Cuvîntul Nou, septembrie 1970 (Anul 3, nr. 142-145)
1970-09-26 / nr. 145
«i RECLAMAGIII ‘ Foarte des, sosesc pe adresa comisiilor de judecată de pe lingă Comitetul executiv al Consiliului popular al oraşului Sfîntu Gheorghe, plîngeri ale unor cetăţeni împotriva altora. Consfinţit prin lege, dreptul de a cere să ţi se facă dreptate, atunci cînd împrejurările o cer cu adevărat, este al fiecăruia, dar cînd este cazul să se apeleze la el, şi cînd nu, aceasta o ştiu din păcate destul de puţini. Aşa se face că au apărut „reclamagiii", cetăţeni despre care s-a scris (deocamdată fără prea mari rezultate) o întreagă literatură beletristică şi publicistică. Sînt oameni care fac „din ţînţar armăsar", din şicane sau neînţelegeri mărunte — adevărate drame, din cîteva vorbe aruncate la minte, de te miri cine — motive de judecată. „A fost odată un moş şi-o babă“ ... moşul (C. I. din Sfîntu Gheorghe) avea opt găini, iar baba lui (C. A.) numai trei. într-o zi găinile babei nu au ouat aşa că baba a luat un ou dintr-ale moşului. Moşul, „pe fază", a văzut-o, s-a , făcut foc şi-a bătut-o măr. „Versiunea" modernă a basmului a mers însă mai departe. Iată ce declara C. A. (au 43 de ani de căsnicie!!) în faţa comisiei de judecată : „Am vrut să fac de mîncare şi am avut nevoie de un ou... Iar soţul meu cînd a văzut că i-am luat un ou, a sărit asupra mea, mi-a dat cu pumnii în cap, (? ! — n.n.) şi mi-a spus că de ce i-am luat oul, că este al lui. M-a împins şi am căzut pe dormeză şi apoi a dat în mine. Eu m-am sculat cum am putut, am luat un castron cu lapte de pe masă şi i l-am vărsat între ochi. Apoi mi-a luat castronul din mină şi m-a lovit cu el în cap de trei ori..." etc. etc. Asta nu era însă totul. Mai fuseseră şi nişte antecedente . C. I. a vîndut fin, lemne, bureţi şi doi porci, fără ca C. A. să „vadă" vreun bănuţ din toată „afacerea". Drept urmare, ca oameni bătrîni şi „cu scaun la cap" cum erau, ce le mai rămînea altceva mai bun de făcut decit să se certe ? Şi s-au certat. Dar nu aşa, odată, de două ori. Nu. Ar fi fost puţin şi banal. Se certau ziua, se certau noaptea, se certau acasă sau pe stradă, singuri sau asistaţi de vecini, se foloseau de orice fleac, de prima bîrfă care le trecea pe la ureche ca să se batjocorească. în faţa comisiei de judecată s-au încăpăţînat refuzînd să facă vreo concesie. I-au luat copiii acasă să-i împace. De ce oare n-au făcut-o înainte ? Cînd n-are omul ce face... Lázár Etelka (strada Meseriașilor nr. 22 Sfîntu Gheorghe) se plînge comisiei de judecată că numitul Lázár Árpád (str. Lenin nr. 89 Sfîntu Gheorghe) i-a pus lacăt pe poarta de la grădină ca să nu-și poată vinde finul, drept pentru care roagă comisia de judecată să dispună ca „lacătul de pe poartă să fie dat jos întrucit în astfel de situaţie (intolerabilă— n.n.) nu se poate intra cu căruţa". Atît. Scurt si clar. Comisia de judecată ar fi deci, nici mai mult nici mai puţin decit „zîna bună" din basme, ocrotitoarea finului de zi cu zi al fiecăruia ... Cit de „serioasă" a fost plîngerea o dovedeşte, nu mai puţin clar şi precis, neprezentarea reclamantei şi pîrîtului în faţa comisiei de judecată la data şi ora de care luaseră cunoştinţă prin citaţie. S-o fi răzgîndit femeia să-şi vîndă finul? O fi deschis omul lacătul? Cine poate şti? Majoritatea cetăţenilor care se decid să ceară sprijinul comisiilor de judecată înţeleg rosturile acestora, înţeleg că munca oamenilor care sunt puşi prin lege să-i ajute trebuie respectată. Nu sunt însă puţini acei care aglomerează comisiile cu tot felul de lucruri mărunte (pe care cu puţină bătaie de cap şi le-ar putea