Cuvântul, februarie 1925 (Anul 2, nr. 70-71)
1925-02-01 / nr. 70
4 PAGINI 2 LSI * Duminică 1 Februarie 1925 ANUL II No. 70 Redacţia şi Administraţia 4 Str. Sărindar 4 . , 78109 Administratia Telefon : 7810 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporane in fiecare zi in pag.na Apărarea naţională Am înţeles şi pasiunea de senzaţional a d-lui Virgil Madgearu când a ales ca obiectiv al interpelării sale o comandă de avioane cu — după cum s’a afirmat — plusuri inexplicabile la preţ precum am înţeles şi prudenţa generalului Mărdărescu de a cere discuţia în şedinţă secretă. Apărarea naţională trebue să depăşească şi pasiunile de succes şi tradiţionalele vrăjmăşii între partide. Suntem deci de perfect acord cu ministrul de răsboii: tăcerea, discreţia, secretul în problema apărării naţionale trebue să domine orice preocupare politică. Dar ne sunt prea dureros de proaspete amintirile unui trecut de aspre, de tragice încercări. N’am uitat zilele din 1915 când la o interpelare făcută de îngrijoratul român Nicu Filipescu asupra pregătirii armatei noastre premierul de astăzi aducea la Senat un căpitan de intendentă ca dovadă nediscutată că-şi poate asuma întrega răspundere. Cuvântul d-lui Ionel Brătianu a căzut ca o vânjoasă asigurare dată unei ţări ce se aştepta de o zi pe alta să pornească pe drumul sângeros al destinelor sale istorice. Şi ne spovedim astăzi disciplina românească a sufletului nostru de atunci — toţi am aprobat gestul sigur, categoric bărbătesc al primului ministru care îşi lua răspunderea asigurării totale a apărării naţionale. Dar au venit cruntele verificări ale toamnei lui 1916. Românul chiar dacă ar fi avut — prin deviaţie de la legile firii — «şapte vieţi în pieptu-i de aramă» tot n’ar fi putut suplini un armament modern care lipsea. Desamăgită, ţara vedea ce acoperea categorica asigurare a primului ministru. Nici două luni nu trecuse dela începutul răsboiului şi într’o zi la Cerna am primit ordin — ce crâncenă poruncă! — să desgropăm morţii noştrii dragi şi să-i despunem spre... a nu se pierde echipamentul. Oroarea aceasta se reflecta aşa de dureros în sufletele bieţilor soldaţi, încât unul nu s’a sfiit să o şi spună tare: «Noi dăm ţării viaţa şi nu ni se lasă o sdreanţă cu care să durmim întru Domnul»Şi pe urmă au venit toate necazurile unei apărări naţionale improvizate. După doi ani de la începutul răsboiului mondial noi nu descoperisem încă valoarea hotărîtoare în răsboiu nici a mitralierii, nici a artileriei (se recomanda economia de muniţii). învăţătura ne-a costat sinistru, de scump, sute de mii de morţi. Apărarea naţională astfel asigurată coborîse brusc prestigiul tainelor, de stat. Acum se ridică din nou o chestie a apărării naţionale: pregătirea aviaţiei. Pentru oricine silabiseşte măcar o gazetă nu-i o taină că Rusia face uriaşe pregătiri spre a preia cel mai grozav stol de păsări ale morţii. Arma răsboiului de mâine — dacă acest mâine s’ar afunda într’un viitor de peste zece veacuri! — va fi aviaţia. Orice precupeţire, orice nemernică preocupare de trafic în această direcţie este o crimă. Nu cunoaştem încă elementele secretei interpelări a d-lui Virgil Madgearu. Desigur vor fi nenumărate exagerări inerente unui temperament pătimaş, dar oricâte exagerrări vor fi existând, un grăunte de adevăr fie chiar cât bobul de muş- tar subsistă. Şi este suficient ca în hambarul afirmaţiilor să existe un bob de adevăr curat ca vina să cântărească tot atât cât şi un asasinat. [ Admitem bucuros tăinuirea elementelor apărării naţionale, deşi oamenii politici la noi şi-au anulat în 1916 orice credit. Admitem