimini. “Les Fleurettes” se impune cu distincție și rafinament. E normal ca într-o astfel de aventură profesională pe un tărîm ivit anume pentru muzică, să dai și de niște “monștri sacri”, de la care rămîi cu amintiri de neuitat. Privirile aleargă peste “instantaneele” cu Antonella Elbia, de la Canale 5, pentru a se fixa pe o fotografie, din 1993, la Roma, cu “muntele de actor” care răspunde la numele BUD SPENCER, altminteri o voce des auzită în emisiunile de divertisment italiene. Impresionată de cum l-a văzut, avîndu-l aproape și pe dirijorul Roberto Pregadio, olteanca noastră își poate acum savura trofeul de o clipă, dar ce clipă! Parafrazînd titlul unei cunoscute pelicule, al cărei protagonist este însuși Bud Spencer, Meda Gheorghe se poate felicita pentru că “toate astea mi se întîmplă și mie...” VIRGIL DUMITRESCUĂ Nu e adevărat poet mare decît acela care crește puterea de a simți a neamului său și, prin el, a omenirii. N. IORGAV Pagina 3 solitoe vii . Regretatul muzicolog și dirijor Eugen Pricope, în cartea sa “Dirijori și orchestre” , apărută în 1971, scria: “întors de la Moscova în 1946, unde a dat strălucite recitaluri și concerte ca solist și dirijor, ilustrul nostru muzician George Enescu oferă compatrioților săi cea din urmă serie de aur, concertând împreună cu Yehudi Menuhin, în sala Aro, fie acompaniiindu-l la pian, fie dirijîndu-l, fie cîntînd ca violonist alături de el. După ședințele Academiei Române la care a luat parte pînă în 8 iunie 1946, Enescu se retrage în liniștea familiară a peisajului de la Tescani, înainte de a pleca în ultimul său mare turneu peste ocean, în cea din urmă călătorie peste țărmurile vieții sfârșite la Paris. Ilustrul nostru compatriot a aparținut și aparține culturii universale. Melomanii și muzicienii, oamenii luminați, cu vederi înaintate, lucizi, care au măsurat, fără vreo abdicare de la probitatea stimei pentru geniu, dimensiunile virtuților artistice și etice ale lui, au­ regretat întotdeauna că viața muzicală românească nu a fost diriguită de Enescu. Ea n-ar mai fi fost bîntuită și sfârtecată de “vulturi de coteț”, cum scria cronicarul, nu ar mai fi înregistrat pierderi, pribegiri, doruri și atîtea păreri de rău. Dar timpul repune totul la locul potrivit”. ■Marele nostru muzicolog Viorel Cosma reproducea, într­­un număr din revista “Spectacolul muzicii”, un fragment extras dintr-o tulburătoare emisiune radiofonică, transmisă la 23 martie 1955, în care Alfred Alessandrescu, dirijor, compozitor și colaborator al lui George Enescu, vorbea despre genialul nostru muzician: “Muzica trecută prin personalitatea sa apare ca transfigurată, în toată măreția ei, și, deși Enescu își pune întotdeauna pecetea persona­lității sale uriașe pe tot ceea ce cîntă, el păstrează, totuși, un respect absolut pentru gîndirea lui Bach: niciodată geniul propriu al acestuia nu se manifestă mai clar decît în interpretarea monumentală a lui Enescu. Enescu nu interpre­tează ca virtuoz al viorii, ci ca un mare compozitor ce este, ca un creator care știe să desprindă ideea unei opere, s-o urmărească în dezvoltarea ei, pătrunzînd în tainele construcției măiestrite a unei lucrări, stabilindu-i diferitele planuri și redîndu-i întregul echilibru în întreaga semnificație umană. Posedînd ca nimeni altul acel secret de a ataca patru sunete deodată pe vioara sa, în acorduri largi și sonore, artistul român îți dă impresia că asculți nu o vioară, ci o orgă sau o întreagă orchestră de coarde, uneori cu efecte de flaute și de trompete. (...) Ca dirijor al operelor orchestrale ale lui Bach, Enescu este același interpret care, cu ritmul său riguros și cu extraordinara sa putere de adîncire a stilului marelui compozitor, știe să construiască în linii lapidare, pe largi planuri arhitecturale, mărețul edificiu al Suitei în re, de pildă, sau al colr șase Concerte brandenburgice”. CLAUDIU MOLDOVAN Faiul din minte cît oi fi. Pînă m-or băga în pamînt. Ba dacă voi putea și-oi avea voie, am să spun și pe lumea cealaltă. Aveam noi pe unul în sat, Lăpădică. Scăpăra la minte, îl citise pe Ierefini din scoarță în scoarță. Dar bunul Dumnezeu îi mai dăduse lui încă ceva: un dar, de a-și bate joc de proști, de gugumani și de ghirghirele. Sînt ani buni de­ atunci. Era pe vremea cînd prin gara R­ă­c­a­r­i treceau trei marfare și două personale în 24 de ore. Ca să ajungi la Craiova, trebuia să mănînci de vreo două ori pe drum. “Bă­nea Lăpădică, mîine mergem, cu mieii la piață la Filiași că veniră Pastile”. “Mergem neică, mergem, că ai naibii mieii ăștia, m-au lăsat cu gura uscată, nici n-am gustat laptele pînă acum”. Și ne-am dus. Am vîndut și mieii una-două, că nu prea erau în anul ăla. La întoarcere, spre Seaești (uite că mă luă gura pe dinainte) făcurăm “haltă” la Răcari în gară. O țuică-două, cînd ne pomenirăm lîngă noi cu impiegatul, care, după cum arăta, luase și dînsul vreo trei, dacă nu patru. “Mă domne impiegat, îl luă nea Lăpădică, Dumnezeu să-l ierte, păi dumneata bei la serviciu?”. “Beau nene, că pînă vine celălalt tren mă refac”. “Bă­neică, zise >.nea Lăpădică omului nostru “luat de ape”, hai să facem un tîrg. Ia vino după mine”. Ieșirăm afară și mai la vale de gară se aplecă peste linia ferată. “Uite domne impiegat, colo sub dealul ăla este Bîlta. Eu cu pasul ăsta din mînă pot îndoi calea ferată pînă acolo și cînd vine trenul facem un ocol și iau și eu pe nevastă­­mea, că e în vizită pe la mumă-sa”. Impiegatul curios, ca tot omul, și luat bine, crăpă niște ochi cît cepele , și așteptă minunea. “Ia uită-te domne impiegat cum ți-o îndoi”. Și începu să împingă cu pasul în linie. “Gata neică, uite că începu să se îndoaie. Uite-o cum pleacă, într-o oră are și Bîlta gară”. Ceferistul crăpă ochii și mai tare: “Bă nene, sau cum îți zice, parcă și mie mi se pare că se îndoi calea ferată”. “Ce să se îndoaie domne impiegat, că uite unde rămase Băcanul. O să fie mai greu să trecem Jiul”. La vorbele astea, impiegatul începu să tremure. “Nene sau cum te mai cheamă, mă bagi în pușcărie și-mi rămîn copiii pe drumuri. Adu linia la loc”. “Păi nu mai este cum, că sîntem mai aproape de Jiu, decît de Răcari, așa că mergem înainte”. “Doamne ia-mă, se luă la palme ceferistul. Mă duc să dau telefon să anunț miliția. Alo, alo, dom’ șef, vino repede încoa, că unu’ mută calea ferată pe la Bîlta”. MIHALACHE TUDORICAĂ f­ul$ul>!

Next