Cuvîntul Nou, septembrie 1970 (Anul 3, nr. 142-145)

1970-09-26 / nr. 145

«i RECLAMAGIII ‘ Foarte des, sosesc pe adresa comisiilor de jude­cată de pe lingă Comitetul executiv al Consiliu­lui popular al oraşului Sfîntu Gheorghe, plîngeri ale unor cetăţeni împotriva altora. Consfinţit prin lege, dreptul de a cere să ţi se facă dreptate, atunci cînd împrejurările o cer cu adevărat, este al fiecăruia, dar cînd este cazul­ să se apeleze la el, şi cînd nu, aceasta o ştiu din pă­cate destul de puţini. Aşa se face că au apărut „reclamagiii", cetăţeni despre care s-a scris (deocam­dată fără prea mari rezultate) o întreagă litera­tură beletristică şi publicistică. Sînt oameni care fac „din ţînţar armăsar", din şicane sau neînţelegeri mărunte —­ adevărate drame, din cîteva vorbe a­­runcate la minte, de te miri cine — motive de ju­decată. „A fost odată un moş şi-o babă“ ... moşul (C. I. din Sfîntu Gheorghe) avea opt găini, iar baba lui (C. A.) numai trei. într-o zi găi­nile babei nu au ouat aşa că baba a luat un ou dintr-ale moşului. Moşul, „pe fază", a văzut-o, s-a , făcut foc şi-a bătut-o măr. „Versiunea" modernă a basmului a mers însă mai departe. Iată ce decla­ra C. A. (au 43 de ani de căsnicie!!) în faţa comisiei de judecată : „Am vrut să fac de mîncare şi am avut nevoie de un ou... Iar soţul meu cînd a vă­zut că i-am luat un ou, a sărit asupra mea, mi-a dat cu pumnii în cap, (? ! — n.n.) şi mi-a spus că de ce i-am luat oul, că este al lui. M-a împins şi am căzut pe dormeză şi apoi a dat în mine. Eu m-am­ sculat cum am putut, am luat un castron cu lapte de pe masă şi i l-am vărsat între ochi. Apoi mi-a luat castronul din mină şi m-a lovit cu el în cap de trei ori..." etc. etc. Asta nu era însă totul. Mai fuseseră şi nişte an­tecedente . C. I. a vîndut fin, lemne, bureţi şi doi porci, fără ca C. A. să „vadă" vreun bănuţ din toată „afacerea". Drept urmare, ca oameni bătrîni şi „cu scaun la cap" cum erau, ce le mai rămînea altceva mai bun de făcut decit să se certe ? Şi s-au certat. Dar nu aşa, odată, de două ori. Nu. Ar fi fost puţin şi banal. Se certau ziua, se certau noap­tea, se certau acasă sau pe stradă, singuri sau a­­sistaţi de vecini, se foloseau de orice fleac, de prima bîrfă care le trecea pe la ureche ca să se batjocorească. în faţa comisiei de judecată s-au încăpăţînat refuzînd să facă vreo concesie. I-au luat copiii acasă să-i împace. De ce oare n-au fă­cut-o înainte ? Cînd n-are omul ce face... Lázár Etelka (strada Meseriașilor nr. 22 Sfîntu Gheorghe) se plînge comisiei de judecată că numi­tul Lázár Árpád (str. Lenin nr. 89 Sfîntu Gheorghe) i-a pus lacăt pe poarta de la grădină ca să nu-și poată vinde finul, drept pentru care roagă comisia de judecată să dispună ca „lacătul de pe poartă să fie dat jos întrucit în astfel de situaţie (intolerabilă­­— n.n.) nu se poate intra cu căruţa". Atît. Scurt si clar. Comisia de judecată ar fi deci, nici mai mult nici mai puţin decit „zîna bună" din basme, ocroti­toarea finului de zi cu zi al fiecăruia ... Cit de „serioasă" a fost plîngerea o dovedeşte, nu mai puţin clar şi precis, neprezentarea reclaman­tei şi pîrîtului în faţa comisiei de judecată la data şi ora de care luaseră cunoştinţă prin citaţie. S-o fi răzgîndit femeia să-şi vîndă finul? O fi deschis o­­mul lacătul? Cine poate şti? Majoritatea cetăţenilor care se decid să ceară sprijinul comisiilor de judecată înţeleg rosturile a­­cestora, înţeleg că munca oamenilor care sunt puşi prin lege să-i ajute trebuie respectată. Nu sunt însă puţini acei care aglomerează comisiile cu tot felul de lucruri mărunte (pe care cu puţină bătaie de cap şi le-ar putea rezolva şi