că d. general Mărdărescu este un brav ostaş ori grijă de apărarea naţională. In Franţa însă generalul Nollet, care în calitate de preşedinte al comisiunii interaliate de control militar la Berlin făcea rapoarte amănunţite de înarmarea continuă a Germaniei, ca ministru în guvernul Herriot prezidează dezarmarea republicei. (Vezi cazul ziarului l’E- clair perchiziţionat fiindcă a publicat rapoartele Nollet). In lumina acestui fapt voinţa noastră de a ne rezima siguranţa apărării naţionale pe afirmări oficiale păleşte. Dacă datele Interpelării d-lui Virgil Madgearu pot fi respinse, problema aviaţiei în legătură cu apărarea naţională rămâne. Noi nu vroim să ne mai apărăm mâine tot cu pumnul ca la 1916. In răspunsul său la scrisoarea d-lui Sever Dan, d. Ion Mihalache e destul de răspiat pentru a da loc la vre-o confu.fuzie. D. Sever Dan amintea intre altele de dreptul constituţionl pe care o are Regele de a veghea şi de a hotărî cui i se asu în mână frâu 'e ţării. Mai presus de partide, monahul ocupă un punct de observaţie asupransmblului politic şi asupra perspectivelor de viitor al ţării sale. Fireşte, în situaţia, confuză încă, născută din triumful tinerei noastre democraţii, alegerea viitorilor guvernanţi este extrem de grea. Ar da dovadă de lipsă complectă a simţului realităţii cine ar crede că massele populare, needucate încă politiceşte, necunoscătoare ale nouă lor drepturi şi datorii cetăţeneşti, pot fi singurul criteriu determinant al viitoarelor guverne. Când se prezintă la faţa masselor, candidaţii, fie reacţionari, fie moderaţi, fie extremişti, toţi vorbesc la fel, toţi fac aceleaşi făgădueli exagerate■ toţi propovăduiesc demagogia pentru a fi pe placul mulţimii. Altfel, ce mijloace ar avea pentru a smulge voturile ! Vorbim fireşte de mijloacele aşa zise «oneste», ca să nu mai pomenim de furturile de urne şide alcoolul entusiast care şi el e un mare şi preţios aliat al politicei. Cum să prefere alegătorul, în majoritate analfabet, in aceste condiţii pe adevăratul om politic care să-l reprezinte real în împrejurările tranzitorii şi profund confuze de azi nici un parlament şi nici un guvern ieşit dintr’însul nu reprezintă real «voinţa poporului», fiindcă poporul însuşi nu ştie precis ce vrea. Şi atunci democraţia aceasta confuză, haotică, are neapărată nevoie de corectivul luminos al monarhului. Regele nostru a dovedit, cu jertfe care Lau făcut una cu destinele acestui neam, profundele sale sentimente democratice. E un motiv mai mult să avem încredere în înţelepciunea monarhică. In răspunsul său d. Ion Mihalache manifestă o convingere cu totul opusă. El respinge indignat corectivul monarhic porului», adică pe haosul popular, pe poporului», adică pe haosul popular, pe demagogie. Fostul învăţător de la Topoloveni a trecut dincolo de cumpătul inifial cu care apăruse in viaţa politică. El nu recunoaşte monarhului dreptul de a alege intre persoanele unui guvern. Explicaţia e uşoară când ştim că la mijloc e o singură persoană : d. C. Stere. D. I. Mihalache lasă să se înţeleagă că pe d. C. Stere l-ar vrea «poporul». Poporul l-a vrut, d-le Mihalache, şi pe d. Jean Th. Florescu, un idiot simpatic. Poporul vrea pe cine vrei, fiindcă nu are criterii. Cum o să înţeleagă poporul oribila împreunare dintre cămaşa d-tale albă ca spuma şi tenebroasa cucuvea care a cobit şi cobeşte a pustiu neamului românesei Radu Miroslav Pamfil Şeicaru Corectivul monarhic Premiile Ne aflăm în plin sezon al balurilor mascate, ţuicei fierte şi premiilor literare. Cele dintâi, fac poate să se vorbească de cele din urmă cu oarecare frivolitate, în această epocă