Cuventul, decembrie 1927 (Anul 3, nr. 943-971)
1927-12-01 / nr. 943
Aliul al at-kca No. 943 Rt,DACTIA Sl ADMINISTRAfIA 4» SlftAL'A SĂRINDAR, 4 ÎÂÂÎf1"1^ Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL Publicitatee ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂȚII BEHEHALE DE PUBLISKATE CAROL SCHULDER ti S. BERGER Str. Fug. Parada (fostă Karagheorghevici) 9 Ciclon . 30/S4 i gii „Uniunea sacră .„Pe urmă, vom aviza uimele zilei Dar tot zadarnic. Căci dacă generalul Frezon va fi oricând gata să se pună în slujba ţării, d-sa se va refuza tuturor combinaţiilor cari ar ţinti la servirea Intereseloraridului liberal. Ca nu a obţinut de la d-sa Ion Brătianu, desigur că nu va putea obţine actualul şef al guvernului. Opinia publică să fie elec avizată. Un guvern naţional e astăzi o imposibilitate. Toate veştile cari se pun în circulaţia nu tind decât la dezorientarea ţării, pentru prelungirea vieţii unui guvern virtualmente căzut, iar toata combinaţiile sunt caduce. D-nii lorga Maniu şi-au lilifc răspunderea situaţiei. E singura soluţie serioasă. Sft fie ascultaţi. — (Aci altă putinţă nu există. Acelaș domn I. G. Duca, ministrul re a apelor cars se încearcă în al de interne care, în marea lui dragoste pentra d-1 Tituleanu, îi face vizite la ceasuri neobişnuite, pentru ia sub pretextul unor informaţii domestica» să-i supravegheze relaţiuniie, să-i surprindă conversaţiile şi să fixeze «complicităţile», — a pornit de două zile, prin presa care îi stă aproape, o campanie de dorinţe, îndemnuri şi informaţii, cari toate tind la decapitarea d-lui Viatăe Brătianu şi înlocuirea lui, deocamdată, cu ministrul de externe. Sii lăsăm partidul liberal în prada acţiunii de intrigi, da sfori şi de lucrături demne de nouli lui conducători şi să ne oprim la fapte. Faptul principal că în jurul numelui d-lui Titulescu se încearcă astăzi a se lansa diversiunea unui cabinet de oonccntrar© naţională, care unora i se pare a avea afinităţi cu »uniunea sacră» a Franţei. Vizitele pe cari unii oameni politiei de seamă le-au făcut în ultimile zile mi metrului nostru de externe, dau a©cstor svonuri un început de verosimilitate Pentru că, deeci, situaţia — clarificată prin dispariţia lui Ion Brătianu — ameninţă a se tulbura din nou, cel puţin prin incertitudinea care se încearcă a se strecura în opinia publică, să cercetăm seriozitatea şi sorţii de isbândă a unor asemenea combinaţii. Un guvern naţional este astăzi o imposibilitate de fapt. O asemenea formaţie ministerială ar trebui să cuprindă partizani de ai d-lor Iorga, Maniu, Brătianu şi Averescu. Că generalul Averescu s’a exclus, prin manevrele din ultimul timp, singur, din orice colaborare cu opoziţia actuală, e un fapt deasupra sindoelii. Informaţiile date de ziare dovedesc că şeful partidului poporului a pierdut nu numai încrederea, dar până chiar şi bună voinţa d-lui Iorga, singurul lui susţinător de până acum. Oelaborare Iorga-Mariu Brătianu (respectiv liberalii) . Este şi imposibilă, şi inoperantă. Liberalii nu ar avea interes pentru o asemenea combinaţie decât dacă ar putea să salveze ceva din situaţia lor politică. De aceea prima condiţie a «elaborării pentru ei ar fi contiauare», lucrărilor ,« actualul parlament, sau constituirea unui nou parlament prin alegeri pe liste comune, care să ia asigur© un anumit număr de deputaţi în viitoareie Camere. De altfel liberalii nici nu au pregetat să şi mărturisească precis aceste intenţiuni- Pe un asemenea teren nu se pot aşeza