Cuvîntul Nou, martie 1987 (Anul 20, nr. 4691-4716)

1987-03-26 / nr. 4712

PAG. 2 Cultura bronzului Anul 2000 înaintea erei noastre. Populaţiile de tradiţie neolitica sunt asimilate de triburile indo-europene, care îşi impun limba şi structura socială. Teritoriul carpato-danubiano-pontic este inclus în aria de formare a tracilor, care au dat naştere, în Europa mileniului II, unuia dintre centrele economice şi culturale cele mai prospere şi mai active, au creat o civilizaţie originală şi unitară, preluând experienţa civilizaţiei agrare neolitice. La baza avîntului acestei civilizaţii a stat dezvoltarea forţelor de producţie, determinată de introducerea uneltelor de bronz, intensificarea păstoritului, practicarea agriculturii. Argumentul îl dă tocmai bogatul fond muzeal, descoperit pe aceste meleaguri şi expus într-una din sălile secţiei de istorie a Muzeului Judeţean din Sfîntu Gheorghe, aparţinînd unor culturi prezente pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Unelte de aramă şi ceramică la Sinzieni şi Reci (perioada de tranziţie), topoare de Memoria pămîntului românesc bronz, seceri de bronz, valvă de tipar pentru turnarea bronzului, sabie de bronz (Măgheruş), ■ ace de bronz şi fier, cîrlige de pescuit, ceramică, scoase la iveală de cercetători în urma săpăturilor făcute la Peteni, Ghidfalău, Sfîntu Gheorghe , Piatra de Veghe, Coşeni, Leţ, Valea Seacă, Lemnia, Zăbala şi Poian, depozite de unelte de bronz la Belin şi Zagon, toate sînt mărturii de valoare atît utilitară, cit şi artistică ale unei ivilizaţii deosebite. Reţin atenţia, dintre exponate, vasul etajat, cu gît cilindric, descoperit la Reci şi vasul cu canelură în ghirlande de la Cernat, ambele, adevărate obiecte de artă în care măiestria şi inventivitatea celui care le-a făcut ,se îmbină în chip armonios. Indiferent că aparţin culturii Coţofeni, Schenckenberg, Monteoru, Ciomortan, Vietenberg sau Noua, obiectele din bronz, mai ales, trădează o cunoaştere foarte bună a metalurgiei acestui aliaj, un gust artistic deosebit,ceea ce duce cu gindul la afirmaţia, deloc exagerată, că spaţiul carpato-damibiano-pontic se situează între primele focare de producere şi răspîndire a bronzului în Europa. VERIMISÎ !! 9Sania albastra" Despre filmul Sania albastră, Fănuş Neagu, autorul scenariului, spunea : „Filmul s-a ivit dintr-o intîmplare care s-a petrecut sub ochii mei. Bineînţeles, acolo, în munţi, întimplarea era mai mult un simbol al dragostei şi tinereţii, mai mult o fulgerare de vis şi o încercare de zbor fermecat, ca un fel de pasăre măiastră trecând peste sufletul meu. In film ca a căpătat conturul unei intim-______________ plări mult mai legate de VB-j ^ mint şi de ma v ' »///it îi nifestările spon-_______________ lane ale tinereţii“. Şi, intr-adevăr, acest film, în regia lui Ioan Cărmăzan (pe care de altfel, îl recomanda şi eseul cinematografic „Ţapinarii“) este un film de dragoste, cu şi pentru tineri, plin de fantezie, muzică ,şi mai ales ... poezie. „Story-ul“ nu este din calin afară de complicat: eroii filmului — Adrian şi Adriana sunt studenţi şi se întâlnesc întimplător pe peronul unei gări a unui oraş de munte pentru a se bucura de „Serbările zăpezii“. Adriana trebuia, de fapt, să se întîlnească cu prietenul ei, Frînculescu, acesta ... „întîrzie“ ,şi povestea de dragoste, plină de meandre se va înfiripa intre Adriana şi Adrian. (Şi daţi-mi voie să