Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)
2018-06-28 / nr. 749
Anca MANOLESCU Exercițiul ascultării . Probabil ca reacție față de ororile terorismului islamic, se înmulțesc în Franța, în Apus în general, întîlnirile interreligioase. Și nu doar la niveluri oficiale, ci între comunități, între simpli credincioși. De curind, la Paris, nobila vechime a bisericii Saint-Merry — la doi pași de care se află Centrul Beaubourg cu atelierul lui Brâncuși și fîntîna Stravinsky găzduia un asemenea eveniment. O „noapte sacră“ de experiență a „trăirii laolaltă“ a celor trei religii, ebraică, creștină și musulmană, cu muzică din cele trei spiritualități, cu dialoguri între participanți. Islamul era invitat pe latura lui sufită, de creativitate contemplativă, sensibilă la universalul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, organizatorii voiau să dea voce mai ales tinerilor, cu așteptările, concepțiile lor, cu practica lor de „coexistență“ spirituală (cf. Eric Winson, „Nuit sacrée au coeur de Paris“, Le Monde des religions, 18.05.2018). Evenimentul a reunit aproape două mii de persoane. în ciuda mulțimii de participanți, o asemenea întîlnire poate părea cam slabă față de violența descreierată a urii, a rafalelor de mitralieră, a înjunghierilor în plin oraș, a camioanelor care se reped în mulțime. Era ea pare prea palidă, prea declarativă, cam prea „drăguță“ ca să aibă eficacitate? într-o primă instanță așa poate părea. Totuși, dincolo de asta, „festivalul“ cu muzică, rînduieli împărtășite și dezbateri propune ceva poate modest, dar prețios. Testează disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt, o stîrnește, o exersează. E un exercițiu de atenție față de alte religii, întîlnite în expresiile lor non-exclusiviste, în practicile de fiecare zi, în chipurile de oameni care sînt angajați în ele. Or, exercițiul atenției față de altă credință, exercițiul dialogului cu alteritatea relise raportezi la exigența de universalitate a lui Dumnzeu așa cum s-a revelat El pe calea ta religioasă. Or, asta cere efortul credinței, cere luciditatea ei. Cere să-ți depășești limitările, statele, confortul în ce privește credința. Există mereu, observa Părintele Scrima, „tentația să avem o viziune a lui Dumnezeu din perspectivă proprie, umană, care circumscrie definitiv înțelesurile și adevărurile, pretinzînd totodată că aceasta e unica lui dezvăluire. Or, Christos spune: «Sînt acolo unde voi nu m-ați căutat...» (cf. Matei 25,31-46). Judecata din urmă nu e dezvăluire doar a faptelor, ci și a sensibilității noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» El este inclus, e inclusiv; nimic nu rămîne, de fapt, în afara lui“ (Andre Scrima în dialog cu Andrei Pleșu, 1993, în vol. Andre Scrima, Teme ecumenice, Humanitas, 2004). A-l asculta pe celălalt nu e o atitudine „pasivă“, de simplă înregistrare. Ea cere strădania interpretativă, perseverența generozității, puterea de a nu ceda eșecurilor. Cere A-l asculta pe celălalt nu e o atitudine „pasivă“ groasă nu e ușor. Trebuie deprins cu răbdare, cu o perseverență gata să îndure și să încerce să depășească închiderile interlocutorului și propriile stereotipuri, înțelesurile superficiale, concordismele facile, tot ceea ce e mai ententiu, prostascultat și prost-înțeles. Deosebirile de concepție, de atitudine, de formulare a credinței — reale, legitime, fertile - cer interpretări fine, propriuzis spirituale pentru a-și descoperi convergența. A -l asculta pe celălalt, a-1 accepta în credința lui nu înseamnă deloc a-ți părăsi propria așezare spirituală. Nu înseamnă relativism, cu atît mai puțin compromis, „trădare“ a religiei tale. Dimpotrivă. Nu-1 poți asculta pe celălalt, nu-1 poți întîlni în specificitatea credinței lui dacă nu o faci sub raza Celui spre care se îndreaptă religiile. E nevoie să fii bine așezat în propria credință, bine