Dilema Veche, 2008 (Anul 5, nr. 229-241)

2008-07-31 / nr. 233

trecerea prin reviste Bisăptămînal de Ialomița într-o scurtă excursie la Fetești, am găsit, printre alte ziare locale, bisăptămînalul de informație și atitudine Ialomița (din 22 iulie a.c., redactor-șef Nicolae Tache). Un ziar local, cu de toate, începînd de la editoriale politice pînă la divertisment și sport. Răsfoindu-i, mi-am dat seama că noi, cei de la „centru“ (noțiune relativă), habar nu avem ce se scrie în provincie și că publicațiile fiecărei zone sînt o lume aparte, interesantă, dar și ancorată în obsesiile ei, despre care știm și de care ne ocupăm prea puțin. Ziarul are, pe prima pagină, un editorial despre retragerea lui Ion Iliescu din cursa pentru alegerile parlamentare (semnat Ion Alecu). Deși anumite idei ale articolului sînt de bunsimț („Ion Iliescu (...) nu prea mai reprezintă o forță determinantă în ceea ce va urma de aici încolo“, „dl Iliescu are știința de a face din moment eveniment“), tonul acestuia are tendința să fie prea sentențios și prețios: „Intr-adevăr, Ion Iliescu a fost pinionul principal al roții ce a învîrtit istoria în momentele fierbinți ale acelui decembrie sîngeros ’89, și, mai ales, după, cînd a preluat el însuși frîiele conducerii statului“. Același stil literaturizant și impresionist, nespecific gazetăriei, îl regăsim și într-un articol dintr-un registru mai soft, intitulat „Un micuț cu suflet mare“ (autor Nicolae Tache). Acesta reprezintă povestea, de altfel înduioșătoare, a unui băiețel din localitate, campion de tenis, care se antrenează zilnic, cu perseverență. îmi amintește mai curînd de o nuvelă scrisă de Brătescu-Voinești decît de un text jurnalistic: „Cîteodată îi este greu, ar vrea și el să fie ca ceilalți copii, să fie liber să facă ce dorește, însă își amintește ce bine s-a simțit săptămîna trecută cînd a ridicat acea cupă victorios (...). Micuțul acesta cu suflet cît muntele Golgotei trăiește aici, în orașul nostru, îl puteți vedea oricînd trudind cu drag în praful roșu, punînd în fiecare zi o dată pe drumul său în viață“. Nu toate articolele sînt la fel de sentimentale. Unele sînt pe undeva la mijloc, între obiectivitate și implicare, precum cel semnat Ion Alecu și intitulat „Fostul spital Fierbinți, între starea de lux și paragină“. Materialul în cauză este chiar interesant, subiectul fiind transformarea fostei clădiri a spitalului din Fierbinți în Centru de asistență medico-socială, destinat oamenilor în vîrstă. Autorul articolului consideră că ar fi fost mai bine ca aici să rămînă spital, chiar după reamenajarea clădirii, căci nu se află nici o altă unitate medicală decît la mare distanță. Argumentația este echilibrată, iar tema aleasă (cea a asistenței medicale în zonele rurale) este una stringentă, cît se poate de binevenită. Alte materiale din ziar sînt strict utilitare și scrise tehnic. De pildă, „Ghid de urmat în cazul în care sînteți debranșați abuziv de la utilități“ sau „Poliția Română face recomandări pentru prevenirea atacurilor de tip «phishing»“. Se pare că titlurile excesiv de lungi și descriptive constituie o modă, în unele din notele utilitare se mai pot strecura, involuntar, niscaiva poezie și ironie: „Polițiștii comunitari spun STOP scîrțîitului de roți în Slobozia“. Dar să nu privim lucrurile cu inutilă superioritate: în primul rînd, ziarele locale ne dau o imagine mai exactă a ceea ce se întîmplă într-o zonă sau alta a țării; apoi, noțiunile de centru și margine, repet, sînt relative, și habar nu avem cum ar fi privit la New York, să zicem, un ziar din București... (I. P.) BISĂPTĂMÂNAL DE INFORMAȚIE ȘI ATITUDINE MOMIȚA LA CENTRU... ȘI LA MARGINE Q din vieața unui extremist de centru. —.l-fi-am murit și Turul Franței? Dl Jacques Augendre — pe care l-am citit de o viață odată cu Camus, Sartre, Perec și Jean Daniel - are azi 83 de ani și „a acoperit“ pentru L’Equipe și Le Monde 55 de Tururi ale Franței. De 14 iulie, el scria în Le Monde că Turul este „ane chanson de geste, o operă patetică, o tragedie de o doză înaltă. El trăiește o istorie de o sută de ani. Perenitatea lui durează ca un element din patrimoniu... în toți anii petrecuți pe drumurile lui, am văzut performanțe incredibile, răsturnări de situații și «lovituri» de o mare strălucire. Confrații de la televiziune care se entuziasmează azi, la ce superlative ar fi recurs?