Cuvântul, decembrie 1924 (Anul 1, nr. 23-45)
1924-12-01 / nr. 23
ANUL I No. 23 Redacţia şi Administraţia 4 Str. Luterană 4 7809 Administraţia Telefon: T810 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi in pag. II-a — «înfrăţirea claselor sociale» de ju aderat aşa de scump partidelor care nu sânt «de clasă», se poate realiza mai uşor prin ambasadori din afară, decât prin protagonişti dinăuntru». E observaţia d-lui Bunsimţ care o justifică astfel: — «Aţi văzut cum presenţa d-lui Albert Thomas a strâns îaolaltă pe dl. Brătianu şi pe d. Funeraş? D Iile Moscovici — care nu se uită spre Moscova, — a dat mâna cu d. I. G. Duca, iar d. Vintilă Brătianu care se uită la fiece om ca la un budget fără echilibru, a zâmbit d-lui Pistiner. Şi fiecare, probabil, s’a simţit bine. Nici odată cei mai autorizaţi exponenţi ai burgheziei posedante n’au arătat figuri mai graţioase, melancolicilor aspiranţi la o societate viitoare, societate în care, în sfârşit, ar fi dânşii membri ai consiliului de administraţie. Era o plăcere a-i vedea pe toţi laolată în jurul d-lui Albert Thomas, care, dacă n’ar fi cel ce este, ar putea povesti la întoarcere asupra impresiilor sale de la Bucureşti. — Ah ! Bratiano et Gelerter sont de vieux copains». Cea ce în româneşte ar însemna nişte vechi camarazi... Dar d. Albert Thomas ştiind ce trebue să crează despre «armonia claselor» din România — ca şi din Franţa şi aiurea — nu va spune asta, — iar d. Ilie Moscovici nu se va hazarda să încerce a mai strânge odată mâna d-lui I. O. Duca la ministerul de externe.. . E şi drept că subiectivul joacă un rol însemnat în raporturile politice şi sociale... E plăcut să faci socialism cu Albert Thomas, care a fost ministru al muniţiilor într-un cabinet al războiului în Franţa — şi nu e ispititor să susţii capitalul, în compania celor care l-au realizat reprezentând naţia în biurourile unde se liberau paşapoarte. Cei ale căror nume au fost strigate la rampă, s’au simţit obligaţi săă dea explicaţii. A fost săptămâna aceasta filmul parlamentarilor, care din devotament pentru alegătorii lor,se înghesuiau, perseverenţi, la cererile de paşapoarte.. Ah ! alegători care vor să emigreze în America! Şi în această privinţă de general Lambru a povestit la Senat un fapt, care preţueşte cât una dintre cele mai grave destăinuiri asupra rolului parlamentarilor în această traficărie. Un domn deputat solicitase ministrului de interne 150 DE PAŞAPOARTE PENTRU ALEGATORII SAI! Se vede că acel onorabil deputat nu mai vrea să se aleagă niciodată. «Iacă dorea să-şi trimeată în bloc alegătorii la San-Paolo!.. . Şi iată de ce o «democraţie» — să fim serioşi ! — mult mai tânără decât a noastră a simţit nevoie să ia măsuri împotriva libertaţei de «învârteală» a deputaţilor. Un proect de lege depus zilele acestea în Camera de acolo interzice deputaţilor avocaţi să pledeze în cursul mandatului lor legislativ fie chiar pentru Stat, căci în contra lui nici nu s’ar concepe — e vorba tot de acel Stat, — fie în afaceri particulare. Atunci de sigur, nu s’ar mai întâmpla ca la noi, în chestia contractului societăţei Agriculturale, de care s’a vorbit la Cameră — cazul Unor deputaţi guvernamentali influenţi, foşti sau viitori miniştri — ce nu e cu putinţă ! — pledând sau dând consultaţii în proces* unde trecerea lor se exercită frontra intereselor Statului. Dar cine s’ar fi gândit că această lumină să ne vie de la semi-lună !... Fiindcă propunerea s’a făcut în parlamentul de la Angora !.. C.G. In viaţa cotidiană, în sfere