format, bine pătruns de ea ca să fii un interlocutor valabil, ca să depășești simpla gesticulație a bunăvoinței, în întîlnire, pui la lucru tocmai vectorul spre universalul divin propriu credinței tale. Testezi în ce măsură ești capabil să iei asupra ta acest vector să găsești noi moduri de a pregăti, de a deschide dialogul, de a-1 adînci. în 2015, Institutul Catolic din Paris a publicat un volum de reflecții privind conceperea dialogului interreligios. Titlul lui, A l’ecoute de Vautre („In ascultarea celuilalt“) accentua tocmai caracterul de efort, de responsabilitate, atitudinea activă de „a-ți aținti urechea“. Dar „ascultarea“ nu păstrează ea, în orice context spiritual, dubla calitate a receptivității și a vigilenței? Nu indică ea maleabilitatea receptorului și totodată atenția lui activă? Să luăm, de pildă, raportul între discipol și părintele sau maestrul spiritual. Aici „ascultarea“ înmănunchează, ca sens, disponibilitatea auzului și disponibilitatea supunerii. Ucenicul ascultă învățătura, sfaturile, indicațiile maestrului și le urmează: se supune față de cel din urmă pînă la „tăierea voii proprii“. Devine el simplul executant al unei procedeu de îmbunătățire pentru care doar celălalt e responsabil? Nu e chiar așa. Da, ucenicul devine maleabil în mîinile experimentate ale maestrului. Dar asta înseamnă că lasă să i se dizolve „nodurile“ limitative ale egoului. Nu că ajunge un decerebrat care execută, cu evlavie automată, un canon. Literatura paternității spirituale vorbește despre faptul că maestrul nu face decît să rafineze în ucenic auzul interior, să trezească în acesta capacitatea de a-și face propria experiență spirituală. Iar ucenicul nu trebuie să-și urmeze maestrul fără înțelegere, fără responsabilitate. Mai mult, „a-l asculta pe celălalt“ poate fi un analogon, în imediat, al lui „a-l asculta pe Celălalt“, pe Dumnezeu în alteritatea transcendenței sale; în această ascultare e omul doar pasiv? Trebuie doar să se încline la vuietul Vocii de sus? Dar, dacă e numai pasiv, plat ascultător, va auzi el straniul, străinul sunet al divinului? Printre mijloacele cu care Plotin sugerează elanul către Unu se numără și o metaforă „auditivă“. Cel care se străduiește să prindă sunetul Realității procedează, spune el, ca cineva care, ținînd să asculte o anumită voce, „se va îndepărta de celelalte voci și își va deștepta urechea spre sunetul dorit, cînd acesta ar ajunge la el“ (Env. V.1. 12, traducere de Andrei Cornea, în Plotin, Opere, vol. I). Ca să prinzi sunetul polar e nevoie așadar de o receptivitate activă: pe de o parte să ai discernămîntul de a te distanța de vocile divergente, parazite; pe de altă parte să-ți pregătești urechea pentru noutatea inconfundabilă a Glasului pe care nu-l cunoști, dar pe care îl vei recunoaște în nelumescul lui. hristos însuși cere explicit o atare receptivitate activă, discernantă. „Iată Eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa, 3,20). Ce stranie condiție! In sens comun, nu poți fi ținut responsabil că auzi ori că nu auzi. Atunci ai, în sens spiritual, responsabilitatea atenției? E de așteptat să fii în același timp maleabil și vigilent, ascultător și discernant, tăcut și ofensiv. A-l asculta pe celălalt, cu diferența lui religioasă, poate fi un exercițiu modest, ajutător, concret, dar formativ pentru a percepe semnalul Celuilalt, în diferența lui nelumească. Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală, Humanitas, 2015. Biserica Saint-Merry «...DIN POLUL PLUS» Teodor BACONSCHI Ca la noi.. ' ncepînd cu umanismul renascentist, Prostia și-a meritat majuscula alegorică, funcționînd _1HL ca materie primă a distopiilor paradoxale (encomium moriae etc.). Tendința s-a combinat perfect cu pesimismul antropologic al Reformatorilor (pentru Luther, omul căzut în păcat e un „buștean“). Revoluția copernicană - care avea să-i inspire lui Pascal „teroarea spațiilor infinite“ - a completat dezvrăjirea geocentrismului biblic în care omul juca măgulitorul rol de rege al Creației; în fond, modernitatea a început, printr-o detronare autocritică a urmașilor lui Adam: ei nu mai sînt culmea rațională a faptului cosmogonic divin, ci mașinării stricate, sedii ale corupției, citadele ale unei animalități prost domesticite, pe care numai raționalismul abstract-autoritar al Luminilor avea să-l repună pe drumul cel bun al ordinii publice forțate (deci al binelui comun obținut prin impactul Educației obligatorii și disciplina Statului-gestionar). Odată ce modelul ptolemeic dispare, oamenii vii se simt furnici nemernice într-un univers înfricoșător, nimicuri fragile, pe care numai ideologia căii unice îi poate pune la treabă eficient, în lupta cu misterul și în religia științei. Totalitarismele veacului trecut au desăvîrșit macabru ingineria socială care a înlocuit, pe un fundal scientist, anticlerical și agnostic, străvechiul personalism al teologiei patristice. Dacă, în Evul Mediu, societatea oprima individul prin abolirea corporatistă a mobilității sociale pe verticală, în Noul Timp, indivizii se supun legii și imperativelor științifice (numai bune pentru a justifica dictatura, cultul progresului și militarismul etatist), în această complicată dialectică, prostia devine aliatul obiectiv al Puterii. Ea nu mai e sursă semirustică de satiră amuzantă, cît obscuritate geometrizată, stihie canalizată, Leviathan orb. După statistici poate discutabile, românii au un IQ mediu situat în ultima treime a tabloului european. Asta pentru că sîntem pe jumătate țărani și pentru că național-comunismul a funcționat prin contraselecție, descurajînd performanța în liberă competiție și încurajînd excepția propagandistică (sport, olimpiade școlare). Cînd un român își demonstra natura eminentă, el nu servea drept model chemat să ridice media, ci doar ca piesă într-o vitrină menită să demonstreze superioritatea lumii sovietice asupra celei capitaliste. Elevi dopați la fel de necinstit ca și sportivii de top aveau doar misiunea de a confirma avantajul comparativ al utopiei bolșevice. Apoteoza vizibilă a prostiei (mediocritatea adulată și promovată pentru calitățile ei „liniștitoare“) a continuat în postcomunism, inclusiv prin democratizarea universității, în detrimentul oricărei selecții meritocratice. Tot ce fusese rău în vechiul regim s-a reciclat la o scară amplificată sub cel nou, cu ajutorul populismului demofil (masele au rămas pe stadioane, puse să strige ce trebuie, și după trei decenii de presupusă libertate). Așa se explică (dacă privim atent) clivajul dintre elita progresist-citadină și utilizarea politică a „poporului“ ca masă anonimă, solicitată să legitimeze stagnarea. Clivaj? Mai mult decît atît: luptă deschisă pentru cucerirea puterii. Tehnocrație vs tirania majorității. Dincolo de dramaturgia acestei coliziuni, numai Biserica operează cu un concept (poporul lui Dumnezeu) care, prin viața liturgică, devine fapt comunitar solidar și coerent, în spațiul eclezial găsești, sporadic intersectate, toate categoriile amintite, și intelectuali, și țărani, precupeți, lume provincială, lideri politici: dacă n-ar exista acest teren de aterizare comună, lupta epică dintre emanciparea prin cultura inteligenței și conservarea stării de fapt posttotalitare s-ar fi convertit într-un război civil. Riscul n-a dispărut. El e doar atenuat și temporizat prin impactul retoricii evanghelice (introdusă în autoportretul nostru identitar). Trăim deocamdată în labirintul vulgarității plebiscitate, al violenței simbolice și al unor bătălii de culise, transpuse în minciună mediatică. Știu că e trist și deprimant. M-am străduit să vă arăt de ce. Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă. DISEM9A • Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018