însă în nici linia» d-nii Iorga şi Maniu. Având încrederea necontestată a ţării, interesul lor este să se treacă« un sistem în care indicaţiile de guvernare să stea în mâna corpului electoral. Şi aceasta cât mai reped». De aceea naţionalirăniştii nu pot accepta nici un fel de diversiune, care să amâne prezentarea tuturor partidelor politice în faţa ţării, singurul factor având astăzi căderea de a ierarhiza forţele politice. O colaborare cu liberalii e însă şi din alte motive, mai particulare, imposibilă. In convorbirile cu şefii opoziţiei d. Vintilă Brătianu s-a arătat intransigent pe două chestiuni: actul de la 4 ianuarie şi politica economică a partidului liberal. Din atitudinea d-sale personală în aceste două puncte, actualul şef al guvernului vrea să facă directive pentru ţara întreagă. Va recunoaşte oricine că nu se poate. Se lansează însă astăzi, după cum arătam, numele d-lui Tituleacu. Litera de simpatie pe care o întâmpină personal d. Brătianu, ar fi prin aceasta anihilată. Se poate. Nu o contestăm Dar dacă d. Tituleacu vreasă facă un guvern naţional, d-sa ar trebui să împlinească condiţia dizolvării parlamentului şi a alegeriilor libere. Şi nu vedem, pentru naţional-ţărănişti, in nici un fel necesitatea de a se pune sub tutela d-lui Tituleanu, oricâtă simpatie ar iradia persoana acestuia. In cazul cel mai bun actualul ministru de externe ar putea prezida un guvern de alegeri. Dar nu aveţi impresia că d. Tituleanu nu poate accepta o asemenea situaţie, care e precumpănitor administrativă şi nu politică . Şi totuşi se vorbeşte stăruitor de trecerea acestuia la preşedenţia consiiliului Evident ! Dar nu în capul unui guvern naţional. Să fim bine înţeleşi. Dacă mâine vom avea un guvern Titulescu, acesta nu va fi decât actualul guvern liberil, sub preşedenţia ministrului de externe. Atât şi nimic mai mult, D. Titulescu îşi îneblpa© di ar putea galvaniza cabinetul sotual. Două luni, da. Dar peste două luni situaţia va fi exact cea de azi, la discreţia d-Lor Iorga Maniu. «Uniune sacră»! Diversiune liberală. Ca şi «guvernul Presau». Căci şi numele generalului Presau a fost pus în discuţie în această turbură Iutii in nM Piesa este originală şi n’are nimic imaginat. Dealtminteri cele mai bune comedii sunt din fapte petrecute. Dar înainte de subiect — personagiile in ordinea ierarhică. Primul,d. Stelian Popescu, ministrul da justiţie. Urmează : d. Popescu-Necşeşti, secretarul general si ginerel d-lui ministru ; d. Zaharof, (cu unul sau doi, după voinţă) senator şi administratorul ziandui d-lui ministru ; d-l preşedinte al secţiei II a tribunalului Brăila (numele ne scapă); d. Melitupciu, judecător, de ocol Brăia; d. Georgică Marin, ajutor de judecător şi d. George T. Marin, candidat de magistrat. Şi acum subiectul : D. Georgică Marin, nou licenţiat al facultăţei de drept din Iaşi, intervine la d. Zaharoţfi cu rugarea să-i facă rost de un loc în magistratură. Administraton d-senator roagă pe directorul său ministru, care dispune cele de cutiuţă către ginerele său secretarul general. După un răstimp d. Georgică Marin citeşte la rubrica «Mişcarea în magistratură» din statul ministrului director, că d. George T. Marin a fost numit ajutor de judecător la ocolul Brăila. Foarte bucuros d. Georgică T. Marin se prezintă la judecătorie, unde d. Melitupciu, judecătorul, care îl cunoştea, o întâmpină cu : «— Ştiu, an citit şi eu în ziar. Felicitările mele. Ai să depui jurământul...», d. Georgică Marin l'a depus. Peste două se soseşte şi adresa ministerului de justiţie, comunicând că «d. George T. Marin.