individuale, ele sunt realizabile : omul e îndeajuns de ipocrit să facă o faţă bună unei împrejurări vrăjmaşe, şi destul de laş ca să suporte situaţii, care-l biciuesc. De aceia societatea „AMICIŢIILE contradictorii” de G. M. IVANOV -OXO chiar cele latente, chiar cele înfrânate, nu se pot eterniza în situaţia lor antagonistă, după cum amiciţiile naturale nu se pot suprima prin vrăjmăşii efemere. Deoarece în politica internaţională domneşte în imensitatea ei nu e decât un corn şi o oarecare utopie, deşi sublima plex de contradicţii şi un laborato- iluzie a întreprinderilor pacifiste e mu de falsităţi ; contradicţii în via întotdeauna utopică; regulatorul în ta conjugală, în ierarhii, în prân-J ultima instanţă e acolo interesul dulcea claselor, în toate felurile de naţional întotdeauna bine clarifipolitică. Dar dacă în politica internă a unui stat, contradicţia menţine o stare de împrejurări la adăpostul amical al iluziei de armonie socială, în politica externă inamiciţiile, cât şi cât e cu putinţă experimentat, înjghebarea amiciţiilor sentimentale în relaţiunile internaţionale e inadmisibilă fiindcă îi lipseşte indiciul tradiţionalismului. Atât e de fluctuantă fenomenologia relaţiunilor internaţionale, încât fără acest regulator — interesul naţional, — o amiciţie necontrolată, o simpatie neexperimentată e întotdeauna contradictorie intereselor prime ale statului, şi e în stare de a provoca permanente conflicte şi aprige revanşe. Istoria relaţiunilor contradictorii în politica externă a osândit pragmatic sentimentalismul întâmplător. Astfel amiciţia Italiei faţă de Austria şi Germania a trebuit să fie denunţată în ajunul războiului mondial, fiindcă era în contrazicere cu interesele prime atât ale Italiei, cât şi ale situaţiei internaţionale de atunci. Iar pe de altă parte, amiciţia politică între Franţa şi Rusia a fost confirmată de însăşi necesitatea unui echilibrism politic, fără de care forţele, care mai târziu s’au ciocnit în războiul dela 1914, ar fi dat în deslănţuirea lor, alte rezultate. «Amiciţie contradictorie» numeşte astăzi Ch. Maurras, legătura diplomatică între Franţa şi Rusia Sovietică, realizată cu atâta precipitare de ministrul de externe al Franţei, d. Harriot. Fiindcă dacă această recunoaştere a fost înfăptuită dintr’un sentiment de amiciţie personală între amândouă guvernele, sau poate sub impulsul de modă — căci e o modă în politica externă graba acestui act diplomatic, — interesul Franţei, al poporului francez, denunţă această amiciţie, care e contradictorie, fiindcă e incontestabil vătămătoare. Şi Charles Maurras nu se înşală. In mâinile lui, ca şi sub ochii binevoitori ai d-lui Herriot, se găsesc documente care descoperă intenţiile duşneane ale Federaţiei Sovietice. In mâinile amândurora stă reversul uneia şi aceleiaşi medalii. Dar pe câtă vreme unul trece uşor peste ele, purtat de aripile propriei sale mediocrităţi politice, celalt cumpăneşte posibilităţile de bine şi de rău, şi cu un curaj civic exemplar, îndrăzneşte să scoată la lumină concluziile. Şi concluzia pentru Charles Maurras e obligatorie : din moment ce Federaţia Sovietică e o instituţie — Federaţia Sovietică nu e încă unstat — vrăjmaşă intereselor statului şi poporului francez, amiciţia între ele e contradictorie. Şi acum să amintim câteva din dovezile despre vrăjmăşia sovietică, dovezi cari sunt obligatorii pentru toţi, şi mai ales pentru cei cari exclud din politica internaţională momentele de lăcrămoasă înduioşare sau de vanitoasă şi stearpă