mă opresc aici cu subiectul: în fond este vorba de un film care merită văzut şi care poate sta alături de „Declaraţie de dragoste“ sau „Liceenii“). Ceea ce interesează este tehnica deosebită în care a fost lucrat acest film. De cele mai multe ori dialogul este înlocuit prin imaginimetafore (profesionist realizate de Marian Stanciu), perfect dublate de muzică (Dan Creimerman nu mai trebuie recomandat). Din păcate, tocmai în aceste scene filmul are o cădere: tributar primei sale iubiri, matematica, regizorul Ioan Cărmăzan (absolvent al matematicii, la Timişoara) şi ____________lansează în geometrii rigide cadrelor expresivi_____________tate a chipurilor, furat şi de jocul excelent al Dianei Gheorghiu (în rolul Adrianei) şi al lui Bogdan Stanoevici (Adrian), fracturînd cursivitatea acţiunii mai mult decit ar fi fost necesar, accentuînd mult prea mult latura poetică. In rest, este un film plin de tinereţe, metafora „săniei albastre“ este superbă, fiecare are o sanie albastră a lui, totul este să ştii să o descoperi (şi nu întîmplătoar este aici apariţia proaspătului „cuplu“ Manole, bine lansat spre a treia vârstă). Şi puritatea, candoarea tinereţii te copleşesc, albul zăpezii o subliniază tot timpul. Iar poeziei iubirii nu îi lipseşte umorul sănătos al acestei vîrste. Cam acesta ar fi filmul „Sania albastră“. Subliniind şi o apariţie inedită — Aura Urziceanu —, îl recomandăm iubitorilor celei de-a şaptea arte. Cornelius POPA de film Bartók Ágoston, 21 de a mi, cu antecedente penale, fost „client“ al unei şcoli de reeducare, de profesie... fără. Bodi István, 21 de ani, neîmadrat în munca Boér János, 31 de ani, tot fără ocupaţie. Jankó Ilona, 30 de ani, mamă a trei copii, abandonaţi la Casa copilului, rieîncadrată in muncă. Jakab Rozalia, din Baraolt — satul Căpeni, mai veche clientă a Decretului 133/1970, fără nici o ocupaţie utilă Pora Peter. 23 de ani, neincadrat în muncă, şi el „bună cunoştinţă“ a susmenţionatului decret. Pető Ferem z.30 de ani, fără muncă. Toţi aceşti indivizi, buni amici, „animaţi“ de aceleaşi comune „pasiuni“, o totală lipsă a... „chefului“ de a munci, o mare iubire pentru consumul de băuturi alcoolice, s-au constituit în grup, ducind un mod de viaţă parazitar, contrar regulilor de convieţuire socialistă, tulburînd liniştea şi ordinea publică. Şi cum unica lor preocupare se pare că era ... cum să-şi omoare cit mai mult din timpul cu care nu prea aveau ce face, s-au pornit, dis-de-dimineaţa (de pe la orele 7—8), în ziua de 12 martie, să „sărbătorească“ o nouă zi, de lenevie,la domiciliul amicei lor Janko Ilona. Şi, mai o ţuică, mai un rachiu, orele au trecut, spiritele s-au încins, ajungîndu-se la o discuţie cam ... „fierbinte“, folosindu-se cu „argumente“ când un scaun, cînd o sticlă. Nu prea mult, numai atît cit să devasteze mobilierul din apartament ,şi să facă cioburi nişte geamuri. Şi cum zicala care glăsuieşte că ... „cioburile aduc noroc“, de data aceasta a fost infirmată, grupul nostru de prieteni, reuşind să tulbure liniştea locatarilor din bloc a ajuns să facă cunoştinţă cu organul de miliţie şi, implicit, pentru faptele lor, cu prevederile Decibelului 153/ 1970. Tn faţa instanţei de judecata au apărut regretele, justificările, angajamente tardive. Legea şi-a spus cuvîntul, pentru o perioadă de timp vaşnicii noştri indivizi ■ se ... „răcoresc“,, avînd suficientă vreme să cugete asupra omenirii