„», etc. Dar peste alte trei zile un tânăr sa prezintă d-lui preşedinte al tribunalului Brăila, — şi spune : «— Am onoare să mă prezint » George T. Marin. Poftiţi şi ordinul personal ce mi s’a liberat de ministerul justiţiei prin care mi se face cunoscut, că am fost numit la judecătoria din localitate». Prezidentul, care luase act şi de prezenţa d-lui Georgică Marin la acelaş post, citeşte adresa, reflectează, — ajungând la concluzia că ministerul numise pe d. George T. Marin, nu pe d. George Marin — fată T. la mijloc, ia jurământul noului venit şi îl trimite la post. Iată-i faţă în faţă pe cei doi Marin, unul cu T. şi altul fără, cunoştinţe din facultate şi cu vechi buchtsuri comune din cauza asemănărei numelor. Ceartă. Scandal. Nici unul nu vrea să cedeze ! «— Postul este al meu, fiindcă sunt George T. Marin şi aştept de mi s’a urât numirea ! *— Ba este al meu, fiindca intervenţia s'a făcut pentru mine! E al meu de oarece am ordinul ministerului de justiție, trimis pe adresa mea: «— Sa poate. Dar eu am recomandata d-lui Zaharot, fără da care numire nu s’ar fi făcuti ...Amândoi ajutorii de judecător, deveniţi împricinaţi, neputând cădea de acord, au plecat la Bucureşti, la minister. Bineînţeles rezultatul se ghiceşte. Vrând să numească pe George Marin, protejatul d-lui Zaharot (!) — care nu anexase şi fotografia la petiţie, „ Necşeşti numise pe George T. Marin a cării petiţie în restanţă îi căzuse sub ochi, fără să dea atenţie la litera în plus. Decizând că, intenţia primează faptul, numit a rămas d. George Marin al d-lui Zeucharol (f), pe când d. George 2. Marin, — va continua să aştepte... Scarron Nae Ionescu ........ exo-------- I (Citiţi in pag. IV-a) IN PUIA CRIZA MINISTERIALA Dacă toată lumea e de acordare, caroaşte că situaţia politică este schimbată în favoarea d-lui Maniu şi a partidului nţional-ţărănist şi că orice s’ar face fără partidul cel mai popular, cu atât mai mult împotriva lui, e im numai lipsit da durabilitate, dar şi plin de primejdie. — este însă şi un om care face excepţie, un singur om politic care are altă părere: e generalul Averescu. Evident, nu mai importă ce crede fostul preşedinta al consiliului. Dar mai este o brumă de partid in jurul său, câteva personalităţi de valoare. — ca d. Petrovici, ca d. GarofUd şi alţii de care viaţa noastră publică săracă în oameni nu se poate lipsi fără o reală pierdere, a căror acţiuni hotărâtă de apropiere de naţional-ţărănişti, e întârziată astfel şi pentru aceştia, pentru partidul poporului ne ocupăm de «caşul generalului Averescu». Generalul Averescu despre situaţie Un amic Inţim al generalului Averescu a avut cu şeful său o întrevedere, după moartea lui I. L C. Brătianu, după cu na uitările Regenţei şi după vizita d-lui Vintilă Brătianu, — şi a rămas aiurit de schimbarea suferită de optica generalului Averescu. — Sunt mai convins decât oricând — a spus generalul Averescu — că partidul nostru are astăzi cea mai cană situaţie. Moartea lui Brătianu, departe de-al lovi pentru ei mă ipseşte de omul cu care mă puteam înţelege şi care ne-ar fi transmis puterea» ne impune ca succesor mai repede decât am fi putut vreodată »[•era. Căel daca e adevărat că guvernul Vintilă Brătianu nu se va putea menţine (decât dacă l-am da concursul) e tot at&t de întemeiat că din lupta de răsturnare pe care o vor daraţional-ţ&răniştii vom profita noi. Suntem partidul organizat, oara