amiciţie. In şedinţa plenară a congresului al IV-lea, al Internaţionalei a IlI-a Zinoviev vorbind despre activitatea acestei instituţiuni turbulente în toate ţările, precmm şi în Franţa, declară : «Partidul comunist francez n’a ştiut să aplice tactica Internaţionalei comuniste într’o ţară în care evenimentele îi dictau aceasta. Am citat cifre privitor la grevele în Franţa. Aceste cifre arată că dacă partidul avea într’adevăr sentimentul mişcărilor masselor, el ar fi simţit necesitatea frontului unic, el ar fi aplicat imediat tactica aceasta, care ar fi fost punctul de începere a acţiunii sale asupra masselor». Maurras ştie ce însemnează fron-tul unic: Comitetul executiv al Internaţionalei a II-a, al cărui preşedinte e Zinoview, cere partidului comunist francez supunerea disciplinară, ca să aibă dreptul să conducă, el, Zinoview, acţiunea pe teritoriul francez. «Greva generală — continuă Zinoviev — la care au fost chemaţi toţi lucrătorii francezi (greva de la Havre) a fost declarată sub presiunea unui grup neînsemnat de anarhişti. Jurnalul nostru, «l’Humanité», cel mai mare jurnal muncitoresc în Franţa, a împins clasa muncitorească la o grevă într’un moment când partidul nu era de loc pregătit pentru aceasta». Zinoviev e supărat că partidul francez a lucrat spontan, fără autorizaţia lui, şi regretă nu suferinţele muncitorilor, ci imposibilitatea în care se găsesc de a face o grevă definitivă, sub conducerea Moscovei, o grevă care să clatine până în temelii fundamentele statului frances, prăbuşindu-i în clocotirea luptei civile. Dar e obositor să mai Continui exemplele. E obositor şi inutil. Fiindcă toate guvernele ştia — toate au făcut experienţa — Că guvernul sovietic, O emanaţie a Internaţionalei a IlI-a, există de fapt peste o Colectivitate de oameni cu totul deosebiţi de cei din apus, că concepţia lui e antietatică, confundând Statul cu burghezia, că intenţia lui e, răsturnarea Universală, că energia lui se deslănţue pe Un plan de negare, că a întronat, concentrând într’o uriaşă maşină de surpare, toate instinctele naţiunilor pentru g grandioasă Crimă. O amiciţie cu Rusia Sovietică . Va fi întotdeauna o amiciţie Contradictorie, fiindcă întotdeauna va masca o vrăjmăşie fără scop, fără limite, fără o ideie de morală. Noi suntem cu Charles Maurras, pentru că obiectivitatea în examinarea situațiilor extraordinare face mai mult, decât sentimentalismul amicițiilor riscate. ■--------- |—- «fi Duminica Din importantele declaraţii făcute Universului de ieri de d. Octavian Goga asupra politicei culturale pe care ar trebui s’o înfăptuiască statul românesc, subliniem azi pe aceea care se încadrează la această rubrică duminicală, întrebat de redactorul Universului asupra mijloacelor de luminare a masselor populare ce aduc azi vieţii politice un masiv aluat prielnic demagogiei, marele nostru cântăreţ a răspuns: «Cred că printr’o bună îndrumare a preoţimii şi a invăţătorimii s’ar putea angaja mai uşor un început de lămurire a masselor. Mai ales rolul bisericii mi se pare covârşitor într’o astfel de acţiune de ordin moral. Din nenorocire, aici concepţia tradiţională a politicei noastre n’a favorizat de ajuns acest aşezământ tradiţional. Convingerea mea e că la sufletul ţăranilor noştri tot biserica rămâne supremul factor morals. Convingerea d.lui Octavian Goga nu e ocazională. Ea e ca o coloană vertebrală care î i străbate atât poezia cât şi scrisul politic. Feciorul părintelui din Răşinari a adus-o în literatură şi în viaţa publică din casa părintească şi