Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

a o agapă, foști colegi rememorau JB ce le făceau profesorilor din liceu înainte de 1989. E drept că și profesorii făceau elevilor diverse lucruri, fiindcă pe vremea aceea exista obiceiul pedepselor fizice sau al terorizării prin note, amenințări cu corijența (mai ales înainte de examene importante pe care le puteai pierde), extemporale și altele. Cum nu se prea puteau pune cu „teroriștii“ liceului, de cele mai multe ori elevii se „răzbunau“ pe niște bieți profesori care nu știau sau nu voiau să se apere de ei. Un asemenea „cal de bătaie“ era o profesoară de biologie, care nici nu mai e, sărmana. N-o să-i pronunțăm numele, deși chiar și acesta era subiect de bancuri. O fostă elevă își amintește cum, după ce profesoara făcea prezența, unii colegi ieșeau din laborator „cu ursul“. Se foloseau adică de marele urs împăiat care era într-un colț. Se ascundeau în spatele lui și-l împingeau ușor-ușor spre ușă. Evident că toți ceilalți rîdeau, spre nedumerirea profesoarei care nu înțelegea ce se întîmplă. Ursul „făcea pași“, iar odată ajuns în apropierea ușii, cel ascuns în spatele lui aștepta un moment prielnic, de obicei cînd profesoara scria ceva pe tablă, și se strecura afară. Un altul muta apoi ursul la loc sub ochii profesoarei, care tot nu înțelegea nimic, pentru următorul elev care voia să iasă, care lua manevra de la capăt cu animalul către ușă. Ursul se tot plimba ușa pînă la ușă și înapoi în timpul orei, iar la sfîrșit în clasă rămîneau foarte puțini elevi, spre nedumerirea profesoarei. Dincolo de asta, unii aruncau cu bucăți Andrei MANOLESCU libertatea de impresie Profesori nefericiți de cretă în profesoară în timp ce scria la tablă sau, odată, un coleg zis „Piticul“ a pătruns în diorama cu Delta Dunării din spatele clasei. Surprins acolo de apariția inopinată a profesoarei, s-a ascuns printre mistreți, pelicani și stuf. Pe la jumătatea orei, în timp ce vorbea, profesoara l-a văzut, în vitrină. A amuțit brusc. Credea că diorama aceea e încuiată cu cheia și nu pricepea ce poate căuta un elev înăuntru. Intrebîndu-l, acesta a răspuns speriat ceva de genul „Păi, eu eram aici“. A stîrnit un haz de nedescris. O singură înțeles că zgomotul e legat de mișcarea picioarelor. De atunci, de cîte ori auzea hîrîitul acela, se întorcea brusc către un elev din zona respectivă, pironindu-l cu vorbele: „De ce treci talpa, tovarășe elev?“ Negările erau de-a dreptul teatrale. Se prefăceau teribil de ultragiați de asemenea acuzații, mai ales că de multe ori bietul profesor nici nu-l nimerea pe adevăratul „vinovat“. Oricum, în timp ce unii „frecau talpa“, alții din ultimele bănci jucau cărți (deja e o dispută, astăzi, dacă whist sau șeptică). , De ce freci talpa, tovarășe elev?“ dată profesoara de biologie chiar s-a supărat serios, cînd cineva a aruncat în acvariu o pungă întreagă cu purici de baltă. Peștii au mîncat tot și au fost găsiți a doua zi cu burțile în sus. Cel care a săvîrșit „pesticidul“ nu știuse, probabil, că peștii mănîncă pînă crapă. în orice caz, în ciuda anchetei declanșate de profesoară, nu s-a aflat niciodată cine a fost. ■ e profesorul de filozofie îl înnebuneau trecînd sub talpa piciorului (mai mulți în același timp) cîte un creion cu muchii. Astfel, în clasă se producea un fel de hîrîială generală care bruia discursul despre marxism al profesorului. Uneori, omul se uita atent pe sub bănci să vadă ce se întîmplă, dar atunci mișcarea se oprea. Creioanele erau scurte și nu se vedeau de sub pantofi. La un moment dat