a mai guvernat. In ţara noastră — cum am spus şi Regenţei, — nu este loc decât pentru două partide de guvernăraânt, cele cu experinţă, cel liberal şi cel al poporului. Iar eu sunt, după moartea lui Brătanu singurul om politic şi şef de partid cu experienţa guvernării».. Aşa a vorbit generalul Averescu. Partidul insă vede altfel SS9 . Dar tu afară de generalul Averescu şi de cei câţiva prieteni cari cred orice spune şeful stau lângă el pentru că ni sunt primiţi în altă parte, partidul poporului are alte vederi, este animat de alte sentimente, doreşte altfel rezolvarea crizei politice, adică, mai exact, știe că niciodată nu se va mai putea ce s’a putut altădată... Partidul — în quasi unanimitatea lui, care trebuia la începerea Campaniei de răsturnare național-țărănistă să se alăture partidului de sub conducerea d-lui Maniu este din nou conjurat de către emisariişefului» ameninţat să rămână fără partid, să aştepte congresul să mai acorde generalului Averescu încrederea până la sfârşitul tratativelor dintre şefii opoziţiei şi şeful guvernului. Un nou moratoriu, — atâta tot. Dar ceea ce e firesc să se întâmple, se va întâmpla. ANCHETELE POLITICE TEORIA CELOR DOUA PARTIDE... CU EXPERIENTA „Omul cel mai important după I. I. C. Brătianu. PE ÎNTRECERE La INS Partidul naţional,liberal a sies d« şef pe d. Vintilă Brătianu propus deI. I. G. Duca. Am spune o simplă formalitate care interesează jh d. Arţăreanu, Alecu Tramvai sau pe Ghiţă Popescu zis şi Cocoşia dacă această alegere nu ar avea o semnificaţie mai adâncă, dac., ,„iur şef al partidului naţional-liberal nu ar fi în acelaş timp şi preşedinte al consiliului de miniştri, dacă vremurile nu ar fi prea grele, dacă am respira o atmosferă nein.. tată de furtuni. Nu obicinuesc săl ascult pe d. Vintilă JBrătianu, a cărei frază nesigură, bolborosită, jigneşte auzul, cu atât mai puţin nu-i citesc cuvântările în care se târşâe neputinţa verbului în ariditatea unei sintaxe personale; dar cuvântarea ţinută la clubul partidului — mărturisesc curajul şi răbdarea — am citit-o. iau vorbea d. Vintilă Brătianu pentru club, orice ar fi spus găsea aprobarea bătrânului milog de strapontină a unui subsecretariat (aţi înţeles e vorba de tesofonul patrio de Leonte Moldovanu), provoca entuziasmul frenetic al d-lui Emilau sau Edy Borckovitz (membru ales de către congresul de la 28 Noctabrie 1920 şi asigurat împotriva oricărei neplăceri fiscale), nu vorbea de Vintilă Brătianu pentru partizani care nu-i cer decât să-i ţie la putere, vorbea şi pentru ţară. In nevoiaşa înşiruire de cuvinte, nu am putut desprinde o singură ,deci o singură formulare de principii, un emoţionant vid de gândire politică, noul şef al partidului naţional liberal se înfăăţişea cu un bagaj ce provoacă mila oricui. Şi raportată cuvântarea d-lui Vintilă Brătianu la situaţia critică a partidului liberal, la criza economică (cea politică este doar forma exterioară) rămâi buimăcit de atâta simplitate sigură, inconştientă aproape. Veţi replica poate , un şef trebue sa radieze siguranţa acţiunii la care răspunde; da dar siguranţa să nu fie inconştienţă ci voinţă luminată înfruntând cutezător împrejurările. . Dr ei d. Vintilă Dr.Jiana a fost ca ,de obiceiu — nul şi încâlcit — apoi cei ce i-au răspuns apologetic au fost dezolanţi: o penibilă întreceri cuvinte linguşitoare, fiecare granit să-şi plaseze limba în punctul nsibil al noului împărţitor de ministere. Toţi au uitat ca 3. Vintila utrăit»uu este