din copilăria îmbălsămată de busuioc şi de tămâie în mijlocul ţărănimii. Cine cunoaşte această ţărănime ştie că pentru ea biserica e o realitate fundamentală, e baza pe care s-a aşezat, greu de veacuri, sufletul anceoral. Ca pitenul acţiunii oficiale de clădiri şcolare, s’a constatat că sate, în care ţăranii şi-au ridicat din proprie iniţiativă trei şi Patru biserici, cu mari stăruinţe s’au lăsat convinse să-şi construiască şi un local de şcoală. In psihologia lor biserica primează ca o instituţie fără pereche. Iar acum de curând, schimbarea calendarului întâmpină pretutindeni o rezistenţă îndârjită până la revoltă. Fenomenul, neaşteptat poate, e de natură să stârnească atenţia conducătorilor asupra acestei puternice realităţi a sufletului popular: biserica. Problema luminării masselor e o problemă religioasă, deci o problemă bisericească înainte de orice. Lumea politică a ignorat-o aproape cu desăvârşire şi tocmai de aceea noi ne-am pus în slujba acestui adevăr salvator cu o tenacitate care multor minţi sceptice li s’a părut o manie, însăşi conducerea superioară a bisericii ni se pare că, afară de rare excepţii, neglijează acest adevăr; de aceea critica noastră s’a îndreptat tenace şi se va îndrepta mereu şi într’acolo, până când destinul cultural al bisericii va ajunge o axiomă şi un imperativ obştesc. O democraţie culturală nu se poate realiza fără cuvântul, cu răsunete adânci, al Evangheliei. Şi ne bucură că dintre scriitorii noştri politici, personalităţi ca Octavian Goga, Rădulescu,Motru şi Simion Mehedinţi se întâlnesc, peste orice stăvili politice, în aceeaşi convingere. Fie-ne însă îngăduit să exprimăm cu acest prilej o mâhnire. In primăvara trecută imugurasem în ziarul Neamul Românesc această rubrică de politică religioasă. Marele nostru dascăl sufletesc şi apologistul bisericii voevodale istorice, d. N. Iorga a socotit atunci scrisul nostru un fel de anacronism teologic. Ni s’a părut că un preot îţi interzice Crezul după ce te-a învăţat să-l rosteşti. Nichifor Crainic Odiseia ziarelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ are bancă şi politică Diversele metamorfoze ale „Adevărului“.«Cazul Rosenthal.« Intre d-rul Lupu şi Oct. Goga. Pentru că ne-am propus să informăm exact obiectiv publicul asupra diferitelor aspecte ale vieţei noastre politice, suntem obligaţi să lămurim — azi — unul din capitolele cele mai delicate : rolul d-lui Aristide Blank în politica democratică. Asupra acestui subiect, nu se scrie decât în două feluri: aşa cum vrea d. Aristide Blank sau aşa cum vrea d. Vintilă Brătianu. Vom fi, şi în această privinţă, inovatori. Vom scrie aşa cum stau lucrurile în realitate, fără să ne preocupăm de ceea ce vrea d. Aristide Blank sau de ceea ce doreşte d. Vintilă Brătianu. Mai mult încă, vom scrie tocmai în momentul în care şi d. Aristide Blank şi d. Vintilă Brătianu ar dori, asupra subiectului acestuia, cea mai desăvârşită şi—pentru ei — cea mai comodă tăccere... PREMII PAŞI... Înainte de războiu, d. Aristide Blank era favoritul d-lui Vintilă Brătianu. La cercul de studii al partidului liberal, d-sa apărea drept mâna dreaptă a actualului vistiernic. Avea această situaţie nu grafie calităţilor sale — foarte discutabile — ci mai ales mulţumită faptului că era fiul d-lui Mauriciu Blank, un liberal convins. Deodată — amănuntele nu se cunosc — d. Aristide Blank a căzut în disgraţie. Se pare că l-a dus către acest sfârşit, marea d-sale ambiţie După războiţi, d. Aristide Blank s’a hotărât «să-i plătească poliţa» d-lui