Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

B­obi, cel care a fost marele Mis­ter într-a IX-a, s-a îngrășat și are un început pronunțat de chelie. Magda e neschimbată, arată fantastic, ca la 20 de ani, poate că din cauza faptu­lui că nu s-a măritat, doar o rețea de ri­duri fine în jurul ochilor îi trădează vîr­­sta. Alina are același păr lung, cîrlionțat, pentru care o invidiau toate fetele din li­ceu, însă talia i s-a îngroșat după cele pa­tru nașteri. Alex a rămas la fel de scund, n-a mai crescut, pare la fel de pus pe glu­me, deși uneori îi surprind cîte un zîm­­bet trist. Natalia, care a venit tocmai de la Paris ca să ne vadă, are aere de feme­ie emancipată. Aia micuță care ne între­ba non-stop, în pauză, dacă ne-am pus-o e slabă ca un țar și poartă o fustă inde­cent de scurtă pentru 40 de ani, dar îi stă bine. Bogdan a rămas la fel de mito­can, doar că nu se mai șterge cu tricoul de transpirație după ora de sport și nu-și mai scuipă, cu precizie, flegmele la fieca­re pas. Silvia e la fel de timidă, s-a retras pe un colț de calorifer și nu îndrăznește să vorbească cu nimeni. Mă întreb cum mă văd ei pe mine. Cît de mult m-am schimbat, de fapt? Ne așezăm în băncile care ne-au rămas mici, îi privesc pe toți acești adulți-copii pe care nu i-am mai văzut pe douăzeci de ani, pe unii abia dacă i-am recunoscut, îi simt pe toți apropiați și, în același timp, niște străini. De fapt, de cînd am intrat în curtea lice­ului, încercînd să mă comport cît se poate de normal, de parcă aș fi fost acolo alal­tăieri, m-a apucat angoasa. Mă așteptam să privesc lucrurile cu detașarea omu­lui peste care au trecut, totuși, douăzeci de ani, dar nu! Bîzîitul tîmpit al soneri­ei, turmele amorfe de adolescenți scur­­gîndu-se spre intrarea elevilor, vocile ascuțite ale fetelor care își continuă bîr­­fele, cleveteala, micile lor răutăți de fi­ecare pauză, împletindu-se cu cele mai grave, în schimbare, ale băieților care se strigă unii pe alții cu „Băă!“, „Măă!“ și Adina POPESCU portrete din mers După douăzeci de ani „Hai!“, toate sînt atît de prezente. Uite acolo, în spatele magaziei de pe terenul de baschet, am fumat prima țigară, un hent lung, pe la al cincilea fum mi s-a fă­cut greață, dar am înghițit în sec, am luat o gură de cola răsuflată și am reușit s-o termin. M-am simțit o eroină și nu m-am mai lăsat nici pînă în ziua de azi. De gar­dul ăla­șui mă sprijineam în fiecare pa­uză ca să văd ce face C. de la B, cu cine vorbește, ce alte gagici se mai holbează la el în afară de mine. Dacă îi surprindeam privirea­­ ochii ăra imposibil de albaștri, așa scria în jurnal - eram fericită și vi­sam cu ochii deschiși toată ora de mare. Pe băncile de la poartă ne mai pierdeam vremea înainte de a ne hotărî dacă chiu­lim sau nu de la chimie... dar unde să mergem? Era iarnă, frig, dîrdîiam în blu­gii noștri cu talie joasă, ca să ne lase mij­locul gol, să scoată în evidență rezulta­tele vreunei diete minune, să fim privite cu invidie — „Fatăăă, cît ai slăbit!“ N-a­veam unde să mergem, doar să bîntuim pe străzile înghețate, să scoatem aburi pe gură în timp ce povestim pentru a suta oa­ră ce mișto a fost la balramul de sîmbătă la care a venit și L. sau V., ori să ne plîn­­gem de milă.­șadar, am intrat în curtea liceu­­­­lui, unde era liniște. Nu se auzea nici o sonerie, nu se vedea nici ur­mă de adolescent chiulind, nimeni nu juca baschet acum, la începutul vacanței de va­ră, și totuși am simțit dintr-odată toate fri­­cile, toată nesiguranța de atunci. Frica de profa de chimie care era pur și simplu de­mentă, frica de un nou 3 în teza la mare și de două pagini cu ecuațiile mele tăiate cu roșu, teama că nu voi fi niciodată o a­pă po­pulară, că nu voi avea nici o gașcă și că n-o să încap­ever în blugii Motor numărul 27 pe care îl purtau toate gagicile super, mișto și bestiale, teama că C. sau L. sau V. n-or să mă bage în seamă niciodată, iar la capătul tuturor acestor frici, gogorița cea mare — Bac-ul. Nu exista viață dincolo de Bac, așa că teama că mă voi trezi față în față cu un viitor incert era atît