lor în viaţă. Ceea ce este însă foarte trist este că toţi cei mai sus amintiţi sunt tineri în deplinătatea puterilor, apţi pentru muncă, pentru o activitate utilă societăţii. Numai că nu au înţeles, sau, poate, nu au vrut să înţeleagă care este rostul unui om la viaţă, că numaiprin muncă se poate ajunge la realizare, la împlinire. Şi că aceşti indivizi sunt total refractari la modul de existenţă prin muncă se vede şi din declaraţiile lor. Iată ce spunea Petii Ferenc*: „Din motivul că sutui cu nervii nu am mai putut să lucrez în cadrul şantierului şi am căutat un loc de muncă mai uşoară“ sau .Jakab Rozalia: „In 1985 am mai fost condamnată şi de cînd am venit din închisoare am fost pe la diferiţi prieteni cu care am mîncat, am băut şi ne-am distrat“. Concludent pentru mentalitatea lor, nu ? Oricum, societatea noastră nu poate accepta în mijlocul ei indivizi cu asemenea concepţii. Şi dacă nici acum nu vor înţelege să se integreze în rindul oamenilor, în colectivul de muncă, legea, care i-a sancţionat cu indulgenţă, de această dată se va pronunţa cu toată fermitatea. Căci, să nu uităm, după faptă şi răsplată, Cornelius POPA Safili După faptă, și răsplată! Lift CUVÎNTUL NOU Sdvchi cuvîndul in...Tuinulul nou 0 Sesizarea cetăţeanului P. Adalbert, din Sfîntu Gheorghe, a fost soluţionată prompt de către D.J.P.Tc. Menţinerea afişului peste limita de timp necesară s-a datorat unei neglijenţe a lucrătorilor Oficiului nr. 3. In prezent afişul cu pricina nu mai există. 0 Scrisoarea dumneavoastră, tovarăşe Dorel Istrate, din Comandau, ne-a făcut plăcere. Suntem de acord in privinţa propunerii avansate. Din păcate, materialele trimise nu sunt publicabile. Aşteptăm însă veşti din viaţa locuitorilor în mijlocul cărora trăiţi munciţi. La întrebarea adiculă redacţiei noastre de care tovarăşul V. Zaharia, din Intorsura Buzăului, se face precizarea de către organele competente, că pe numele persoanelor fizice nu se înmatriculează autovehicule destinate prin construcţie sau adaptări funcţionale, desfăşurării unor activităţi economice ori cărăuşie. Problemele abordate de Keresztes au fost analizate cu multă atenţiede către factorii de resort, urmînd a se acorda ajutoare materiale, în limita posibilităţilor, conform prevederilor legale în vigoare. Cererea de stabilire a pensiei este in curs de soluţionare. Tovarăşe Viorel Damian, din Sfîntu Gheorghe, vă rugăm să luaţi legătura telefonică cu noi, pentru a clarifica unele probleme care vă interesează direct. Rubrică realizată de Horii» . DELIU i \ urs. Instinctiv ridică cio - —*■“ —'- — magul spre el, dar în acel » moment ursul se prăbuși * împușcat de vânătorul ca- 1 re-1 urmărise de la distan-iță.îi — Al naibi ciomag! • x- } clamă ciobanul. îl port de l ani de zile cu mine bi î n-am știut că-■i încărcat. ' i I. PAVET L, subinginer a •_____ ________ ^ ^ ^ ^ ANUL XX, NR. 4712 REVISTA „LUPTA ÎNTREGULUI POPOR“ NR. 1 (11)/ 1987 Intrată în al treilea et an de existenţă, publicaţia „Lupta întregului popor“ prezintă în primul număr din acest an momente interesante şi variate din istoria militară a poporului român. Studiile privind întemeierea doctrinei militare naţionale, evoluţia prin excelenţă defensivă a poporului nostru în vatra sa multimilenară, evenimente poliico-mili■ tare cu mari şi prelungi implicaţii în dezvoltarea noastră istorică, domnia strălucitului ctitor de cultură medievală românească, Neagoe