singuri) împiedicîndu-le să rezolve cazurile stringente care se ivesc. Vina este oare numai a lor ? Opinia publică nu are ni­mic de spus în această privinţă ? Familia, prietenii, colectivele de muncă în care îşi desfăşoară activi­tatea au datoria şi obligaţia de a-i ajuta, de a crea un curent de opinii favorabil îndreptării lor, de a lua atitudine faţă de asemenea mentalităţi şi stări de lucruri anacronice. IOAN DRAGAN (Urmare din pag. 1­a) vite erau bătute de daci, de premergătorii lor cu scopuri ostăşeşti sau de negoţ. După al doilea răzb­oi daco-roman, drumurile înfloresc, apar noi căi de comunicaţie, se ridică ziduri de apărare, cetăţi, turnuri de pază, totul pentru a scurta distanţa dintre castrul Rami­­dava şi Augustia (Drajna de Sus şi Breţcu). O răspîntie a drumului trebuie să fi fost pe lingă turnul roman de pază de la Tabla Buţii, pe muntele Tă­tara Mare, către căile de apă­rare de pe malul Alutusului. Pe la începutul mileniului nos­tru, prinţesa de Tirol, ocroti­toare a cavalerilor teutoni, în­găduie acestora reconstruirea turnului de pază, deschizînd şi drum negoaţelor către cetatea Braşovului. Pe aici, pe vechiul drum al negustorilor, alături de cele­lalte căi de acces către Tran­silvania, s-a menţinut legătura cu toate ţinuturile ţării, dar tot pe aici s-au năpustit în năval­nic iureş ,furtunile care au bin­­tuit prin veacuri, în continua luptă dintre Cain şi Abel, dintre bine şi rău, dintre paşnic şi războinic. Turcii au denumit poarta Buzăului „Talissin“, adi­că „trecătoarea fericirii", spre a-i încuraja pe ieniceri şi spa­hii să îndrăznească a se avînta la pradă şi jafuri. Pe un loc anume socotit, căruia i se zice azi „Curmătura cavaleriei", otomanii şi-au întărit o cetate cu valuri de pămînt. Incursiu­nile militare au adus întotdea­una surprize pe căile de trecere din munţii Buzăului. Pasul a­­cesta a fost folosit de Mihai­ Viteazul pentru a pătrunde în Transilvania, în toamna acelui an 1599, rămînînd aici cu oşti­rile sale pînă cînd Makó Tamásfalvy, Haraly şi Dömös, căpitani şi oameni de încredere ai voievodului, au adus o mie de secui sub steagurile româ­neşti şi au ars din temelii ce­tatea Várhegy. Poteci tăinuite, pe limba muntenilor de pe hotar „vama cucului“ au avut şi ele un rol în decursul vremurilor. Pe la „vama cucului“ se strecurau oamenii dintr-o parte în al­ta a munţilor, păstrîndu-şi obiceiurile, tradiţiile, legă­turile de rudenie. Din e­­poca aceasta a destrămă­rii bicefalei monarhii austro­­ungare au rămas piese de au­­­­tentică valoare în folclor. Cea mai plină de frumuseţe este balada lui Bucur-haiducul, care " V,"lua de la unii bogăţia, de la­­alţii sărăcia" că Bucur era „Voinicul Ciucaşului, frate bun săracului", cum glăsuieşte ver­­sul povestitorului. Prigoniţi de chinuitorii­ vre­mii, în urma revoluţiei de la­­1­848, cîţiva meşteşugari au ur­cat drumul Barcanilor, înteme­ind o „glăjărie". Se făceau aici pahare aurite, cupe şi sticle, borcane şi ploscuţe, folosindu­­se ca materie primă piatra din apropiere şi cenuşa de fag. Apoi produsele erau purtate spre Braşov. în timpul celor două răz­boaie mondiale, drumurile Ţă­rii Buzaielor au fost răscolite de maşinile de luptă, nouri de colb s-au ridicat în vremea în­cleştărilor crîncene ale fierului bătăliei cu pămintul. Tirziu, peste vreme, prin al treilea deceniu al veacului nostru, înţelepciunea omului a renunţat la „drumul fără pulbe­re" al apei, tăind cale nouă prin pîntecul munţilor sau pe deasupra lor, spintecînd văile. A apărat drumul de fier, început de ev nou Aşezările de astăzi îşi resfi­ră satele şi comunele pe o în­tindere uriaşă : de la Barcani la Zăbrătău, de la Ciumernic pînă la