“. Brusc, tonul epopeic se schimbă: „Acum sînt oarecum dezabuzat, nu mai regăsesc ciclismul pe care l-am iubit. Am început în 1949, cu victoria lui Coppi. Am cunoscut epoca de aur, deceniul formidabil cu Bartali, Kubier, Koblet, Bobet, apoi cu Anquetil și Poulidor. Azi, aventura, loviturile de teatru au lăsat locul unei curse stereotipe, cu un scenariu convențional, fără suspans. Se aude prea des verbul «a gestiona», se merge după indicațiile la ureche, fără puterea de a improviza. Pentru mine, Turul însemna plăcerea de a scrie (sublinea, desigur). Cred că jurnaliștilor le este tot mai greu să se entuziasmeze: scrii ceva elogios despre un ciclist și afli, după aceea, că era dopat. Te simți înșelat. Și totuși încă mai cad în «capcană», încă mă las prins în joc, îmi zic: «hai, uită-te un sfert de oră!» și stau două ore în fața televizorului. E magia, e iraționalul acestei curse“. Nu vreau să precizez pînă la ce punct sînt de acord cu acest Venerable monsieur. Am peste 50 de ani, vorba aceluia, de viață și activitate nu prea revoluționară de cînd la Cluj, soldat, cumpăram L’Humanite, pe Corso, și-l citeam la cofetăria Vita Dulci explicîndu-i servantei Kathinei Coppi, Kubier, Koblet și Bartali, ca după aceea și după aceia (Hrușciov, Beria, Malenkov, Eisenhower și cei care li s-au alăturat...), prin melodramele toride ale anilor de șomaj ideologic, să nu pot înfuleca în vreun Expres, „la staul“, dacă nu aveam lîngă iahinia mea, Miroir-Sprint-ul cu Turul, strecurat într-un Lettres Frangaises al lui Aragon, de către roșcata, „la rousse“ de la Difuzarea Presei din Piața Palatului. Turul a fost și a rămas pentru mine o piesă din patrimoniul strict intim, prima și ultima mea evadare din România realist-socialistă și de mult nu mai dau explicații celor uimiți de această aiureală perenă cît perna de sub căpățînă. De ani de zile, în iulie, nu scap nici o etapă dintr-un Tur în care acum victoriile aparțin laboratoarelor care-i descoperă pe dopați, pe trișori - noul nume al celor slăviți altădată ca „Ies forgats (ocnașii!) de la route“. Antipaternalist, așa cum m-au format anii Anquetil și Poulidor, îi aud anual pe Naum și Banciu, acești nepoței ai dlui Augendre, gîlgîind de plăcere la fiecare demascare și eliminarea încă și încă unui nemernic bine „înțepat“. Ei se laudă că dintr-o privire îl pot fixa pe ticălos, așa cum pot confirma că l-au diagnosticat pe Ricco, după formidabila lui izbîndă din Pirinei. „Să vină dubița să-l ridice!“ — a cerut Radu Naum, imediat ce Ricco, consacrat pe dată ca noua stea a ciclismului italian, a descălecat sus, în Hautacam, într-adevăr, a doua zi l-au ridicat și l-au dus la poliție, cu dovezile de dopaj, oricît s-a jurat băiatul „pe sîngele mamei sale“ că nu a luat nimic. Era a treia excludere din Tur într-o singură săptămînă. Redactorul-șef al lui Liberation, Laurent Joffrin, ziarist de certă anvergură intelectuală, a clamat și a fulgerat, negru pe alb: „Le tour est mort!“ Ca de obicei, cînd aud această formulare năprasnică, sînt zguduit. Ce fac mai departe? Nu sînt nici dezabuzat, dar nici irațional ca maître Jacques; nu suport violența, cu atît mai puțin o nostalgie violentă; nu mă accept ca bunicul de Cișmigiu povestindu-le lui Naum și Banciu ce a răspuns Anquetil cînd a fost întrebat dacă se dopează. („Eu nu sînt sportiv, eu sînt profesionist.