Basarab, dezbaterile din adunarea legislativă unică a României de după Unirea din 1859, exemplara lecţie de dăinuire românească în Transilvania, străvechi şi minunat pămînt românesc, războiul nostru de eliberare şi reîntregire naţională (1916—1918), participarea României cu întregul ei potenţial uman şi material la războiul antihitlerist şi la Conferinţa de pace de la Paris — reprezintă o parte din problematica abordată în noul număr al revistei de către istorici şi specialişti militari de prestigiu din ţara noastră. Dragoste de mamă Atunci cînd m-am decis să-i fac o vizită Mamei Eroine Elisabeta Ioniţă, străzile Covasnei mai păstrau veşmîntul alb al iernii. Gazda s-a bucurat de vizită şi m-a poftit în casă. Dar înainte să păşesc pragul, mi-au atras atenţia tencuielile exterioare realizate cu meşteşug şi apoi interioarele, camerele marişi luminoase, cu nelipsitele ghivece cu flori din fereşti, care dau întotdeauna distincţie unei locuinţe, toate m-au impresionat plăcut. La bucătării, pe plita Line încinsă sta o oală mare de vreo 15 litri, plină cu ciorbă, gata să dea în clocot. Alături, o cratiţă din care se răspîndea o aromă plăcută de varză cu tăiţei. Pe masă se afla un coş cu cinci sau şase pîini. Cred că dacă n-aş fi ştiut că Elisabeta Ioniţă este mamă a opt copii (şapte feciori şi o fată), aş fi fost tentată să cred că se făceau pregătiri pentru cine ştie câţi invitaţi la masă... Ne-am retras apoi în camera mare, unde gazda mi-a povestit despre greutăţile inerente unei familii numeroase, despre sensibilităţile, despre capriciile, dar şi despre aptitudinile fiecărui copil în parte. „Au fost şi sunt copii buni, cu dragoste de carte şi de muncă. Nu i-am oropsit, nu i-am nedreptăţit şi mi-a fost drag să-i văd cum cresc şi cum se umple casa de ei“. find a terminat tot ce avea de zis am întrebat-o dacă in ultima vreme a existat vreun fapt care s-o impresioneze. Mi-a răspuns aproape cu lacrimi in ochi despre un fapt petrecut în ziua cînd László, fiul său, care se află acum în armată, a depus jurămîntul militar. Am dat de-o parte carneţelul şi stiloul şi-am ascultat-o cu luare-aminte: „Veniseră părinţişi rude de prin toate colţurile ţării. Copiii noştri, îmbrăcaţi m uniformele lor de ostaşi, erau parcă mai frumoşi ca oricând. László al nostru era tot numai zîmbet. Ne-am aşezat să mîncăm, dar mi-a atras atenţia un ostaş care se tot plimba încoace şi încolo, zăbovind din cînd in cînd lingă poarta unităţii. Am întrebat pe feciorul meu care poate să fie baiul ? Iar el mi-a explicat că este supărat pentru că nu i-au venit părinţii. Atunci i-am zis să-l cheme să mănînce cu noi. Şi a venit. Şi apoi am văzut cum îşi ştergea pe fuiaş . lacrimile. Dar asta n-a fost nimic. Mai tîrziu, cînd feciorl meu a venit acasă, în permisie, l-a adus şi pe colegul acela cu el. Le-am pus masa, am schimbat aşternuturile şi m-am bucurat de prietenia dintre ei. Ştiu, în armată copiii noştri au tot ce le trebuie, dar cînd mamele le trimit o prăjitură sau acolo câteva fructe, e mare bucurie ... Aşa că nu ştiu şi nici n-aş vrea să ştiu cine sunt părinţii acelui fecior. Un lucru este pentru mine cit se poate de limpede: că acolo unde mă riţică opt copii sau nouă, poate să mănînce şi al zecelea“ ... Şi se prea poate să-mi fi scăpat cite ceva. Aşa stînd lucrurile o rog pe Elisabeta Ioniţă să-mi ierte omisiunile. Aurelia LOJINSCHI Copiiibucuria vieţii