Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)
2018-06-28 / nr. 749
Formulele care cuprind cuvîntul familie vehiculate și dezbătute tot mai mult în ultima vreme au de-a face mai mult cu accepții juridice ale termenului, eventual preluate prin calc (familie extinsă) sau cu interpretări subiective, evaluative și destul de vagi (familie tradițională). Rămîn în afara discuției aspectele lingvistice ale cuvîntului și ale echivalentelor sale mai vechi și mai ales modificările în timp ale utilizării lor. Schimbările suferite de cuvîntul latinesc familia sînt atît de mari încît ilustrează perfect relativitatea conceptului. Se știe că latinescul familia a fost, pe de o parte, moștenit de română în forma fămoaie, curentă în limba mai veche, devenită femeie în româna contemporană, pe de altă parte împrumutat pe cale cultă, în epocă tîrzie, în forma familie, cu sensuri din limbile romanice moderne. Dicționarele latine indică de la început pentru fanii PE CE LUME TRĂIM Rodica ZAFIU cuvinte potrivite Făin oaia tradițională la sensuri multiple și schimbătoare, așa cum arată dicționarul etimologic Emout și Meillet, cuvîntul desemna inițial servitorimea și sclavii dintr-o casă, diferențiați de cei aflați în relație de rudenie; apoi termenul a suferit extinderi semantice, ajungînd să desemneze toți locuitorii casei, rude și servitori deopotrivă, ba chiar și proprietățile materiale. Pe cît de larg era sensul cuvîntului în latină, pe atît de restrâns a ajuns în română, prin reducerea la un singur membru al familiei, ba chiar la persoana desemnată în funcție de sex, nu de relația de rudenie. Totuși, în textele vechi, sensul larg (parțial conservat în aromână de cuvîntul fumeal’e) era încă bine atestat, în Tibul evangheliilor, una dintre culegerile de predici tipărite de Coresi (în 1567), fămoaie este folosit curent pentru a desemna un ansamblu de rude, poate chiaar mai mult decît atît: fămeaia cu sensul larg - copii, rude, oameni din casă - este grea distinctă de muiere („soție“),„cu mutarea ta și cu toată fămeaia ta pasă la besearecă“, ba chiar și de feciori: „să slujim și să-l ajutăm în toate sărăciile ale lui; pre el nici întru un chip să nu vătămăm, nece mutarea-i, nece feciorii, nece fămeaia“. Fămeaia era asociată casei „Așa apostolii încă n-au vrut părăsi casa și fămeaia de mintea lor, ce pentru chemătura lu Hristos“. în Palia de la Orăștie (1582), bunăstarea este descrisă în termeni similari: „Și marhă multă avea, dobitoace mici și mari, și mare fămoaie“. Sensul se păstrează și în secolul următor, de exemplu în Noul testament de la Bălgrad (1648): „Botezat-am derept aceaia și fămeaia Ștefanei“ (I Corinteni, 1, 16); „Și pizmașii omului să fie fămeaia lui“ (Matei 10, 36); în Biblia de la București (1688), pasajele sînt traduse diferit: „Și £ un botezat și casa lui Ștefana“, respectiv „Și pizmașii omului — cei de casa lui“. De altfel, în Biblia de la București cuvîntul femeie și derivatele sale erau folosite curent cu sensul generic (și de gen) de azi: „bărbat și fămeaie au făcut pre dînșii“; „Și cunoscu Adam pre Eva, fămeaia lui“; „parte bărbătească și parte fămeiască să fie“. în dicționarul său latin-român de la sfârșitul secolului al XVII-lea, Theodor Corbea înregistra ambele sensuri, traducând din latină familia prin „fămeaie, căsnicie“, iar tcemina tot prin „fămeaie“; ultima accepție era însă cea mai frecventă în text, apărând în numeroase definiții: „Claudia, g.f. o fămeaie limbeanică“; „concubina, g.f. fămeaie dormitoare dempreună, soție de pat“. De la desemnarea tuturor locuitorilor unei gospodării pînă la restrângerea la un singur membru, variațiile termenului sînt extrem de mari. Desigur, dinamica sensurilor se înțelege mai bine dacă am lua în considerare sinonimele parțiale ale cuvîntului și întregul său cîmp lexico-semantic, incluzînd și alți termeni Caire numesc rudenii și coabitări, în orice caz, la fel ca istoria sau sociologia, istoria limbii contrazice ideea unui tipar unic și