rezolva şi singuri) împiedicîndu-le să rezolve cazurile stringente care se ivesc. Vina este oare numai a lor ? Opinia publică nu are nimic de spus în această privinţă ? Familia, prietenii, colectivele de muncă în care îşi desfăşoară activitatea au datoria şi obligaţia de a-i ajuta, de a crea un curent de opinii favorabil îndreptării lor, de a lua atitudine faţă de asemenea mentalităţi şi stări de lucruri anacronice. IOAN DRAGAN (Urmare din pag. 1a) vite erau bătute de daci, de premergătorii lor cu scopuri ostăşeşti sau de negoţ. După al doilea război daco-roman, drumurile înfloresc, apar noi căi de comunicaţie, se ridică ziduri de apărare, cetăţi, turnuri de pază, totul pentru a scurta distanţa dintre castrul Ramidava şi Augustia (Drajna de Sus şi Breţcu). O răspîntie a drumului trebuie să fi fost pe lingă turnul roman de pază de la Tabla Buţii, pe muntele Tătara Mare, către căile de apărare de pe malul Alutusului. Pe la începutul mileniului nostru, prinţesa de Tirol, ocrotitoare a cavalerilor teutoni, îngăduie acestora reconstruirea turnului de pază, deschizînd şi drum negoaţelor către cetatea Braşovului. Pe aici, pe vechiul drum al negustorilor, alături de celelalte căi de acces către Transilvania, s-a menţinut legătura cu toate ţinuturile ţării, dar tot pe aici s-au năpustit în năvalnic iureş ,furtunile care au bintuit prin veacuri, în continua luptă dintre Cain şi Abel, dintre bine şi rău, dintre paşnic şi războinic. Turcii au denumit poarta Buzăului „Talissin“, adică „trecătoarea fericirii", spre a-i încuraja pe ieniceri şi spahii să îndrăznească a se avînta la pradă şi jafuri. Pe un loc anume socotit, căruia i se zice azi „Curmătura cavaleriei", otomanii şi-au întărit o cetate cu valuri de pămînt. Incursiunile militare au adus întotdeauna surprize pe căile de trecere din munţii Buzăului. Pasul acesta a fost folosit de Mihai Viteazul pentru a pătrunde în Transilvania, în toamna acelui an 1599, rămînînd aici cu oştirile sale pînă cînd Makó Tamásfalvy, Haraly şi Dömös, căpitani şi oameni de încredere ai voievodului, au adus o mie de secui sub steagurile româneşti şi au ars din temelii cetatea Várhegy. Poteci tăinuite, pe limba muntenilor de pe hotar „vama cucului“ au avut şi ele un rol în decursul vremurilor. Pe la „vama cucului“ se strecurau oamenii dintr-o parte în alta a munţilor, păstrîndu-şi obiceiurile, tradiţiile, legăturile de rudenie. Din epoca aceasta a destrămării bicefalei monarhii austroungare au rămas piese de autentică valoare în folclor. Cea mai plină de frumuseţe este balada lui Bucur-haiducul, care " V,"lua de la unii bogăţia, de laalţii sărăcia" că Bucur era „Voinicul Ciucaşului, frate bun săracului", cum glăsuieşte versul povestitorului. Prigoniţi de chinuitorii vremii, în urma revoluţiei de la1848, cîţiva meşteşugari au urcat drumul Barcanilor, întemeind o „glăjărie". Se făceau aici pahare aurite, cupe şi sticle, borcane şi ploscuţe, folosinduse ca materie primă piatra din apropiere şi cenuşa de fag. Apoi produsele erau purtate spre Braşov. în timpul celor două războaie mondiale, drumurile Ţării Buzaielor au fost răscolite de maşinile de luptă, nouri de colb s-au ridicat în vremea încleştărilor crîncene ale fierului bătăliei cu pămintul. Tirziu, peste vreme, prin al treilea deceniu al veacului nostru, înţelepciunea omului a renunţat la „drumul fără pulbere" al apei, tăind cale nouă prin pîntecul munţilor sau pe deasupra lor, spintecînd văile. A apărat drumul de fier, început de ev nou Aşezările de astăzi îşi resfiră satele şi comunele pe o întindere uriaşă : de la Barcani la Zăbrătău, de la Ciumernic