a Carnavalului, când totul se petrece fluid, fără consecinţe, aranjate parcă de un regizor chefliu. Citeam lista cărţilor prezintate pentru premiile «Academiei Române». E, dacă nu ne înşelăm, întâia dată când Academia are de împărţit sume ceva mai mari decât echivalentul unei duzini de cutii de ţigări «Specialitate». Şi e totuşi, literare de ION DARIE întâia dată poate când s’au înfăţişat cărţi atât de sărace în făgădueli. Desigur, un premiu oricât de mare ar fi nu poate crea el scriitorul Despre Neniţescu, oratorul încununaţilor «Pui de lei» de odinioară, n-’ mai pomenesc decât cărţile de citire de el. IV primară şi istoria literară a d-lui Adamescu. Fusese totuşi, ales între aleşi, atunci când Academia nu-şi oprea ochii nici asupra lui Vlahuţă, nici asupra lui Caragiale. Premiile de după război, ale Academiei, au fost ca cifră atât de mizere încât încununatul rămânea numai cu satisfacerea morală. Dar cum s’au împărţit în dreapta şi în stânga, cu o uşuratecă generozitate, şi cum editorii nu ştiu încă să folosească spre vânzarea cărţii această distincţie care pentru cetitor ar fi oricum. Un îndemn, ele şi-au epuizat repede şi această presupusă valoare de recompensă. O carte e de cele mai multe ori premiată de Academie, nu fiindcă ar fi printre cele mai valoroase ale anului, ci fiindcă s’a găsit dis^..întâmplare printre cele puţine, bune şi rele, prezintate cu petiţie timbrată solicitând celebritatea. Academia, cu regimul său obligatoriu impus autorilor şi editorilor să-şi prezinte exemplarele pentru bibliotecă, se presupune că tot obligatoriu, ia act de cărţile anului. Firesc ar fi deci, ca decernarea premiilor să se facă în afară de formalitatea prezintării unui număr de exemplare, cu petiţie şi cu umilitoarea intenţie de a bate la uşa nemulţumitorilor. Regulamentule bne schimbat. Altfel, ceea ce se întâmplă în acest an se va întâmpla întotdeauna. Scriitori cu volume apărute în cursul anului, sau în decurs de trei ani, cum prevede regulamentul unora dintre premii, ca Adrian Maniu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Demostene Bote®, Camil Petrescu, Al. Philippide, Ion Pilat etc. etc. nu vor fi luaţi în consideraţie de Academie fiindcă n’au depus petiţie şi 15 exemplare, iar premiile vor merge la cutare domn, doamnă ori domnişoară Georgescu, despre care în trei ani nu se va vorbi în literatura română, nici cât se vorbeşte de I. Neniţescu. In cursul lui Februarie se vor decerna premiile Societăţii Scriitorilor români, şi multe premii naonale, pentru poezie şi proză. Aci, neexistând nici o formalitate obligatorie şi jenantă pentru autor, distincţia se va face firesc, după aprecierea comisiunior din totalul producţiei anuale pentru S. S. R. — şi după preţuirea unei întregi cariere literare, întrucât oripriveşte marile premii naţionale. Nu facem profeţii. Nu ştim să descifrăm semnele stelelor ca Mme de Thebes, pici în palmă ori în drojdie de cafea, ca elevele Iuliei Poloneza- Iar cum nu stăm nici aproape de obicinuitele sforării care se trag şi aci, ca oriunde e în joc vanitatea şi un cât de mic folos material, n’am putea ponta pe pegasul nimănui. Premiile distribuite anul trecut de S. S. R. au adus oarecare deziluzie, fiindcă se inaugurau în primul rând cu o călcare a regulamentului. Se premia cartea, de altfel merituoasă a d-lui Jean Bart, dar care apăruse cu doi ani înainte, căci luase un premiu al Academiei ca tipărită în l E o urâtă contabilitate şi măruntă, dar o ţinem, fiindcă numai păstrându-se premiile în afară de orice bănuială îşi pot îndeplini rostul şi se pot bucura de mult puţinul credit de care se