“ Omul a murit repede.) Și nici nu sînt convins că ei ar vibra la argumentul antropologului Marc Auge (autor al unui recent „Elogiu adus bicicletei“) care, și el oripilat de caracterul hîd al ciclismului actual, propune să iubim Turul „ce ne însoțește din copilărie cît amorurile apuse, dar infinite“. Nu, ei vor un Tur curat, pur —, iar eu, cînd aud de puritate... ...Cum gestionez problema? — căci nu ezit s-o numesc așa. .Să renunț și la Turul Franței? .Dar există o limită și în renunțare. Radu COSAȘU Eugen ISTODOR literatura română, pentru filme Pe vremea lui Caragea de Ion Ghica Se termină: „în una din petrecerile la care luau parte mai mulți tineri, pe cînd se întorceau în București, într-o căruță cu patru cai se găseau trei tineri: Iancu Caragea, Dimitrachi Bărcănescu și Iancu Crețulescu, poreclit Ursu mai tîrziu, pentru că o ursoaică îi dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintîi, luîndu-se la ceartă, trag cu pistoalele unul într-altul, și căruța intră în curtea Moruzoaiei ducînd pe fiul și pe nepotul ei înecați în sînge. Peste trei zile, două dricuri se urmau unul pe altul, ducînd la locașul cel vecinie pe doi din tinerii cei mai eleganți și mai frumoși ai Bucureștilor.“ Povestea: domnia domnitorului Caragea: după ciumă, nuntă. Șmecheriile textului: se ia Caragea. Epocă de jaf și ciumă. Și povestești cele mai nebune povești de împerechere și groază. E scrisoare? Șmecherie. Rămîi în literatură și folosind tehnic specii și specialități în scrisoare vii și povestești ce ai mai făcut ieri, nu ce au murit alții în epoci mai vechi de șase săptămîni. Emoțiile în viață. După mai multe străgăneli cu inșaala, cu pe chei și cu bacalum, pe la sfîrșitul lui octombre, Caragea a putut ieși din Constantinopol, și în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812 el și-a făcut intrarea în București cu alai domnesc, călare pe tabla-bașa, în sunetele clopotelor, ale surlelor și tobelor. După ce a descălecat la Sfîntul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (astăzi Calea Șerban-Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Durata lecturii și tipul de creier: 1.254.678 de secunde pentru un creier de plăcere. Expresii pentru bloguri și messuri: .Astăzi cu fetele, mîne cu nevestele...“, „Taci, mireasă, nu mai plînge, / Căci la mă-ta mi te-i duce / Cînd a face plopul mere / Și răchita vișinele... etc“, „Belu belește, Golescu golește, Manu jupuiește!“. Cash și investiții, pentru afacerile cu nunți, o dedicație: „Pe atunci nunta era dandana mare! Mai întîi pețitorii și colăcerii cu aldămaș, după ei logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoți, cu cîntăreți, cu lăutari și cu ziaret toată noaptea pînă la luceafărul de zi. Cu cîteva zile înainte de nuntă, dacă mirele și mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mînă) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duși cu alai spre a săruta mîna lui vodă și a doamnei, cerîndu-le binecuvîntarea. Cînd se apropia ziua nunții, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui pînă la casa miresei. în ajunul nunții, cam după amiază, porneau călțunaresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preț. Întîia călțunăreasă intra la mireasă purtînd o cătie de argint cu flori suflate în aur, din care ieșea fum de udagaci și de curse; ea mai purta și o stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curățeniei, și ura miresei să fie totdauna spălată și parfumată. O a doua călțunăreasă ducea pe tava de argint florile cu cari se împodobeau cununiile. A treia călțunăreasă aduce o tavă cu peteală, semnul bogăției. Veneau în urmă celelalte călțunărese cu zece-douăsprezece tave încărcate cu tot felul de daruri: șaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc.“ Personaje. „Un băcan ce găsise pe un cuconaș sub scară, la nevasta lui, după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu cătran din creștet pînă în tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mîni pe un drug, i-a legat un căluș în gură și l-a luat în șfichiul biciului pe pod, de fugea lumea de dînsul ca de Ucigă-i toaca, încît nici chiar slugile lui nu au voit să-l primească în casă. A doua zi l-a găsit vizitiul ascuns în ieslele din grajd. Pe un alt cuconaș bărbatul l-a uns cu miere pe piele și l-a lăsat o zi întreagă pradă muștelor și viespelor“. » k mmm * - - * a mmmm -- mmmmmmsmmm mmmt m - 8 mm mi mmm mmms m mmmmmmm , m y 3 mmm Anul V • nr. 233 • 31 iulie - 6 august 2008 • DILEMA VECHE