însă, „filozoful“ a în fine, în catalogul din arhivă existînd și numele profesorilor, și-au adus aminte de unul care, altfel, cu siguranță s-ar fi pierdut complet în negura timpurilor, în ciuda faptului că-l chema Bășică. Preda o materie care se numea UTLM. Și-au adus aminte inițialele astea ca prin vis. Pe Google, am descoperit că sînt acronimul de la Utilajul și Tehnologia Lucrărilor Mecanice. Cei de la clasele industriale făceau MUI, adică Mașini și Utilaje Industriale. La fel de interesant. Unii dintre profesorii aceștia erau și ei jenați sau timorați că, prin imbecilitatea regimului de atunci, erau obligați să predea asemenea materii unor elevi care, evident, aveau cu totul alte interese și preocupări. Iar domnului Bășică i s-a întîmplat ca, în timp ce se plimba în fața clasei, să-i apară printre picioare o minge lansată de pe Am auzit că directorul unui șantier arheologic din Turcia a introdus în program „ora de mișcare“. Nu știu dacă participanții la săpăturile lui au avut vreo clipă senzația că sînt un fel de deținuți. Poate, din contra, i-au fost recunoscători pentru această șansă de a-și dezmorți oasele făcînd sport. Pentru că, de fapt, numai o parte din oamenii de pe șantier se află efectiv pe teren, mulți dintre specialiștii de pe săpăturile mari (care au și depozite la fața locului) lucrează de fapt tot în birou, chiar dacă biroul e mai degrabă un laborator la poalele unui deal, departe de lumea orășenilor. Am avut odată doi colegi spanioli care făceau opt ore pe zi analize de faună malacologică și care, după ziua de muncă, ieșeau la alergat. Veneau la masa de seară cu tot cu aparatul cu care tocmai își calculaseră procentul de grăsime din corp și care indica un procent nesănătos de scăzut. Aparatul rămînea pe masă în timpul cinei. Toată lumea aflase că făcuseră și cîte un triatlon Ironman. Erau simpatici totuși în condițiile astea, o performanță și mai mare decît triatlonul. în alt an, două tinere colege americane care făceau jogging (noi neavînd piscină ca să poată face cincizeci de bazine scurt înainte de muncă) s-au lăsat totuși păgubașe după prima săptămînă. Plutoane întregi de bărbați cu mustață, adunați la ceaiuri tari, patriotice, se uitau la ele înnegurați. Mai văzuseră ei cî Catelin PAVEL are vestigii minunate! SPORT rîndurile dintre bănci. Prima oară a zîmbit și, luînd-o în mîini, a pus-o pe ultima bancă. Mingea a apărut însă și a doua oară. Era deci ceva intenționat și omul s-a enervat. A băgat mingea sub catedră. A treia oară a apărut însă altă minge, mai mică. S-a lovit de peretele de sub tablă și s-a întors rapid printre rînduri, făcîndu-se nevăzută. Tovarășul Bășică a intrat în alertă. Se vedea că pîndește o nouă apariție a mingii pentru a o confisca și pe aceea. La un moment dat, lansatorul a prins momentul să-i dea drumul din nou rapid printre rînduri, ca la popice. Prea repede pentru ca profesorul (grăsuț) s-o poată prinde cu mîna. Cel mult putea să-i dea un șut, ceea ce a și încercat, înainte ca mingea să dispară iar printre rînduri. N-a nimerit-o însă și s-a izbit cu pantoful de piciorul de fier al primei bănci. I-au dat lacrimile de durere și de ciudă. După cîteva secunde, însă, vorbea în continuare despre UTLM-ul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. de un biciclist străin care făcea turul lumii, bronzat și numai tendoane, dar femei nu, ele erau primele. Arheologii din ultima serie de săpături de la Troia (din 1988 încoace) au locuit într-un sat construit de o firmă germană ca o formă de donație pentru șantier. Căsuțele