încăpăţânatu! susţinător al unei politici economice de sărăcire progresivă a puterilor producătoare, că situaţia critică a partidului se datoreşte rezultatelor experienţei la care a silit o biată naţie răbdătoare ca o cireadă. Toţi au uitat că d. Vintilă Brătianu se complace în selectarea tâmpiţilor naţionali (cel ce-l vizitează că ora 6 dimineaţa s’a asigurat de aprecierea şefului), că nu poate suferi pe oamenii inteligenţi, a căror vioiciune de spirit o socoteşte drept o ofensă personală, că socoteşte pe Gheorghiu sfântul onestităţii, pe Ateu Tramvai sinteza ştiinţei dreptului, pe Tancred cel mai curat ministru, iar pe Ghiţă Cocoşilă (se ştie că noul şef al liberalilor e tare unperstiţios şi la fiecare dimineaţă Ghiţă Popescu îşi pune cocoaşa la iisperţia mângâerilor superstiţioase ale dlui Vintilă) ca pe cea mai mare capacitate inginerească. Se ştie că noul şef al liberalilor este ursuz, mediocru, purtând vrăjmăşie ascunsă oricui s’a arătat întrte zi cu alt suflet decât de slugă, dar în imensul partid libera! nimeni nu i-a amintit cât rău a încet pâiii omul unei singure idei, misticul absurdului. Nu ne-au surprins osanalele d-lui Leonte Moldovanu trompetul bacalităţilor patetice. Biată ambiţie de provincie naufragiată pe ţărmul ridicolului ce se cere chemată «la muncă intensivă». Dar graba d lui Utrate Micescu de a lua primă în graţia d-ta! Vintilă Brătianu ne-a mâhnit în masura în care s’a renegat, s’a coborât. «Aşa cum se înfăţişează partidul în opera lui internă el este opera sufletului dv. Ţinem să vă exprimam reecunoştinţa de a ne fi edu.»t sufleteşte şi mândria dv.». Aţi observat capul de mefisto al d-lui Intrate Micescu şi poate nu ştiţi cât se complace în ironia strecurată diabolic în echivoc şi poate nu ştiţi că elogiul poate fi o cale de sângeroasă satiră. «Aşa cum se înfăţişează partidul în opera lui internă, el este opera sufletului dv.» rostit a d. Istrate Micescu în salutar adresat noului şef. Aşa cum se înfăţişează partidul liberal în opera lui internă, impopular, provocator, element de generala iritare, «sufletului» d-lui Vintilă Brătianu o datoreşte. Şi dacă jupuiţi de dobânzi înspăimântătoare, toţi producătorii din cuprinsul ţării îşi blestemă ursitoarele şi zodia sărăciei (Vintilă Scorpionul) şi dacă partidul liberal este urât «aşa cum se Înfăţişează partidul în opera lui internă este opera sufletului dv.». Ah ! capul de Mefisto al d-lui Istrate Mieescu (căci refuzăm să credementro întrecere la lins a celei mai fine inteligenţe din partidul liberal). I › • i ¦ • t 4 » • • In tot partidul liberal nu s’a găsit un singur glas care să amintească umilul adevăr: sărăcia ţării provocată de neşovăitorul Vintilă Brătianu. Toţi s’au plecat până la pământ, toţi şi-au înghiţit justificatele mârgeii, pentru a striga din :«ţi bojogii, urale nesfârşite. Nici un curaj, nici o obiecţie articulată, O unanimă şi ruşinoasă abdicare. Pe întrecere la lins, care-l mai rapid, care-i mai prompt. In definitiv noul zeu te poate face ministru (suspine crude pieptu-i zdrobeşte lui leonte Moldovanu) fie şi pentru o lună. Dar cine crede că din lingăi poţi .