imuabil al familiei. ■ I ’n societatea noastră atît de dezbinată există totuși un consens JK.promițător.eu toată lumea pare să fie de acord că avem un învățămînt deplorabil. Cozul plîngerilor e reactivat, cu o periodicitate la fel de previzibilă ca migrația păsărilor, la fiecare evaluare națională - bineînțeles, cu ajutorul binevoitor al presei. Mă uit peste un articol din Evenimentul zilei, ocazionat de subiectele de la examenul scris la română la Evaluarea națională pentru clasa a VIII-a. Titlul e generos:„RADIOGRAFIA învățămîntului românesc“. Majusculele aparțin, desigur, autoarei articolului, Georgiana Ioniță, care ne promite „o analiză bazată pe cifre și comentarii avizate a rezultatelor de la prima încercare cu care copiii dau piept pe drumul cunoașterii“. Aflăm din această analiză că starea jalnică a învățămîntului românesc are trei cauze majore: 1. Nu se mai studiază clasicii literaturii române; 2. Nu se mai dă admitere la liceu; 3. Nu se mai acordă suficientă atenție școlilor de meserii. Deducem și că, odată rezolvate aceste hibe, învățămîntul românesc se va putea relansa către performanțele glorioase ale anilor ’80 ai secolului trecut. el dintîi dintre experții interogați este academicianul Eugen Simion, care de altfel furnizează și subtitlul articolului: „Este inadmisibil! Li se șterge copiilor identitatea națională“. Mă opresc nedumerit chiar asupra acestei formulări, cum adică „li se șterge“ copiilor...? Cine face lucrul ăsta? Cum? Cînd? De unde sugestia de brainwash, pe care ar comite-o ori învățămîntul în ansamblul lui, ori poate, ceva mai modest, nepriceperea alcătuitorilor de subiecte? Sau poate e vorba despre vreo conspirație în care să-și fi vîrît coada, insidios, însuși statul paralel. Lăsînd gluma la o parte, mărturisesc că m-am intersectat de mai multe ori cu academicianul Eugen Simion pe această temă și am rămas cu impresia că, pentru domnia sa, „identitatea națională“ e un fel de dar cu care ne naștem, conținut Liviu PAPADIMA învățătura de minte Cu educația la radiolog în ADN-ul nostru, în vreun subconștient colectiv de la care ne împărtășim jungian sau în vreo matrice stilistică pe care o ingerăm, blagism, odată cu faptele matern. Mai prozaic din fire, pentru mine identitatea cu pricina nu face parte din ființa noastră biologică și nici din structurile mentale înnăscute. Avem, desigur, părinți care ne transmit o anume zestre genetică, dar mă îndoiesc că ea e Edtuită cu Eminescu, Enescu sau Brâncuși. Avem un loc al nașterii, care poate să fie și un aeroport internațional. Pe scurt, identitatea națională nu se primește la naștere și nici prin taina vreunui botez, ci se formează prin ceea ce urmează să devenim. Și aici începe de fapt adevărata problemă. Eu, omul, aș prefera, de pildă, ca prin „identitate națională“ să înțeleg mai puțin reverența față de clasicii culturii române, cît atribute mai pedestre precum „cinstit“, „harnic“, „destoinic“, „cuviincios“, „tolerant“, poate chiar „simpatic“ - lucruri după care alții să ne poată recunoaște și să zică: „Aha. Ești român?“ Și, mai presus de toate, o bună și frumoasă stăpînire a ceea ce nu numai că ne particularizează la modul absolut, dar se și dovedește indispensabil pentru a funcționa ca o comunitate: limba. Pentru academicianul Eugen Simion, dovada peremptorie a etnocidului comis asupra generațiilor viitoare o constituie faptul că textul ales pentru proba scrisă provine din romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu în loc să poarte semnătura vreunui Hogaș sau Sadoveanu. „Am ajuns să le cerem copiilor analiză pe textele Ioanei Pârvulescu, de parcă România nu are un Sadoveanu sau un Calistrat HogEts, să afle cum arată o excursie la minute.