Chichirău, Crasna... Drumurile de astăzi, — tenta­culară ramificaţie — leagă aşe­zările omeneşti de piscurile scăldate în soare sau aburite de ceţuri, unde ciobanii mai doinesc din fluiere ori îngînă în jurul focurilor de seară ba­lada mioarei năzdrăvane. De­parte, în codri se află exploa­tările forestiere şi cabanele unde „pădurenii" se odihnesc după munca de valorificare a aurului verde. Construcţii, care fac casă bună cu străvechii co­dri, conferă pădurilor, munţilor un contur nou. De la parchete, bogăţia lemnului ia calea aeri­ană a funicularelor către între­prinderile de prelucrare. Fa­brica de cherestea de la Zăbră­tău produce anual peste 24.000 m­etri cubi de cherestea de fo­ioase. Pădurile, coborite din Carpaţi, metamorfozate, pornesc spre marile combinate de la Comăneşti, Codlea, Bucureşti, Oradea. O bună parte din masa­­lemnoasă poartă numele Ţării Buzaielor pînă în Ungaria sau Uniunea Sovietică, Anglia sau Cehoslovacia, R.D. Germană. Bătrîna Ana Corlofeanu nu­mără o sută de ani în cap, şi în viaţa ei a văzut şi a auzit multe, tare multe. -­- Dar ca acum, n-am mai întîlnit vremuri. Să mă ţie Dumnezeu pe lume să mai văd cum creşte şi creşte întorsura noastra. Parcă mai ieri nu era decit un cătun cu vreo zece­­cincisprezece case, şi acu‘... Oraş, cu spital, cu liceu, cu doftori şi profesori... Alţi oa­meni, alte vremuri, maică !... Sergiu Manolatos, secretarul Comitetului orăşenesc de par­tid, preşedintele Consiliului popular al oraşului, ne prezin­tă tabloul înfăptuirilor care, treptat-treptat, au apropiat ve­chea comună de coordonatele urbanităţii. O linie electrică aeriană a racordat Bazinul Buzaielor la sistemul energetic naţional. Au dispărut lampa de gaz, o­­paiţul străvechi. Lumina becu­rilor electrice, privită de de­parte, pare o oglindă a cerului, o oglindă în care strălucesc mii de stele. Peste case se ri­dică antenele de radio sau te­leviziune — simboluri ale bel­şugului vieţii noi. Blocuri mo­derne, înălţate pentru munci­torii forestieri, vestesc liniile elegante ale unor viitoare bu­levarde. Primul dascăl al şcolii din întorsura Buzăului a fost Gheorghe Moise Neagovici, venit aici acum mai bine de o sută de ani. Intre timp, din tinda bisericii, copiii şcolari au trecut într-o şcoală, căreia a­­poi i s-au mai alăturat alte şi alte săli de clasă, apoi altele, şi iată că întorsura Buzăului are astăzi un liceu. Poate că în anii trecuţi Letiţia Stoica, Elena Zărnescu sau Gheorghe Buiarca, s-ar fi gîndit să­­plece de la casa părintească, pentru a urma cursurile unei şcoli se­cundare în altă localitate. Dar, iată, la numai cîteva luni de la înfiinţarea oraşului, s-a in­­fiinţat şi liceul, iar ei au fost printre primii înscrişi. La casa de cultură a aces­tui oraş, care nu numără mai mult de doi ani, se pot vizio­na filme, spectacole de teatru, unele jucate chiar de artiştii amatori din localitate. Anul trecut funcţiona, pe lingă a­­cest lăcaş de cultură, şi un cenaclu literar, unde rapsodul popular Cristifon Purecel, în pofida vîrstei de aproape opt decenii, venea la fiecare doitm săptămîni, coborînd călare dru­murile de la Barcani, spre Vîrtej şi întorsura. Tot aici îşi citea versurile, de vădită inspiraţie folclorică, Ghiţă Ba­riu, rapsodul din Floroaia. Dar, şi e păcat, această activi­tate nu mai există. Oare de ce ? Pe stradă ne întîmpină o mare de oameni. Sînt, după cum spunea inginerul șef al Ocolului silvic, Gheorghe Bu­iarca, lucrătorii jadurilor, care se întorc de la plantarea pu­­ieților. De la întorsura în sus... ...e una din cele două co­mune subordonate oraşului: Barcani. Cele mai vechi fami­lii de aici îşi amintesc, prin bătrînii lor, de vremea de