mai bucură. Menirea acestor premii ale Societăţii Scriitorilor Români e să încurajeze şi să recunoască începuturile, făgăduelile. Distribuirea de brevete între confraţi care se cunosc de mult, se premiază şi se înjură apoi la cafenea, e o simplă comedie şi o tristă comedie. Rămân marile premii naţionale. Numele lui Ion Slavici, pe ale cărui cârţi am învăţat odinioară să citim, a stârnit indignarea patriotarzilor profesionişti. Dar n’a stârnit indignare numele d-lui Cincinat Pavelescu, poet şi epigramist foarte spiritual, care se produce cu un juvenil entuziasm la toate banchetele din ţara nouă şi veche, cu epigrame improvizate acum douăzeci şi cinci de ani. Iată de ce spuneam, că sezonul premiilor literare, concizând cu’ carnavalul balurilor mascate cu tombolă şi premii de frumuseţe, aduce această atmosferă de frivolitate chiar în discuţiile unde mai puţină uşurătate n’ar strica. Eforturile diplomaţiei pentru repararea unui... vintuism Italia va ratifica tratatul Basarabiei Tradiţionalele bune raporturi intre România şi Italia, eşite din făgaşul lor firesc sub guvernarea liberală, tind să se restabilească, în sfârşit. Deocamdată nu se poate precisa al cui va fi meritul, dacă realitatea va confirma ştirea — şi nu vrem să ne îndoim că o va confirma, curând chiar —; dar că vina este, în cea mai mare parte, a d-lui Vintilă Brătianu, nu încape nici o îndoială. Şi nu vom mai aminti toate vexaţiunile ce ne-a atras absurdul vintiism care a stricat relaţiunile romăno-italine, ci numai că Suveranii români au trebuit să renunţe în condiţiuni penibile la călătoria în Italia şi că speculatori interesaţi trag încă concluzii defavorabile din întârzierea ce se pune la Roma pentru ratificarea tratatului Basarabiei. ROMANIA ŞI ITALIA Se ajunsese acolo încât relaţiile dintre România şi Italia se puteau exprima, în formulă lapidară, — Brătianu contra Mussolini Match-ul acesta — e inutil să mai dovedim — nu putea dura, fără primejdia de-a transforma în duşmănie prietenia care totdeauna, prin origina latină şi interesele comune, apropia cele două popoare. Conflictele între guverne, vinovate ori nevinovate, nu păgubesc decât popoarelor, totdeauna streine de conflicte şi inocente. Era cu atât mai regretabil ca România şi Italia să-şi facă, reciproc ofense şi acte de inimiciţie, cu cât nici un interes superior nu provocase neînţelegerea celor două ţâri Dar cauza conflictului fusese îndepărtată—şi totuşi atmosfera tulbure nu se risipise. Pînă în ultimul timp încă în presa italiană ştiri nefavorabile României găseau loc, iar în ţara noastră o îndoială încă există: de ce Italia nu ratifică tratatul Basarabiei ? SPRE O CLARIFICARE Nu credem să ne înşelăm spunând că mergem spre o clarificare a situaţiei. Interese economice pe care guvernul d-lui Mussolini le-a găsit piedică bunelor raporturi cu România sunt pe cale a fi satisfăcute. In raporturile dintre state sentimentele popoarelor dictează de multe ori mai puțin decât interesele economice şi aceste interese au dictat şi în conflictul romanno-italian. Se pare că d. Brătianu a înţeles. Poate că şi rigiditatea d-lui Mussolini a scăzut. In orice caz o apropiere este pe cale de a se face, — şi n’o putem saluta decât cu bucurie. Nu mai puţin, eforturi diplomatice serioase s’au depus, de ambele părţi, pentru repararea... vintilismului şi îndepărtarea stării de lucruri care păgubea, în realitate, şi României şi‘'Italiei. Era şi timpul — ca de pe urma diplomaţiei să avem măcar folosul de a nu se învenina mai rău raporturile existente. De data aceasta — se repară ceea ce nu trebuia niciodată să aibă nevoe de a fi