•cerata eroi ? Şi partidului liberal i se cere acum eroism, nu limbi fluturate în căutarea locurilor sensibila ale şefului. Pamfil Şeicaru Pentru un cercetător calm al spiritului şi culturei contemporane — ocultismul — o problemă şi un act de curaj. Necesităţi evidente Europei acestui început de veac o îndreaptă către un anumit ocultism. De aflarea căruia dispun, însă, împrejurări, experienţe şi lecturi anevoie de precizat. Prea puţini înţeleg sensul şi preţuirea ocultismului, încercata rânduire de metode practice tinzând o reelaborare a conştiinţei, o împlinire a funcţiunilor spirituale (lângă logică, experienţă estetică sau religioasă, lângă o sfioasă voinţă ,o voinţă transfigurată, previziuni,te de MIRCEA ELIADE din adâncul ființei umane descoperim aceleaşi atribute cu care se împodobeşte conceptul Dumnezeu: putere creatoare şi cunoştinţă in afară de spaţiu şi timp», Dr. Otty( La connaissatee supranormale, reviziune, psichometrie, etc.). Să avem curajul de a o spune : cei cari se feresc astăzi de atari probleme evitându-le sau ignorându-le — vădesc aspecte din laşitatea comodă a unei mentalităţi ce-mi repugnă. Sunt conştiinţe cari se tem de surpări. Temeiul sufletului nu e, în acest car, nici solid, nici elastic , o şubred. Mă feîicur că un studiu proaspăt a! unui gânditor italian îmi dă prilejul de a reveni, discutându-le, asupra acestor întrebări. J-Evola — pe ear® îl cunoaştem din câteva ©riţioi âtrftîîse împotriva neoscol&stioet^ antroposofiei şi toibofiei «Cgfe.-iodio- Do, precum şi din originala lui revistă «JJr* — publică în aBilychnis» (Noembrie) douăzeci de pagini mari asupra «Valorii ocultismului în cultura contemporană». E unul din acele rare studii cari dovedesc înţelegerea problemei, îndelunga Intimitate cu bibliografia necesară meditaţie, claritate şi originalitate. Dacă eu accept toate concluziile lui Evola, aceasta nu înseamnă că o anumită parte din gândirea lui nu e valabilă. E valabilă — însă numai pentru ocultiştii ce practică detaşarea conştiinţei perooante de funcţiunile fiziologice prin cotidiană muncă, iar nu prin experienţe din acelea pe cari le aflăm în mistica creştină. Evola nu e un religios. Concretul misticei, actualizarea lui Christ prin efluviile izvorâte dintre contemplaţie activă— îi scapă. E un metodolog, ca toţi ocultiştii propriu zişi. Un creer calm, preocupat şi încordat de un singur ţel, la lumina căruia «problema gnoseologică ft ontologies, se rezolvă într’o problemă practică- s’ar spune teh - nicăi. Ste apropie de noultism, scrie E voia, acei ce sunt nemulţumiţi de experienţa pozitivistă şi religioasă- Păstrând metoda pozitivistă, năzuiesc totuş o spiritualitate autentică şi accentuată. Ştiinţă ocultă nu în s©amnft, iasă, divagaţii teoretice ci, experienţă. In esenţă, observă prea bine gânditorul italian, ocultismul se reduc© la un radicalism experimental. O pluralitate a posibilităţilor de experiecţi (notez aici prima corespondenţă cu temeiurile cliberariului spiritual»). Experienţele sunt individuale, efective, concrete — aşadar incomunicabile. Evola nu precizează, dar eu înţeleg că toate aceste experienţe ocult© converg către acelaş scop : reconstruirea conştiinţei pe adevăratul plan spiritual, detaşarea ei de aşa numitele legi ale corelaţiunei psihcfisic© (de mult anulate, pentru minţile clarvăzătoare, prin unele rezultate ale metapsihicei). Se dezvoltă în coaştiisţă posi bilităţi de cunoaştere a realităţii — pierdute prin atrofiere. Termenul Gcunoeştere» , impropriu, însă, ocultismului. E o ataşare de reutitate, care poate ajunge o modificare, o transformare a acestei realităţi. Funcţionând organic, omul modifică mediul, formele naturei şi intensitatea energiei ce le însufleţesc. Oculti»tul poate sistematiza, conoeutia şi verifica puterile de modificare conştientă a realităţii împrejmuitoare. Dar acum, alunecăm într’un pragmatism magic. Evola nu o spune, dar gândirea îl apropie pragmatismul de ocultism. (Apropierea s’a mai făcut, dar privită ca o critică adusă pragmatismului). Ifttr’un paragin? final — Nostalgie — Evola evoacă admirabilele timpuri primitice, când oamenii nu erau stăpâniţi de «represents?!