“ Dacă domnul academician ar fi avut disponibilitatea de a irosi un pic din timpul domniei sale înainte de a se pronunța, ar fi observat, poate, că în subiectul de examen incriminat nu e vorba despre nici un fel de „analiză pe text“, ci de cîteva întrebări gramaticești dintre cele mai simple (sinonimie, cratimă, formarea cuvintelor, chiat), o cerință iarăși minimală în aria „înțelegerii de text“, de a identifica două „idei principale/secundare [adică de oricare, măcar să aducă cît de cît a idei, n.n. din textul dat“ și o întrebare absolut puerilă vizînd conținutul textului. în plus, veșnica și inepta compoziție argumentativă cum că textul dat ar aparține genului X. Domnul academicism Eugen Simion e îngrijorat că elevii de 14-15 ani de azi nu mai au prilejul să li se reveleze rafinamentele artei scriitoricești de înaltă clasă ale unui Sadoveanu sau Hogaș. Pe mine mă ia groaza că la un astfel de subiect, absolut elementar, neavînd nici în plin, nici în mînecă cu valorile literaire, abia 73,6% din candidați au putut să promoveze. Nu mai este vorba, domnule academician, despre faptul că elevii noștri nu reușesc să-i cunoască și să-i înțeleagă pe clasici, ci despre faptul că mare parte dintre ei nu reușesc să înțeleagă nimic. Nici un text mai lung de zece rînduri, oricît de simplu, el de al doilea intervievat, Iulian Cristache, președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți, pune degetul pe rană: „Avem 42% analfabeți funcțional“. Cei despre CEire vorbeam mai sus. Concluzia dlui Cristache pornind de la această realitate sumbră este, spre a prelua un epitet drag presei, „năucitoare“: „Ar trebui ca admiterea să se facă la fel ca înainte de 1990, pe bază de concurs. Fiecare liceu să își aleagă subiectele de testare, în funcție de profil și nivel.“ Mi-e imposibil să pricep în ce fel crede dl Cristache, din poziția dumisale de reprezentant al părinților elevilor din România - inclusiv, bănuiesc, al părinților celor 42% - că revenirea la admiterea la liceu, ce ar adînci, fără doar și poate, segregația și așa endemică în învățămîntul românesc, va putea contribui la diminuarea analfabetismului funcțional în rîndul tinerilor de azi. Să-i uităm deci pe cei ale căror odrasle riscă să îngroașe rîndurile hamdicapaților social din România, cohortele celor care nu vor putea aspira vreodată la o slujbă cît de cît decentă, lipsindu-le abilitățile indispensabile inserției în lumea contemporană. Ei sînt, precum zicea un alt clasic, „din lumea celor care nu cuvîntă“. Cea de a treia intervenție, a dlui Marius Pieleanu, sugerează, în contextul dat, soluția miraculoasă: „E drept, o societate are nevoie de medici, profesori, ingineri, academicieni, însă la fel de mare nevoie are și de strungari, frizeri, zugravi, meserii extrem de respectabile și chiar bănoase. Problema este că nu avem o relație consistentă între ce cere economia și ce dăm. Nu se asigură o formare profesională în acest sens, dispur meserii, meserii extrem de utile, mai ales în zonele rurale. Noi trebuie să ținem în viață, pentru că sindicatele fac presiuni, o mulțime de licee care nu își găsesc justificarea.“ Corect, pînă la un punct - ce facem, de pildă, cu mobilitatea socială? cu exercitarea liberului arbitru în formarea individuală?, numai că, poate nu a știut dna Ioniță să formuleze întrebările, nu era vorba despre liceele-fantomă menținute în viață de zelul sindical și de aspirațiile bovarice ale celor dispuși să le frecventeze, ci despre cunoștințele și abilitățile cu Către elevii români încheie gimnaziul, ciclu de învățămînt obligatoriu și de cultură generală. Altminteri, cred că orice sociolog e at fi dispus să conceadă că e greu să te descurci fără scris și citit, asumate drept competențe textuale - producere și înțelegere de text -, și socotit, înțeles drept capacitate de rezolvare de probleme, chiar și în meseriile cele mai „manuale“. Fără astea, nu vom avea nici măcar zugravii și tinichigiii cărora le ducem, pe bună dreptate, dorul. Concluzia? Avem un învățămînt catastrofal, însă catastrofal în atîtea feluri încît e imposibil de aflat cum ar arăta unul bun. Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București, coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 • DILEMA-