de îndepărtată încît nu merita luată în seamă. Și iată-mă exact în acel viitor incert, descoperind cu groa­ză că, odată ce am pășit pe poarta liceului, odată ce m-am insinuat din nou în același spațiu, sînt, de fapt, aceeași. Stăm cu toții în băncile care ne-au rămas mici, în clasă se aude un zumzet de adulți­­copii, ne întoarcem la banca din spate și ne lungim peste cea din față ca să le arătăm colegilor fotografii pe telefonul mobil - pri­mul copil, al doilea copil, casa de vacanță sau vacanța din Grecia. Apoi, dirigul ne ce­re să facem liniște ca să începem. Deși a ieșit la pensie doar de cinci ani, mi se pare foarte bătrîn. Ochii lui albaștri din spatele ochelarilor cu lentile groase sînt opaci, le-a dispărut acea sclipire cu care explica pro­blemele din Gazeta matematică. După ce strigă catalogul, cu chicotelile de rigoare, ne perindăm prin fața clasei ca să ne pre­zentăm viața din ultimii douăzeci de ani. Un fel de PowerPoint. —Am terminat Medicina, dar n-am pro­fesat ca doctor. De zece ani lucrez în ca­drul unei companii farmaceutice care are contracte în Asia, călătoresc din Dubai la Hong Kong și pînă în Taiwan, zice Bobi, fostul Mister Boboc, încercînd să-și tra­gă un pic burta și să bage pieptul la în­aintare. Aplauze, ovații.­­ Am terminat Fizica, am rămas în învățămînt și sînt asistent universitar... însă de puțină vreme fac parte dintr-o trupă de dans pentru amatori, povestește Magda. Alte aplauze, profa de fizică se uită la ea ca la o realizare personală. Sau ca la animalul de casă favorit. - Sînt casnică, dar am patru copii, m-am dedicat creșterii și educației lor, zi­ce Alina. Adică sînt mamă cu normă în­treagă. Aplauze și priviri duioase, încurajatoare. - Sînt inginer de aeronave, am vrut să plec din țară, în anii 2000, să emigrez în Canada, dar n-am plecat... cred că rău am făcut, mai ales că la noi nu prea se construiesc avioane! rîde Alex. Aplauze ceva mai anemice, se simte aici, undeva, un sîmbure de ratare.­­ Sînt consultant financiar, trăiesc la Paris... nu m-am măritat... ăsă, n-am simțit nevoia, sînt îndrăgostită de Paris­ încearcă Natalia să facă o glumă. Aplauze moderate, cîteva priviri invi­dioase.­­ Am terminat ASE-ul, dar m-am gîn­­dit că cel mai bine este să fac ceva pe cont propriu și acum... am propria firmă de consultanță­ exclamă, cu o voce de parcă ar fi cîștigat la Loto, aia micuță care ne tot întreba dacă ne-am pus-o. Aplauze. Mă gîndesc că ar fi foarte amuzant ca la sfîrșitul întîlnirii să vină la mine și să mă întrebe în șoaptă, pe un ton conspira­tiv: „Ei, ți-ai pus-o?“ — Ă­ă... lucrez în administrație, la o pri­mărie de sector... în timpul liber, joc fot­bal... ăăă, cam asta, zice Bogdan, care de emoție sau de la căldura din clasă a tran­spirat abundent, mă întreb dacă o să-și scoată cămașa albă din pantaloni și o să se șteargă pe față. Aplauze politicoase. Silvia iese în fața clasei și tace. Pare te­rorizată de toate privirile ațintite asupra ei. Cred că ar prefera să ia un 2 și să treacă la loc în bancă. Noi toți așteptăm, totuși, să ne spună ceva, dacă așa este jocul. ■­­ Ce să vă zic? începe ea cu o voce mi­că, în cele din urmă. Sînt bibliotecară... citesc... trăiesc. Aplauze anemice, de complezență. Mă uit mai atent la Silvia — îmbrăcată mo­dest, o viață modestă, totuși are o privire luminoasă, lipsită de orice urmă de frus­trare. Și, brusc, încep să o admir. P­lec de la „întîlnirea de douăzeci de ani“ ușor confuză, cu senti­mente amestecate. Buzunarele sînt pline de cărți de vizită - nu se știe cînd ai nevoie de o firmă de consultanță, de o cameră unde să tragi la Paris, de un inginer de aeronave și de pile la primărie. După douăzeci de ani, foștii colegi de li­ceu se transformă în contacte. Utile. Acest text a fost scris pentru evenimen­tul organizat de ARCEN la Școala Cen­trală, în noaptea de Sînziene. Tema a fost „O (ne)întîlnire“, personajele sînt fictive. PE CE LUME TRĂIM Eugen ISTODOR Ardei capra, chiftele și pantofi de-o avere. Melodramă și tragedie Eu ardeiul. Eu ardeiul îl mănînc cu chiftele. Chiftelele bine aduse din