astea de lemn fuseseră concepute pentru o zonă de munte, nicidecum pentru căldura zăpăcitoare de la Dardanele, dar asta e, casa de dar nu se caută la țigle. în orice caz, satul fusese prevăzut și cu un teren de sport, cu doi stîlpi pentru un fileu de volei. în cele cinci veri pe care le-am petrecut acolo, ăsta a fost sportul principal. Orice meci oferă, bineînțeles, informații cît zece teste de personalitate despre colegi; pentru unii e o joacă, pentru alții e o luptă pe viață și pe moarte, »unii fac un meci de mucho nivel, alții un grătărel, in cînd în cînd se mai scot seara și piesele de șah. Jucam lîngă .... ■ - muzeul din Adamclisi și lîngă noi s-a oprit și profesorul Alexandru Barnea, cel mai bun cunoscător al Dobrogei romane (alături de Alexandru Suceveanu de la Histria, încă în viață în acele frumoase vremuri). Directorul nostru de șantier a aruncat o privire pe tablă și a spus: „îndîrjită, cu tetrapylon“, remarcă ezoterică pe care n-am uitat-o, deși au trecut aproape douăzeci de ani. Puțin după asta, jucam, în biblioteca muzeului din Volubilis, cu un domn din Frisia olandeză, specialist în recipiente antice pentru ulei și parfum. Niciodată nu poți fi sigur dacă e pe bune sau nu cînd celălalt începe prin a spune „n-am mai jucat de mult“, „sper că mai țin minte cum să mute etc., dar de data asta, faptul că olandezul n-a scos nici o vorbă înainte de a începe m-a pus în gardă. După multă caznă, am ajuns într-o poziție foarte închisă, în care mi se părea că am ceva avantaj, deși de multe ori continuă să ți se pară așa și după ce atacul tău ajunge într-un punct mort. Întîmplarea face că se putea forța remiza prin repetarea mutărilor, ceea ce am și făcut. Mi s-a părut că omul joacă suspect de bine, prea bine ca să-mi permit să joc o mutare mai slabă doar ca să evit remiza, îmi amintesc extraordinar de bine cum m-a privit la sfîrșitul partidei acest înalt și distins profesor cu ură. M-a luat cu totul prin surprindere această ură. Să fi fost chiar așa obișnuit să-i bată pe toți cei pe care îi provoca în diverse situații sociale, încît, dacă nu cîștiga, era ca și cum cineva îi încălca drepturile? Spre rușinea mea, m-am întrebat și dacă nu cumva era din cauză că, ei bine, eram un tip din România, care venea de la săpat călare pe un tractor... Mai lipsea doar să fi dat și o dușcă dintr-un recipient de parfum. Prin tradiție, pe orice șantier are loc și un meci de fotbal, în care o echipă de arheologi fără nici un crez joacă împotriva selecționatei încruntate din sat, care își apără nevoile și neamul și telefoanele de ultimă generație. Despre meci se vorbește cîteva săptămîni la rînd și, în ziua în care organizarea în sfîrșit reușește, lumea fierbe și se joacă foarte serios. Arheologii pierd și mediul nu se repetă, pentru că știința capătă brusc prioritate. Mi-ar fi plăcut să ne viziteze și un specialist în jocuri cu mingea din antichitatea clasică, descrise în destule texte și ilustrate pe stele grecești (foto) și, în perioada romană, mozaicuri. Dar parcă văd că ar fi preferat să-și continue studiul decît chiar să joace personal. Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017. TALC-SHOW ■i ready „Un om hecticos scuipă jos, în scuipitul lui se află o mulțime de microbi, scuipatul acela se uscă și se face prav, care apoi de vânt, sau de umbletul nostru, se ridică în aer, iar noi când tragem aer în plamâni, tragem și baccilii ieșiți din omul hecticos.“ Dr. Iulian Chitul, Boalele lipicioase, Sibiiu, 1914 Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 • DILEMA-