pînă la Chichirău, Crasna... Drumurile de astăzi, — tentaculară ramificaţie — leagă aşezările omeneşti de piscurile scăldate în soare sau aburite de ceţuri, unde ciobanii mai doinesc din fluiere ori îngînă în jurul focurilor de seară balada mioarei năzdrăvane. Departe, în codri se află exploatările forestiere şi cabanele unde „pădurenii" se odihnesc după munca de valorificare a aurului verde. Construcţii, care fac casă bună cu străvechii codri, conferă pădurilor, munţilor un contur nou. De la parchete, bogăţia lemnului ia calea aeriană a funicularelor către întreprinderile de prelucrare. Fabrica de cherestea de la Zăbrătău produce anual peste 24.000 metri cubi de cherestea de foioase. Pădurile, coborite din Carpaţi, metamorfozate, pornesc spre marile combinate de la Comăneşti, Codlea, Bucureşti, Oradea. O bună parte din masalemnoasă poartă numele Ţării Buzaielor pînă în Ungaria sau Uniunea Sovietică, Anglia sau Cehoslovacia, R.D. Germană. Bătrîna Ana Corlofeanu numără o sută de ani în cap, şi în viaţa ei a văzut şi a auzit multe, tare multe. -- Dar ca acum, n-am mai întîlnit vremuri. Să mă ţie Dumnezeu pe lume să mai văd cum creşte şi creşte întorsura noastra. Parcă mai ieri nu era decit un cătun cu vreo zececincisprezece case, şi acu‘... Oraş, cu spital, cu liceu, cu doftori şi profesori... Alţi oameni, alte vremuri, maică !... Sergiu Manolatos, secretarul Comitetului orăşenesc de partid, preşedintele Consiliului popular al oraşului, ne prezintă tabloul înfăptuirilor care, treptat-treptat, au apropiat vechea comună de coordonatele urbanităţii. O linie electrică aeriană a racordat Bazinul Buzaielor la sistemul energetic naţional. Au dispărut lampa de gaz, opaiţul străvechi. Lumina becurilor electrice, privită de departe, pare o oglindă a cerului, o oglindă în care strălucesc mii de stele. Peste case se ridică antenele de radio sau televiziune — simboluri ale belşugului vieţii noi. Blocuri moderne, înălţate pentru muncitorii forestieri, vestesc liniile elegante ale unor viitoare bulevarde. Primul dascăl al şcolii din întorsura Buzăului a fost Gheorghe Moise Neagovici, venit aici acum mai bine de o sută de ani. Intre timp, din tinda bisericii, copiii şcolari au trecut într-o şcoală, căreia apoi i s-au mai alăturat alte şi alte săli de clasă, apoi altele, şi iată că întorsura Buzăului are astăzi un liceu. Poate că în anii trecuţi Letiţia Stoica, Elena Zărnescu sau Gheorghe Buiarca, s-ar fi gîndit săplece de la casa părintească, pentru a urma cursurile unei şcoli secundare în altă localitate. Dar, iată, la numai cîteva luni de la înfiinţarea oraşului, s-a infiinţat şi liceul, iar ei au fost printre primii înscrişi. La casa de cultură a acestui oraş, care nu numără mai mult de doi ani, se pot viziona filme, spectacole de teatru, unele jucate chiar de artiştii amatori din localitate. Anul trecut funcţiona, pe lingă acest lăcaş de cultură, şi un cenaclu literar, unde rapsodul popular Cristifon Purecel, în pofida vîrstei de aproape opt decenii, venea la fiecare doitm săptămîni, coborînd călare drumurile de la Barcani, spre Vîrtej şi întorsura. Tot aici îşi citea versurile, de vădită inspiraţie folclorică, Ghiţă Bariu, rapsodul din Floroaia. Dar, şi e păcat, această activitate nu mai există. Oare de ce ? Pe stradă ne întîmpină o mare de oameni. Sînt, după cum spunea inginerul șef al Ocolului silvic, Gheorghe Buiarca, lucrătorii jadurilor, care se întorc de la plantarea puieților. De la întorsura în sus... ...e una din cele două comune subordonate oraşului: Barcani. Cele mai vechi familii de aici îşi amintesc, prin bătrînii lor, de