Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

Anca MANOLESCU Exercițiul ascultării . P­robabil ca reacție față de ororile terorismului islamic, se înmulțesc în Franța, în Apus în general, întîlnirile interre­­ligioase. Și nu doar la niveluri ofici­ale, ci între comunități, între simpli credincioși. De curind, la Paris, no­bila vechime a bisericii Saint-Merry — la doi pași de care se află Centrul Beaubourg cu atelierul lui Brâncuși și fîntîna Stravinsky­­ găzduia un asemenea eveniment. O „noapte sa­cră“ de experiență a „trăirii laolal­tă“ a celor trei religii, ebraică, creș­tină și musulmană, cu muzică din cele trei spiritualități, cu dialoguri între participanți. Islamul era invi­tat pe latura lui sufită, de creativi­tate contemplativă, sensibilă la uni­versalul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, organizatorii voiau să dea vo­ce mai ales tinerilor, cu așteptările, concepțiile lor, cu practica lor de „co­existență“ spirituală (cf. Eric Win­son, „Nuit sacrée au coeur de Paris“, Le Monde des religions, 18.05.2018). Evenimentul a reunit aproape două mii de persoane. în ciuda mulțimii de participanți, o asemenea întîlnire poate părea cam slabă față de violența descreie­rată a urii, a rafalelor de mitralieră, a înjunghierilor în plin oraș, a ca­mioanelor care se reped în mulțime. Era ea pare prea palidă, prea decla­rativă, cam prea „drăguță“ ca să ai­bă eficacitate? într-o primă instan­ță așa poate părea. Totuși, dincolo de asta, „festivalul“ cu muzică, rîn­­duieli împărtășite și dezbateri pro­pune ceva poate modest, dar prețios. Testează disponibilitatea de a-l as­culta pe celălalt, o stîrnește, o exer­sează. E un exercițiu de atenție față de alte religii, întîlnite în expresiile lor non-exclusiviste, în practicile de fiecare zi, în chipurile de oameni ca­re sînt angajați în ele. Or, exercițiul atenției față de altă credință, exer­cițiul dialogului cu alteritatea reli­se raportezi la exigența de univer­salitate a lui Dumnzeu așa cum s-a revelat El pe calea ta religioasă. Or, asta cere efortul credinței, cere luci­ditatea ei. Cere să-ți depășești limi­tările, statele, confortul în ce priveș­te credința. Există mereu, observa Părinte­le Scrima, „tentația să avem o vi­ziune a lui Dumnezeu din perspec­tivă proprie, umană, care circum­scrie definitiv înțelesurile și adevă­rurile, pretinzînd totodată că aceas­ta e unica lui dezvăluire. Or, Chris­tos spune: «Sînt acolo unde voi nu m-ați căutat...» (cf. Matei 25,31-46). Judecata din urmă nu e dezvăluire doar a faptelor, ci și a sensibilității noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «aco­lo» El este inclus, e inclusiv; nimic nu rămîne, de fapt, în afara lui“ (An­dre Scrima în dialog cu Andrei Ple­­șu, 1993, în vol. Andre Scrima, Teme ecumenice, Humanitas, 2004). A-l asculta pe celălalt nu e o ati­tudine „pasivă“, de simplă înregis­trare. Ea cere strădania interpreta­tivă, perseverența generozității, pu­terea de a nu ceda eșecurilor. Cere A-l asculta pe celălalt nu e o atitudine „pasivă“ groasă nu e ușor. Trebuie deprins cu răbdare, cu o perseverență gata să îndure­­ și să încerce să depășeas­că­­ închiderile interlocutorului și propriile stereotipuri, înțelesuri­le superficiale, concordismele faci­le, tot ceea ce e mai­ ententiu, prost­­ascultat și prost-înțeles. Deosebirile de concepție, de atitudine, de formu­lare a credinței — reale, legitime, fer­tile - cer interpretări fine, propriu­­zis spirituale pentru a-și descoperi convergența. A -l asculta pe celălalt, a-1 ac­cepta în credința lui nu în­seamnă deloc a-ți părăsi propria așezare spirituală. Nu în­seamnă relativism, cu atît mai pu­țin compromis, „trădare“ a religiei tale. Dimpotrivă. Nu-1 poți asculta pe celălalt, nu-1 poți întîlni în speci­ficitatea credinței lui dacă nu o faci sub raza Celui spre care se îndreap­tă religiile. E nevoie să fii bine așe­zat în propria credință, bine format, bine pătruns