*, nu cunoşteau «binele şi răul» — ei numai forţele pe cari ie simţeau izvorând din îr.sfiş viaţa lor, şi ou cari por a acea o. naturii, o modificau. Forțele acestea au ajuns, cu vro(Citiți continuarea hi pag. 11-a. . Au trecut airoape (Doi ani, de când mareşalul Foeh ftdeclarat oft în curând va Isbuc^T un războiu mai cumplit pecâţi jel da eri, cuprinzând în Vârtejul său până şi femeii» şi copiii. Nimeni nu va îndrăzni să tăgăduiască mareşalului dreptul de a exprima păreri cu privire la războiu. Şi nimeni nu a aşa de miopsă muă vadft unele fapte pozitive, care fac atât de gravă profeţia lui Fooh. Să cităm câteva: 1) Statele anarhiste. — Până azi, dreptul ginţilor părea o realitate. Era de la sine înţeles oft orice popor, câtă vreme nu atinge interesai» altora, are dreptul de a-şi organiza viaţa sa internă, potrivit unui ideal propriu. — Războaiele se porniau de obicei, pentru chestii de graniţa, de Influenţă în colonii etc. Nimănui nu-i trecea prin gând să ajungă la conflete cu vecinii pentru motive de organizare internă. Ca un semn de respect reciproc, persoana ambasadorilor era înconjurată de o atmosferă deosebită, care aducea aminte în oarecare măsură de caracterul sacru al solilor... Totuşi, ne-a fost dat să vedem în timpurile moderne o Inovaţie: unii diplomaţi s’au coborât la rolul josnic de conspiratori şi au fost amestecaţi chiar în asasinate politice Numele cu trtrui ministru plenipotenţiar care trăgea odinioară firele politicei balcanice răsună şi azi în urechile noastre cu acelaş ecou, ca şi numele criminalilor din filme. Dar, orişicum, lucrurile se petreceau încă după perdea, chiar şi în răsăritul Europei, — ceea ce însemna că opinia politică internaţională le reproba şi le repudia cu scârba. Iată însă o inovaţie recentă de tot: State care rup definitiv cu trecutul şi voesc să impună o anume concepţie de viaţă nu numai între hotarele lor, dar plănuesc să fericească cu de-a sila şi pe supuşii altor ţâri. Pânâ acuma cunoşteam anarhişti individuali; acuma vedem şi State anarhiste. (Au mereit Iniţiativa până acolo, că au pus la cale răsturnarea ordinei interne în ţări reputate pentru libertăţile lor, cum sunt Anglia şi Franţa). Urmării© acestei situaţii sunt nu se poate mai grave: astfel de state, prin esenţa lor, sunt în stare de război, cu toate ţările care n’au adoptat tipicul lor politic şi social prin urmare, cataclismul proorocit de Foch poate isbucni nu până în 20 de ani, ci chiar până în 20 de ani sau 20 de zile. 2) Armate asasine. — A doua inovaţie caracteristică e aceasta: Trupe organizate nu pentru Lupta contra unei armate de invazie, ci pentru crima în masă, mergând până la uciderea femeilor şi a copiilor . Războiul vechiu se lega uneori de idei de înaltă moralitate. Gând a dispărut concepţia teologică (Cruciatele) a rămas cea pur umană : cavalerism faţă de adversarul desarmat, cruţarea celor care nu poartă arme: bătrâni, femei, copii... şi prohibirea armelor barbare. Gloanţele dum-dum erau considerate ca un mijloc criminal şi dezonorant iar când s’a auzit de o posibilă întrebuinţare a gazelor toxice, metoda s’a părut aşa de bestială, încât convenţia dela Haga (dacă nu mă înşel) a oprit în chip