odi­nioară. Nume de oameni, care parcă se prelungesc din şoap­tele vîntului, din murmurul pădurilor : Terzea, Olteanu, Isăilă, Purecel. — Abia după ce munţii şi văile, apele şi păşunile au fost ale noastre, am început şi noi să construim viaţă adevărată, observă gînditor Ion Olteanu, preşedintele Consiliului popu­lar comuunal. Vedeţi, ne pre­ocupă aspectul exterior al lo­calităţii : am aliniat gardurile, am reparat şi­ r­eparăm drumu­rile. Şi oamenii sunt avuţi­­ contractările cu statul le ofe­ră toate mijloacele pentru o viaţă înfloritoare, de aceea îi preocupă gospodărirea comunei. Şi oamenii se pierd cu tre­buri, de-a lungul Beşcheului, mic pîrn­aş şopotitor, care-şi prefiră undele cristaline, tre­­cînd pe lingă casele noi, trai­nice, acoperite cu ţiglă roşie. Peisajul are ceva de acuare­lă, de pastel liric. Sub liniile viguros trasate, ale munţilor, foşnesc păduri de brazi, pline de, cîntecul cucului şi al mier­lei, cîntec ce însoţeşte paşii drumeţului către celelalte sate aparţinătoare: Vîrtej, Lădăuţi, Sărămaş, Valea Mare... între păduri şi drumuri, pă­­mînturile despădurite şi des­ţelenite de mina omului, cresc lanuri de cartofi, porumb, o­­văz. Pe păşuni pasc turmele bărcănenilor — odinioară prin­tre cei mai săraci oameni din ţară. Şcoli, dispensar, magazine ale cooperaţiei de consum. A­­şezarea urcă pe verticala satu­lui contemporan. De la întorsura in jos... ...e cealaltă comună suburba­nă, o veche temelie a aşeză­rilor orăşeneşti din aceasta re­giune, Sita Buzăului. S-ar numi Sita, cică, pentru ca, după cum se spune, Buzăul, din pricina prăbuşirii­ munţilor, şi-ar fi in­­tors calea şi s-ar­ fi cernut pe aici, printre păduri şi stejuri, ca printr-o sită, în vremea năvălirilor tătari­lor, turcilor, oamenii se ascun­deau prin codri. Abia pe la 1.700 s-au statornicit. Dar cu trecerea timpului, cu descătu­şarea energiilor, specifică vre­murilor noastre, s-a transfor­mat şi viaţa celor de aici. Dacă în 1940, la cele patru guri de exploatare nu existau nici cabane, nici măcar corne, fără să mai vorbim de asigu­rarea hranei pentru muncitori, astăzi firele electrice care poartă lumina, se întind pină la cabanele tăietorilor de pă­duri. S-a împlinit peste un secol de cînd dascălul Dumitru Pop a dat sfoară-n ţară că „tot co­pilul să vină la biserică şi să-şi lumineze mintea cu ştiinţa de carte". Urmaşul său, das­călul Mărcuşanu mai are stră­nepoţi care trăiesc şi acum de aceste meleaguri. Constantin Mărcuşanu e profesor la liceul din întorsura Buzăului. — O parte din noi muncesc la fabrica de la Zăbrătău, adlu­ la U.E.I.L. întorsura Buzăului, alţii cultivă cartofi, bogăţie a pămînturilor noastre­, ne infor­mează unul dintre săteni. Activitatea căminului cul­tural, a bibliotecii, muncă a şcoală, — aceasta este viaţa celor de aici, viaţă spirituală îngemănată cu o muncă susţi­nută, muncă de la care nici­odată buzoienii nu s-au dat la o parte. Aprovizionarea locuitorilor cu cele trebuincioase se face prin cele aproape 30 de uni­tăţi ale cooperativei de con­sum. Paşi de oameni care urcă pe drumuri noi, alte drumuri de­cit cele ale trecutului, dar păstrînd ceva din tradiţie : frumosul. Costumul popular, cu alergările am­iciului şi strălucirile altiţelor, obiceiurile de nuntă, cîntecele şi jocurile sínt parcă mai frumoase decit oriunde. Iată, sínt doi ani de cînd acest „oraş fără arhivă" Intor­­sura Buzăului creşte, se ridică, de doi ani au început alte transformări, care aduc oraşul mai spre lumină, alte trans­formări care angajează noul centru urban pe marea magis­trală a transformărilor prin care trece întreaga noastră ţară. VASILE ARTENIE Ţara Buzaielor ANUL III nr. 145 pag. 2

Next