reparat. ITALIA ŞI TRATATUL BASARABIEI O singură chestiune ne mai desparte astăzi prietenia dintre România şi Italia, chestiunea ratificării tratatului Basarabiei. Nu putem admite că din vrăjmăşie guvernul Mussolini nu l-a ratificat şi nici că ar lega calcule politice sau interese meschine de acest act prin care, onorându-şi propria semnătură, întăreşte cu o garanţie formală un drept indiscutabil şi asigură pacea Europei. De aceea aşteptăm cu încredere, după ce motivele de astăzi vor dispare, ceea ce nu mai poate întârzia, — şi nu va mai întârzia, deacest act care va pune capăt, pentru totdeauna, animozităţilor ce au tulburat in mod pasager, dar atât de regretabil, fraternitatea româno-itediană. D. MUSSOLINI Politica epistolară Politica epistolară pare chemată de demisionar din calitatea oficială la un mare viitor. Ceea ce odată mai I pe care o avea în partidul national, mult arată că istoria este într’o ves-' mărginîndu-se la acea de simplu nică repetare. E drept nici tonul nici forma epistolelor politice de azi nu se apropie tocmai de «scrisorile» prin care odinioară filozofi, învătati, scriitori sau iernai — nesolicitând dreptul de vot, — d'ntr’n lume ce nu era a «ţăranului de la Dunăre» schimbau nobile gânduri şi amabile controverse. Dar de la Voltaire, de o pildă, până lad. Sever Dan omenirea a fost un mers şi pantofii de mătase chiar la figurat au fost înlocuiţi prin democratice ghete cu biseturi. .... Aceste reflecţii, făcute în treacăt, nu ne opresc însă de a insista mai mult asupra disputei publice pe care a provocat-o darea în vileag a cutiei cu scrisori dintre d-nui Sever Dan şi Mihalache. Recunoaştem că viitorul şef, nominal dar proclamat, al partidului ţărănist, a trebuit să se simtă bucuros citind epistola fostului secretar general al partidului naţional, şi mai ales să fie mulţumit dând publicitate un asemenea factum. De acolo, până a atribui partidu- lui naţional inspiraţiunea «tablelor» d-lui Sever Dan, era mai puţin decât un pas. Şi, fireşte, a fost imediat trecut... Nu ne aparţine a interveni în această discuţie pentru unii ori alţii. Dar ca exponent! obiectivi ai oiiniei publice ne credem îndrituiţi a interpreta faptele ce ni se filmează. Or, după câte ştim, d. Sever Dan --------— exo------------- membru deslegat de impedimentele hierarhiei. Situaţiile însă se pot schimba, omul rămâne. Şi deputatul ardelean şi-a păstrat «originalitatea» unor idei, care n’au servit niciodată d-sale şi cu atât mai puţin partidului. Astfel pe lângă unele adevăruri primare pe care le spune partidului ţărănesc, epistola d-lui Sever Dan are şi o sumă de„ «ingenuităţi» — termenul potrivit ar fi altul, — car« par’că ar fi fost comandate dinadins de către contradictorul său.„ Modul cum este arătat, de exemplu, rolul Coroanei — e mai prejos de orce observare. Iar d. Mihalache degeaba îşi dă acte de democrat năpăstuit şi intransigent. D-sa ştie prea bine că ceea ce î l îndepărtează de putere este, în ultima analiză, mediocraţia aventurală pe care o reprezintă d-sa, — şi mai ales capacitatea primejdioasă prin ţelurile ei revoluţionare ale aceluia de care se lasă condus, — şi de a cărui sugestie tiranică nu se poate lipsi. Restul e politică epistolară-C. Ga In pagina IV-a Ultimele stiri ale SERV. NOSTRU PARTICULAR NEDUMERIRE Rânduri pentru d. C. Mille Necontestat in presa noastră, d. Const. Mille este gazetarul care a înţeles mai bine ca oricare altul tainele meşteşugului nostru. E tenace şi aceiaşi afirmaţie o repetă cu regularitatea picăturii de ploae care cade pe acelaş punct. Atitudinea hotărâtă pe care a avut-o faţă de orientarea acţiunii noastre naţionale d. Const. Miile, nu poate fi nesocotită.