mă­rar, pătrunjel, din pleacă de busuioc. Aruncate în uleiul încins. Și apoi arun­cate și cuprinse de ardeiul capra, îmi plac chiftelele care intră în găoacea ar­deiului. Care se potrivesc în nervurile, în curburile ardeiului. Aici sînt catego­ric, în des chiftele pînă se potrivesc. Da, le pun cu mîna mea, sînt conspiraționist. Nu umblu cu jumătăți de măsură. Jap, înnebunesc chifteaua să intre odată în găoacea ardeiului. Ce chiftea să nu se supună? Dar am stat zilele trecute în ditamai magazinul și am privit la ar­deiul roșu capra cum se stingea. Peisa­jul scurgerii vieții dintr-o legumă es­te o crimă comisă de ochiul necruțător. Acesta intră în conspirație cu timpul și creierul. Stăteam și priveam, în maga­zinul uriaș dintr-un mail și mai uriaș, un ardei mic, care avea în vîrful lui un punct din care întreaga lume a ardeiu­lui se ducea­ încotro? Acum nu mai era plînsul ardeiului pe care l-aș fi luat aca­să, l-aș fi cumpărat pentru plînsul lui. Nu. Ochiul meu era necruțător. Vedeam negustori BKB ft­Si îl cum nimic nu-l mai salva pe ardei. Gata, era terminat. Ce-mi păsa mie? Ce le pă­sa celorlalți? Eram singurul, chiar uni­cul care vedea stricăciunea ardeiului. Mi-era așa drag ardeiul, plîns, stricat, rupt. Probabil vreo ladă, vreo neatenție a călătorului, vreun cumpărător care a dat cu el de pămînt. Nu, ardeiul capra tăcea. Făceam o crimă cu ochiul. Nu era mai simplu să-l cumpăr? N-aș fi rezol­vat cu 38 de bănuți această dramă? Nu, n-am vrut. Mi-era milă de ardei, dar și de 38 de bănuți. Anunț, pe această ca­le, că luîndu-mi cu pantofi de 65 de euro foarte colorați, dar de pînză, cu striații de ardei capra pe ei, uite, anunț că i-am rupt a treia zi de la purtare. Cred, de do­uă zile, că e din cauza ardeiului capra pe care l-am urmărit necruțător. Da, cred că este o legătură. Nu m-ai salvat? Ia de-aici, zgîrcitule! Săraculeeeee! îți tre­buiau pantofi de 65 de euro și te-ai le­gumit la 38 de bani. Poftim! - așa am vi­sat că-mi vorbea ardeiul. Ardeiule, trece timpul peste tine! Timpul te trece, ori­­cît ai rîde și dansa. Hai, că i-am zis-o! Totuși... băi, cît de prost să mergi ca să-ți termini pantofii? Radu NAUM Roger Federer și Rafael Nadal sînt ca Făt-Frumos și Zmeul Zmeilor sau in­vers? Cei doi împart lumea fanilor precum Messi și Ronaldo. Doar că în tenis nu e vorba despre „Gelatul“ contra „Robotze­­lul“, ci de „Intelectualul“ versus „Nemu­ritorul“. Și mai ales nu e vorba despre cine se și cine nu se dopează. în fotbal, discuția asta a fost depășită de mult, fotbaliștii și fanii cu conștiința cristali­nă dorm ca niște prunci. Sigur, unii nu se mai trezesc, dar asta-i viața, nu? în fine, moartea... în tenis încă mai exis­tă un soi de dezbatere underground. De fapt, asta ar despărți cu adevărat doi supercampioni: răspunsul la întrebarea dacă umblă la cutia cu maimuțe și, da­că n-ar umbla, n-ar fi de fapt cam­pi­oni? Nu știm. Dar avem niște fapte. Fe­derer a cerut de mai multe ori controa­le serioase.antidoping. Nadal și-a văzut de treaba lui și de ticurile cu trasul de chiloți înainte de serviciu. Federer are un joc fluid. Nadal are un joc de salahor, de Stahanov, ai senzația că realizează cincinalul în patru ani. Nadal e cel mai ^P§^­la Răsărit bun pe zgură, unde e de muncă zdra­văn. Federer e mai eficient pe supra­fețe mai rapide, unde punctele se joa­că mai repede și rezistența fizică (deci eventualul aport al „maimuțelor“) mai puțin importantă. Țiriac a avut drepta­te cînd l-a tras de urechi pe Federer re­­proșîndu-i absența din sezonul de zgu­ră. Pînă la urmă, fără el sponsorii sînt mai puțin fericiți. Dar Federer i-a răs­puns simplu (nu chiar cu aceste cuvin­te): sînt bătrîn, trebuie să am grijă de mine. Se poate înțelege și așa: eu sînt „bio“, iar ca să rămîn așa am nevoie de odihnă și cumpătare. Pînă la urmă, în­țelege fiecare ce vrea. Sau ce poate. E frumos să îi vezi jucînd pe cei doi. Dar nu tot ce e frumos e și adevărat. Și Moș Crăciun e o mare vedetă care cîștigă an de an cam toate meciurile. PISHVIA • Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 ■ 7

Next