de ea ca să fii un inter­locutor valabil, ca să depășești­ sim­pla gesticulație a bunăvoinței, în în­tîlnire, pui la lucru tocmai vectorul spre universalul divin propriu cre­dinței tale. Testezi în ce măsură ești capabil să iei asupra ta acest vector să găsești noi moduri de a pregăti, de a deschide dialogul, de a-1 adînci. în 2015, Institutul Catolic din Paris a publicat un volum de reflecții pri­vind conceperea dialogului interre­­ligios. Titlul lui, A l’ecoute de Vautre („In ascultarea celuilalt“) accentua tocmai caracterul de efort, de res­ponsabilitate, atitudinea activă de „a-ți aținti urechea“. Dar „ascultarea“ nu păstrează ea, în orice context spiritual, dubla ca­litate a receptivității și a vigilenței? Nu indică ea maleabilitatea recep­torului și totodată atenția lui acti­vă? Să luăm, de pildă, raportul în­tre discipol și părintele sau maes­trul spiritual. Aici „ascultarea“ în­mănunchează, ca sens, disponibili­tatea auzului și disponibilitatea su­punerii. Ucenicul ascultă învățătu­ra, sfaturile, indicațiile maestrului și le urmează: se supune față de cel din urmă pînă la „tăierea voii pro­prii“. Devine el simplul executant al unei procedeu de îmbunătățire pen­tru care doar celălalt e responsabil? Nu e chiar așa. Da, ucenicul devi­ne maleabil în mîinile experimenta­te ale maestrului. Dar asta înseam­nă că lasă să i se dizolve „nodurile“ limitative ale egoului. Nu că ajunge un decerebrat care execută, cu ev­lavie automată, un canon. Litera­tura paternității spirituale vorbeș­te despre faptul că maestrul nu face decît să rafineze în ucenic auzul in­terior, să trezească în acesta capaci­tatea de a-și face propria experien­ță spirituală. Iar ucenicul nu trebu­ie să-și urmeze maestrul fără înțe­legere, fără responsabilitate. Mai mult, „a-l asculta pe celă­lalt“ poate fi un analogon, în ime­diat, al lui „a-l asculta pe Celălalt“, pe Dumnezeu în alteritatea trans­cendenței sale; în această asculta­re e omul doar pasiv? Trebuie doar să se încline la vuietul Vocii de sus? Dar, dacă e numai pasiv, plat ascul­tător, va auzi el straniul, străinul sunet al divinului? Printre mijloa­cele cu care Plotin sugerează ela­nul către Unu se numără și o me­taforă „auditivă“. Cel care se stră­duiește să prindă sunetul Realității procedează, spune el, ca cineva ca­re, ținînd să asculte o anumită vo­ce, „se va îndepărta de celelalte voci și își va deștepta urechea spre su­netul dorit, cînd acesta ar ajunge la el“ (Env. V.1. 12, traducere de An­drei Cornea, în Plotin, Opere, vol. I). Ca să prinzi sunetul polar e nevo­ie așadar de o receptivitate activă: pe de o parte să ai discernămîntul de a te distanța de vocile divergente, parazite; pe de altă parte să-ți pre­gătești urechea pentru noutatea in­­confundabilă a Glasului pe care nu-l cunoști, dar pe care îl vei recunoaște în nelumescul lui. hristos însuși cere explicit o atare receptivitate activă, dis­­cernantă. „Iată Eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa, 3,20). Ce stranie condiție! In sens co­mun, nu poți fi ținut responsabil că auzi ori că nu auzi. Atunci ai, în sens spiritual, responsabilitatea atenției? E de așteptat să fii în același timp maleabil și vigilent, ascultător și dis­­cernant, tăcut și ofensiv. A-l asculta pe celălalt, cu diferen­ța lui religioasă, poate fi un exer­cițiu modest, ajutător, concret, dar formativ pentru a percepe semna­lul Celuilalt, în diferența lui nelu­mească. Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală, Huma­nitas, 2015. Biserica Saint-Merry «...DIN POLUL PLUS» Teodor BACONSCHI Ca la noi.. ' ncepînd cu umanismul renascentist, Prostia și-a meritat majuscula alegorică, funcționînd _1HL ca materie primă a distopiilor paradoxale (en­comium moriae etc.). Tendința s-a combinat perfect cu pesimismul antropologic al Reformatorilor (pen­tru Luther, omul căzut în păcat e un „buștean“). Revoluția copernicană - care avea să-i inspire lui Pascal „teroarea spațiilor infinite“ - a completat dezvrăjirea geocentrismului biblic în care omul juca măgulitorul rol de rege al Creației; în fond, moder­nitatea a început, printr-o detronare autocritică a urmașilor lui Adam: ei nu mai sînt culmea rațională a faptului cosmogonic divin, ci mașinării stricate, sedii ale corupției, citadele ale unei animalități prost domesticite, pe care numai raționalismul abstract-autoritar al Luminilor avea să-l repună pe drumul cel bun al ordinii publice forțate (deci al binelui comun obținut prin impactul Educației obligatorii și disciplina Statului-gestionar). Odată ce modelul ptolemeic dispare, oamenii vii se simt furnici nemernice într-un univers înfricoșător, ni­micuri fragile, pe care numai ideologia căii unice îi poate pune la treabă eficient, în lupta cu misterul și în religia științei. Totalitarismele veacului trecut au desăvîrșit macabru ingineria socială care a înlo­cuit, pe un fundal scientist, anticlerical și agnostic, străvechiul personalism al teologiei patristice. Da­că, în Evul Mediu, societatea oprima individul prin abolirea corporatistă a mobilității sociale pe verti­cală, în Noul Timp, indivizii se supun legii și im­perativelor științifice (numai bune pentru a justifi­ca dictatura, cultul progresului și militarismul eta­tist), în această complicată dialectică, prostia devi­ne aliatul obiectiv al Puterii. Ea nu mai e sursă se­­mirustică de satiră amuzantă, cît obscuritate geo­­metrizată, stihie canalizată, Leviathan orb. După statistici poate discutabile, românii au un IQ mediu situat în ultima treime a tabloului eu­ropean. Asta pentru că sîntem pe jumătate țărani și pentru că național-comunismul a funcționat prin contraselecție, descurajînd performanța în libe­ră competiție și încurajînd excepția propagandisti­că (sport, olimpiade școlare). Cînd un român își de­monstra natura eminentă, el nu servea drept mo­del chemat să ridice media, ci doar ca piesă într-o vitrină menită să demonstreze superioritatea lumii sovietice asupra celei capitaliste. Elevi dopați la fel de necinstit ca și sportivii de top aveau doar misi­unea de a confirma avantajul comparativ al utopi­ei bolșevice. Apoteoza vizibilă a prostiei (mediocritatea adula­tă și promovată pentru calitățile ei „liniștitoare“) a continuat în postcomunism, inclusiv prin democra­tizarea universității, în detrimentul oricărei selecții meritocratice. Tot ce fusese rău în vechiul regim s-a reciclat la o scară amplificată sub cel nou, cu ajuto­rul populismului demofil (masele au rămas pe sta­dioane, puse să strige ce trebuie, și după trei dece­nii de presupusă libertate). Așa se explică (dacă pri­vim atent) clivajul dintre elita progresist-citadină și utilizarea politică a „poporului“ ca masă anoni­mă, solicitată să legitimeze stagnarea. Clivaj? Mai mult decît atît: luptă deschisă pentru cucerirea pu­terii. Tehnocrație vs tirania majorității. Dincolo de dramaturgia acestei coliziuni, numai Biserica ope­rează cu un concept (poporul lui Dumnezeu) care, prin viața liturgică, devine fapt comunitar solidar și coerent, în spațiul eclezial găsești, sporadic in­tersectate, toate categoriile amintite, și intelectu­ali, și țărani, precupeți, lume provincială, lideri po­litici: dacă n-ar exista acest teren de aterizare co­mună, lupta epică dintre emanciparea prin cultura inteligenței și conservarea stării de fapt posttotali­­tare s-ar fi convertit într-un război civil. Riscul n-a dispărut. El e doar atenuat și temporizat prin im­pactul retoricii evanghelice (introdusă în autopor­tretul nostru identitar). Trăim deocamdată în labi­rintul vulgarității plebiscitate, al violenței simboli­ce și al unor bătălii de culise, transpuse în minciună mediatică. Știu că e trist și deprimant. M-am stră­duit să vă arăt de ce. Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antro­pologie religioasă. DISEM­9A • Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018

Next