____________________________ Am dus cu îndârjire tot greul războiului. Când s'a întors în ţară d. C. Miile, România Mare devenise o realitate. Cu pasiunea care-l caracterizează, directorul ziarelor «Adevărul» .* «Dimineaţa a devenit Fouquier Tinville al sancţiunilor naţionale. D. Const. Mille nu vroia să mai existe !» viaţa publică oamenii care «pactizaseră» cu inamicul. Nimic de zis, străşnicia nu strică, dar tot d. Const. Mille şi-a ales ca prim aghiotant tocmai pe d. Bubi (sau Bebe) Brănişteanu, fost prim redactor şi antreprenor al ziarului «Lumina». Iar când d. Const. Miile a înfiinţat ziarele «Lupta» şi «Presa» tot în acelaş Bubi Brănişteanu (pe atunci avea cioc, acum din motive personale l-a râs) şi-a găsit primul tovarăş. Nedumeriţi am urmărit articolele d-lui Const. Mille, scrise cu atâta pasionată împotrivire faţă de gândul onest al atâtor scriitori ca premiul naţional al prozei să se dea bătrânului ctitor al scrisului românesc Ion Slavici. Dacă d. Const. Mille este aşa de categoric cu Ion Slavici, de ce este aşa de mângăetor, de indulgent cu Bubi Brănişteanu. Suntem nedumeriţi. D. Const. Miile ne datoreşte această lămurire. Pamfil Şeicaru „CUVÂNTUL* la PARIS România se izolează? --------------ex3-------------Noul ministru român la Paris constată că România lipseşte de la prea multe conferinţe internaţionale şi este inexistentă sub raportul propagandei — Prin scrisoare de la un corespondent particular — Paris, Ianuarie• — Am precise informaţiuni că guvernul român a fost încunoştiinţat de către d. Diamandy, ministrul României aci, că în cercurile diplomatice mai ales în Franţa se discută politica de izolare pe care o face România prin abţinerea de la importante conferinţe internaţionale şi prin lipsa oricăror măsuri de propagandă în interesul cauzei româneşti. UN BILANŢ SUGESTIV Intr’un raport confidenţial trimis ministrului de externe se face bilanţul conferinţelor internaţionale din anul trecut, cam sau ridicat la un total de 79. Din aceste 79 conferinţe, România nu şi-a trimis reprezentanţi decât la 31 conferinţe, pe când alte state ca Germania, Austria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, nu numai că au participat efectiv la aproape toate aceste conferinţe, dar au venit cu un întreg aparat de funcţionari ai biurourilor de presă, făcând propagandă asiduă pentru ţările lor, iar unele chiar în contra României. UNDE NU AM FOST DE FATA In raportul despre care vorbim mai sus se arată că dintre conferinţele cu privire la agricultură, comerţ şî industrie, România a lipsit de la congresul internaţional pentru protecţia naturei (Paris), şi de la congresul internaţional de horticultură (Amsterdam). Dintre conferinţele cu privire la comunicaţii şi transport, România a lipsit la Paris (Conferinţa internaţională aeronautică), Nisa (Conferinţa europeană a ovariilor şi vagoanelor directe). Dintre conferinţele cu privire la medicină şi higienă România a lipsit de la Uniunea internaţională contra pericolului venerian (Paris), Congresul internaţional al azilelor pentru copii (Londra), congresul internaţional farmaceutic (Londra), congresul fiziologic internaţional (Edimburg). Dintre cele cu privire la Economie şi finanţe a lipsit de la congresul internaţional al clădirilor şi lucrărilor publice (Praga). România a lipsit de asemeni la toate conferinţele cu privire la Drept şi administraţie, neparticipind la nici una : Conferinţa internaţională a comunelor urbane (Gothenburg), Congresul maritim internaţional (Gothenburg), Congresul internaţional de poliţie