Vintilă Brătianu. Şi-atunci a început să desfăşura o acţiune politică de natură pur personală, care contrazicea atât interesele băncii Marmorosch Blank et C-ie, cât şi sentimentele politice ale d-lui Mauriciu Blank. D. Aristide Blank, imitând — pare-se — pilda lui Stennes, a încercat mai întâiu, o acţiune de presă. A început-o modest, făcând din ziarul «Luptătorul», de care vă mai amintiţi, poate,—o foaie personală. Linguşit de o serie de amici, care ştiau să-şi valorifice fiecare elogiu hipocrit,—tânărul bancher a avut trista naivitate de-a crede că poate juca un rol politic făţiş şi direct. De-aceea, a conceput planul grandios de-a cumpăra Adevărul şi Dimineaţa, pe care d. Const. Miile le avea de vânzare. Şi le-a cumpărat dINTRE D-NII GOGA ŞI LUPU S’a pus, atunci, problema numirii unui director la «Adevărul». D-lui Blank ii trebuia un nume politic şi, în acelaş timp, un prieten, care să-i facă toate serviciile ce i le-ar cere. D. Aristide Blank avea de ales între d-nii Octavian Goga şi dr. N. Lupu, cei doi prieteni intimi ai d-sale. După o lungă șovăire tânărul bancher a ales: între Goga și Lupu, a găsit că cel mai indicat e... Aristide Blank! Deci, și-a rezervat «Adevărul» pentru sine. Rezultatul? întâi, presa liberală a început furibunda campanie contra băncii Blank. In al doilea rând, d. Octavian Goga a scos revista «Ţara Noastră», în care a întreprins lupta împotriva aceleiaşi bănci. Iar în al treilea rând, d. dr. N. Lupu — mai abil — a aşteptat. A aşteptat până când a putut scoate «Aurora». D. Blank şi-a dat seama că îi trebuie «Aurora», mai ales împotriva d-lui Goga... O PUNERE LA PUNCT D. D. R. Ioan Rescu, popularul deputat argeteenist a adus în faţa Camerei, pe cale de interpelam chestiunea preţului hârtiei. Interpelator, era bine documentat, cunoştea afacerea, şi a prezentat-o simplu, clar, fără patetismul ieftin ocazional. A vorbit ca despre un bilanţ, căci la aceasta se reducea în ultimă analiză, afacerea pe care o prezenta. A avut succes. Modul cum a desvoltat interpelarea, popularitatea cauzei ce susţinea şi impopularitatea fraţilor Brătianu, în special aceea a d-lui Dinu Brătianu, care reprezenta apărarea au contribuit la succes. Va răspunde şi d. Tancred Constantinescu, om inteligent, cu mare pricepere în afaceri industriale şi fin. Răspunsul său ar putea să zdruncine câte ceva, dacă acest om ar putea să expună bine, ceea ce posedă. Nu de interpretarea bilanţelor fabricilor de hârtie, făcută de d. Ioaniţescu, Dinu Brătianu sau Tancred Constantinescu, vreau să mă ocup. Un bilanţ dibaci întocmit e susceptibil de multe interpretări, iar adevărata interpretare nu i-o poate da, decât acela care l-a făcut, sau acela care cunoaşte afacerea în sine nu cum reiese din bilanţ. Adevărul în chestiunea preţului hârtiei este următorul: Preţul hârtiei a fost STABILIT DUPĂ PREŢUL DE REVENIRE A FABRICEI «LETEA», fiindcă această fabrică prost instalată, are şi materialul lemnos extrem de costisitor. Ea produce un fabricat aşa de scump, încât în liberă concurenţă cu fabricele celelalte din ţară, nu mai vorbim de străinătate, ar fi condamnată la faliment. Deşi lemnul acestei fabrici este obţinut de la stat cu 50 bani metrul cub, totuşi condiţiunile de exploatare în produse şi mai ales transportul la fabrică sunt aşa de costisitoare, încât lemnul ajunge cu preţuri neacceptabile la fabrică, ceea ce a şi determinat concesionarea pădurii fabricilor Goetz. Când dai deci celorlalte fabrici, bine instalate, şi cu materialul lemnos ieftin, preţul