categoric această tentativă de crimă în masă. Şi totuşi, pe vechi ni se par acelehapuri 1 — vechi aproape ca şi perupeie regilor, ai căror generali făceau războiul după codul manierelor elegante: Messieurs les Anglais, tirez Ies premiers... Iată că într’un singur deceniu, dela încheierea păcii până azi, am evoluat atât de repede, încât anume oştiri organizează uciderea populaţiei în masa. Dela armate de cavaleri, am ajuns la armate de asasini. (Citiţi continuare în pag. II a). --------xox-------mnwit Sa le conduci ca d. I. G. Duca în ultimele zile, e nevoie de oarecare stăpânire de sine şi bravură. A fost asemeni acelor generali mexicani cari, puşi în faţa plutonului de execuţie, refuză să fie legaţi la ochi şi comandă singuri, foc. D. Duca, exmoştenitor prezumtiv al lui Ion Brătianu, s’a văzut nevoit, de către înalte raţiuni de partid, să-l propună pe Vintilă la o şefie care, la ruptul capului, vistiernicului, nu i s’ar fi cuvenit. Şi a constat d. Duca, pe când cu o eleganţă pură de orice șovăire, sorbia această amară cupo, că nu trebuie sa insiste prea mult pentrucă membrii partidului Uberal să-i dea ascultare. Vintilă fu astfel încoronat și avu de suferit pe lângă discursul delfinului său și «* acoladă a acestuia. Se vede bine, d. Duca s'a întrecut pe sine, s’a automartirizat cu un entuziasm Intr’adevăr naţionalMbercU, căci mai presus de râvna şi deşertăciunea-i personală, a pus slava dinastiei şi necesităţile tribului. Răsplata, desigur, va veni ierarhică şi prin aceasta incontestabilă. In oastea liberală, nimeni nu poartă bastonul de şefsuprem la servietă. Răbdarea e principala virtute a mercenarului care s’a nimerit în slujbă la Viorica. Un asemenea surplus de devotament, o astfel de supralicitaţie de oficii, a furnizat domnul I. G. Duca, In memorabila şedinţă de ungere a d-lui Vintilă. Intr’o supremă genuflexiune oratorică, d-sa a proclamat nevoia urgentă ca Ion Brătianu să fie nemurit In bronz pe Mito din pieţile Bucureştilor. Partidul, — delegaţi şi parlamentari, — au aderat fireşte, şi se spune că intr’una din primele şedinţe ale Camerei se va vota proiectul de lege pentru erectarea statuei defunctului. Bucureştii vor aparţine, deci, prin monumente, Broştenilor, după cum Florenţa aparţine Medicişilor. Să protestăm, cu umbriţă. Nu pentrucă am nesocoti calităţile şi serviciile răposatului dictator. S’ar putea chiar, ca protestul nostru să corespundă mai precis felului de a gândi în asemenea chestiuni, al lui Brătianu, decât avântul, semănător, de bronzuri, al d-lii Duca. Dar statuia lui Ion Brătianu e cel puţin prematură. Am prefera, In locui-î, mărturisim, un monument al lui Alexandru Cuza, principate celei dintâi uniri şi a celei dintâi împroprietăriri. Ne am aştepta, «apoi, să vedem crescând la o răspântie, augusta figură, equceră, a regelui Carol, comandantul răsboiului pentru Independenţă, fondatorul regatului, ctitorul României, a cărui domnie se aseamănă cu a lui Alexandru cel Bun şi a lui Ştefan cel Mare. Avem , drept, gesticulaţia la bronz a romanticului său sfetnic, Brătianu-tatăl. Dar dacă la prea mărina acestuia, s’ar adăuga acton aceea a fiului, cu uitarea deplorabilă a regelui său, Ferdinand, care şi el îşi merită monumentul, »« s’ar putea numi, toată această ostentaţie, această precipitare în bronz, aceaslă galerie familiaid zvârcolită sub cerul acaparat al capilalei, nu s’ar putea oare numi obrăznicie liberalbrăticnică. Nut arul Caligar« O armată contra răsboiului de S. MEHEDINŢI