criminală (Viena), Congresul int. al ştiinţelor administrative (Bruxelles), Congresul juridic internaţional al aviaţiei (Roma). Dintre conferinţele CU privire la artă şi ştiinţă, România a lipsit de la societatea internaţională de muzică contemporană (Londra), congresul internaţional al intelectualilor (Paris), congresul internaţional al ştiinţelor istorice (Bruxelles), Uniunea academică internaţională (Bruxelles), conferinţa internaţională de fitopatologie şi entomologie (Wageningen). ŞI LISTA ABSENŢELOR SE PRELUNGEŞTE A lipsit la toate conferinţele afară de patru cu privire la umanitarism, religie, morală şi educaţie. Conferinţa internaţională studenţească (Haga), Uniunea internaţională pentru ajutorarea copiilor (Ge- neva), Conferinţa Universală asupra educaţiei (San Francisco), Federaţia europeană a societăţilor de teozofie (Viena) Conferinţa internaţională asupra nouei educaţii (Territet), Conferinţa internaţională contra alcoolismului (Copenhaga), comisiunea contra represiunii vânzării femeilor şi copilor (Londra şi Geneva). Dintre conferinţele cu privire la sport şi turism, România a lipsit de la Uniunea ciclistă internaţională (Zurich), Federaţia internaţională a foot-bal-ului (Geneva), Federaţia internaţională de gimnastică şi Uniunea de box (Paris). A mai lipsit de la congresul internaţional democratic (Friburg) şi de la congresul internaţional al păcii (Bâle). J. B. Pâinea miraculoasă Funcţia creiază organul şi nevoia pe inventator. Astfel în ţara unde e pâine mai multă decât cere consumaţia, grija a fost cum să fie păstrată cât mai mult proaspătă, până când consumatorul va avea nevoie de ea. Ţara despre care e vorba e Elveţia, iar inventatorul un brutar. Reţeta e încă secretă, dar prin procedeul tăinuit brutarul a izbutit să fabrice pâine care rezistă, cu aceleaşi calităţi şi acelaş aspect, mai multe luni, aşa cum a fost scoasă din cuptor. Câteva exemplare din pâinea miraculoasă au fost încredinţate savanţilor experţi. Lunile au trecut şi pâinea s'a păstrat ca în prima zi. Ghicesc cum ii lasă gura apă cititorului care consumă pâinea integrală — acest alt miracol de astă dată naţional, care aduce câte odată cu pâinea găsită în mormântul, lui Tutanhamon, altă dată cu srapul de lipit tălpile la ghete, câteodată cai exemplarele de bolizi căzuţi din cer şi conservaţi în muzeele astronomice şi întotdeauna cu o minge de foot-ball care ar fi umplută cu cărţi. Nu ştim că Elveţia ar fi fiind o ţară producătoare de grâu. N’am auzit despre secerătorii din Alpi, nici despre o maşină de treer cocoţată pe Mont-Blanc, îndeletnicirea elveţienilor, după cum îmi amintesc lecţiile profesorului de geografie, e fabricarea ceasornicelor, a şvaiţerului şi a şocolatei. Deci născocirea brutarului mi -a părut paradoxală, şi am primit-o bănuitor. Şi iată că am avut dreptate. Am cumpărat o pâine integrală, am tăiat-o în două, în patru, l» opt; am gustat din ea, am expus-o la soare, la intemperiile naturei, la diferite presiuni atmosferice. E nemuritoare ! Nemuritoare şi enigmatică. Desigur elveţianul nostru brutar ar crede că e un conglomerat de galoşi şi de paie, de coceni şi de târâte de lemn, de argilă şi de prund, de vax Albina, şi de bucăţi de sac, de cărămidă şi de beton armat. — Nu i-am răspunde acestui ignorant — e numai pâine integrală. O fabricăm astăzi şi poate înfrunta veacurile. Şi nu ne nsfindrim, nu scoatem brevete, nu dăm telegrameşi nu aşteptăm felicitări. Cu modestie, o consumăm. Şi pune te rog mâna. E tare, nu e aşa . Poţi clădi un hotel cu ea şi va retivi mai sigur, decât blocurile d-voastră care sunt numai de granit, C. p.