de revenire a hârtiei la «Letea», plus un beneficiu normal neapărat că beneficiile lor sunt mari. Că preţul hârtiei noastre este mare, nu mai încape îndoială. Preţul hârtiei de ziar în Cehoslovacia este cam 3 coroane kilogramul adică cam 16,50 lei, dar acolo lemnul costă în coroane, ceea ce noi plătim în lei, adică de 5 ori mai mult, şi manopera este mai scumpă ca la noi. După preţul hârtiei în Austria nu ne putem îndrepta, căci fabricele vând sub cost. Adevărul deci, în afară de orice bilanţ este acesta. Plătim hârtia scump, ca să poată exista fabrica «Letea», atât şi nimic mai mult. Pander A se citi în pag. II-a Anarhia Universitară In pag. IV-a: Desbaterile procesului de spionaj (A se coti continuarea în pag. II-a) D’ale Petreştilor Comneni Era pe la sfârşitul războiului mondial, pe vremea când Comnenul Petrescu ţipă, ftoli personale, allosuri de geografie comentate, cu scopul aţa zis de a face propagandă. O doamnă franceză din societatea Innalţă, căci toate se întâmplă pe blajinul nostru pământ, invitase la masă pe prinţul Petrescu şi pe domnul Brăncoveanu. Coincidenţă. Invitaţii se adunară.Amfitrioana se gândea că nu era nevoe să prezinte unul altuia pe cei doi iluştri oaspeţi Valachi. Mirarea fu însă mare pentru gazdă. Prinţul Brăncoveanu ne adresă un cuvânt Neculaiului Petresc, iar acesta evita grupurile ce înconjurau pe fratele Contesei de Noailles. La sfârşitul mesei, doamna franceză, vrând să desluşească lucrurile, se apropie de Comnenul Neculai Petresc : «— Am făcut cu siguranţă o gafă Principe, am uitat să vă prezint Prinţului Brăncoveanu, credeam totuşi «— O, Doamnă, Nu, ni ne vorbim niciodată. Familiile noastre sunt vrăjmaşe de acum patru secole. BUGETUL PE 1925 Veniturile tezaurului Ce reprezintă veniturile tezaurului ! Reduceţi de aci cât veţi voi, domnostru. D. Vintilă Brătianu arată; paraţia rămâne. Mai jos însă de doreşterea veniturilor impozitelor delafra proporţională a veniturilor din 1922 încoace. In 1922 s’a încasat, vechiul regat, la sporul de popula- 13.917 milioane; în 1923 pe 9 luni, ţie, nu se poate merge şî aceasta ar 18 746 milioane; în 1924 evaluările da: 1.524 milioane lei aur, au fost 24 miliarde şi se vestesc excedente; pe 1925 veniturile sunt evaluate la 31.750 milioane, şi după cum vom arăta mai pe urmă, după toate probabilităţile se va solda în excedente, deci progresul este evident. Desigur, dacă comparaţia se extinde numai la perioada de timp, dela 1922 sau chiar dela 1919 încoace. Dacă însă ne raportăm la veniturile statului român, de înainte de război, sau mergem şi la alte ţări, atunci lucrurile se schimbă. Dacă numai ne-am aduce aminte de valoarea leului la diferite epoce în intervalul de la 1919 până astăzi, atunci am vedea că creşterea cifrei de miliarde, nu indică, în aceiaş proporţie, şi creşterea puterii de cumpărare. Sărăcia ţării. Această cifră este inadmisibilă fiindcă impozitele au crescut simţitor prin noua lege fiscală. Dacă am vrea totuşi să im ţinem seamă de noua fiscalitate şi ne-am opri la ea, valoarea ei în lei hârtie pe cursul de 2,70 centime aur, reprezintă 56.388 milioane lei hârtie. Comparaţia cu cele 31.750 milioane indicate de budgetul pe 1925, ne dă gradul de sărăcie a ţării. Laudele d-lui Brătianu ar trebui să înceteze în faţa acestor cifre, căci ele arată roadele nefaste a politicii sale economice. Cifra veniturilor tezaurului indică o populaţie care nu câştigă, şi explicaţia nu poate fi decât lenea, munca neretribuită, sau lipsa de utilaj naţional şi industrial , cu