vremea de odinioară. Nume de oameni, care parcă se prelungesc din şoaptele vîntului, din murmurul pădurilor : Terzea, Olteanu, Isăilă, Purecel. — Abia după ce munţii şi văile, apele şi păşunile au fost ale noastre, am început şi noi să construim viaţă adevărată, observă gînditor Ion Olteanu, preşedintele Consiliului popular comuunal. Vedeţi, ne preocupă aspectul exterior al localităţii : am aliniat gardurile, am reparat şi reparăm drumurile. Şi oamenii sunt avuţi contractările cu statul le oferă toate mijloacele pentru o viaţă înfloritoare, de aceea îi preocupă gospodărirea comunei. Şi oamenii se pierd cu treburi, de-a lungul Beşcheului, mic pîrnaş şopotitor, care-şi prefiră undele cristaline, trecînd pe lingă casele noi, trainice, acoperite cu ţiglă roşie. Peisajul are ceva de acuarelă, de pastel liric. Sub liniile viguros trasate, ale munţilor, foşnesc păduri de brazi, pline de, cîntecul cucului şi al mierlei, cîntec ce însoţeşte paşii drumeţului către celelalte sate aparţinătoare: Vîrtej, Lădăuţi, Sărămaş, Valea Mare... între păduri şi drumuri, pămînturile despădurite şi desţelenite de mina omului, cresc lanuri de cartofi, porumb, ovăz. Pe păşuni pasc turmele bărcănenilor — odinioară printre cei mai săraci oameni din ţară. Şcoli, dispensar, magazine ale cooperaţiei de consum. Aşezarea urcă pe verticala satului contemporan. De la întorsura in jos... ...e cealaltă comună suburbană, o veche temelie a aşezărilor orăşeneşti din aceasta regiune, Sita Buzăului. S-ar numi Sita, cică, pentru ca, după cum se spune, Buzăul, din pricina prăbuşirii munţilor, şi-ar fi intors calea şi s-ar fi cernut pe aici, printre păduri şi stejuri, ca printr-o sită, în vremea năvălirilor tătarilor, turcilor, oamenii se ascundeau prin codri. Abia pe la 1.700 s-au statornicit. Dar cu trecerea timpului, cu descătuşarea energiilor, specifică vremurilor noastre, s-a transformat şi viaţa celor de aici. Dacă în 1940, la cele patru guri de exploatare nu existau nici cabane, nici măcar corne, fără să mai vorbim de asigurarea hranei pentru muncitori, astăzi firele electrice care poartă lumina, se întind pină la cabanele tăietorilor de păduri. S-a împlinit peste un secol de cînd dascălul Dumitru Pop a dat sfoară-n ţară că „tot copilul să vină la biserică şi să-şi lumineze mintea cu ştiinţa de carte". Urmaşul său, dascălul Mărcuşanu mai are strănepoţi care trăiesc şi acum de aceste meleaguri. Constantin Mărcuşanu e profesor la liceul din întorsura Buzăului. — O parte din noi muncesc la fabrica de la Zăbrătău, adlu la U.E.I.L. întorsura Buzăului, alţii cultivă cartofi, bogăţie a pămînturilor noastre, ne informează unul dintre săteni. Activitatea căminului cultural, a bibliotecii, muncă a şcoală, — aceasta este viaţa celor de aici, viaţă spirituală îngemănată cu o muncă susţinută, muncă de la care niciodată buzoienii nu s-au dat la o parte. Aprovizionarea locuitorilor cu cele trebuincioase se face prin cele aproape 30 de unităţi ale cooperativei de consum. Paşi de oameni care urcă pe drumuri noi, alte drumuri decit cele ale trecutului, dar păstrînd ceva din tradiţie : frumosul. Costumul popular, cu alergările amiciului şi strălucirile altiţelor, obiceiurile de nuntă, cîntecele şi jocurile sínt parcă mai frumoase decit oriunde. Iată, sínt doi ani de cînd acest „oraş fără arhivă" Intorsura Buzăului creşte, se ridică, de doi ani au început alte transformări, care aduc oraşul mai spre lumină, alte transformări care angajează noul centru urban pe marea magistrală a transformărilor prin care trece întreaga noastră ţară. VASILE ARTENIE Ţara Buzaielor ANUL III nr. 145 pag. 2