corolarul inevitabil. Noi, locuitorii acestei ţări, nu avem nevoie să facem ipoteze, căci cunoaştem împrejurările. Când avuţia statului, care reprezintă două treimi din averea ţării este, neexploatată aproape în întregime; când puţinul exploatat dă deficite; când agricultorii vând cerealele cu 35 la sută sub preţul mondial, şi cumpără fabricatele necesare, pe preţuri mărite până la 70 la sută, deasupra preţului mondial; când industria care nu găseşte decât debuşeu intern, este redusă la resursele unei populaţii sărăcite, când statul nu-şi utilizează serviciile dependinţe de el, pentru a da de lucru cel puţin industriei; când credite în bănci nu mai sunt, iar la creditele vechi se plăteşte peste 40 la gută; ilarul alaiiilur a vni, fiimisorilor 8 miliarde, de acum 3 sau 4 ani, şi nu plăteşte; totul se explică. Sărăcia este o consecinţă inevitabilă a politicei noastre economice, toţi o simţim, pe toţi ne omoară, numai d. Vintilă Brătianu senin, vede peste tot refacere şi prosperitate. Sărăcia ţării reese şi din examinarea randamentului diferitelor feluri de impozite, dar despre aceasta vom vorbi în articolul de mâine. Comparaţia între veniturile tezaurului în alte ţări şi la noi. Să vedem ce reprezintă în lei aur pe cap de locuitor veniturile tezaurului în an 1997 . Anglia: 17 miliarde lei aur pentru 60 milioane locuitori adică: 283 lei aur pe cap de locuitor. Franţa: 8.840 milioane lei aur la 40 milioane locuitori, adică: 221 lei aur pe cap de locuitor. Germania: 9 miliarde de lei aur la 60 milioane locuitori, adică 150 lei pe cap de locuitor. Cehoslovacia: 2.472 milioane lei aur pentru 13,6 milioane locuitori, adică: 181 lei aur pe cap de locuitor. România: 857 milioane lei aur, leul socotit 2,7 centime aur, la 18 milioane de locuitori adică: 47 lei pe cap de locuitor. Adică Românii plătesc de 6 ori mai mic impozit decât Englezii; de aproape 5 ori mai puţin ca Francezii; de 4 ori mai puţin decât Cehoslovacii; de 3 ori mai puţin ca Germanii. Şi această proporţie n’a fost şi înainte de război, ci e o consecinţă a stării economice post-războinice. Care ar trebui să fie cifra veniturilor. La 1913 bugetul Franţei era 5 miliarde lei aur la 40 milioane de locuitori adică 125 lei aur pe cap de locuitor; în România 635 milioane lei aur la 75 milioane de locuitori adică 85 lei aur. Resultă că comparativul cu Francezul, Românul plătea 68 la sută imposit. Dacă ţinem socoteală că impositele s-au ridicat în ambele ţări, ba comparativ mai mult în România decât în Franţa, dacă ne amintim că Franţa a eşit din război cu 10 departamente complect distruse, avem dreptul să pretindem aceiaşi cotă de impozite, care în definitiv este o măsură de capacitate fiscală. Atunci proporţional cu Franţa veniturile tezaurului nostru ar trebui să fie: 2.706 milioane lei aur. Tranole D. VINTILĂ BRATIANU Se plimbă actele dim dosare? O versiune asupra scrisoare! d-lui Al. Văitoianu Din sursă guvernamentală ni s’a dat următoarea explicaţiune asupra scrisoarei-facsimil publicată în «Lupta» şi a cărei divulgare am atribuit-o ministrului justiţiei. Scrisoarea n’a ajuns nici la destinaţie, nici la parchet de oare-Ce a fost furată de sub căpătâiul celui ce o scrisese de către un ins, care, perese, putea să intre după voe în camera unde era păzit bolnavul. Autorul şterpelirii nu «lucra» în contul justiţiei, căci n’a dus-o la parchet, ci a comercializat-o, probabil, dând-o ziarului care a făcut uz de dânsa, înregistrăm versiunea și ne rezervăm comentariile. 10 NU aminTă ' Ti .....